Cele 4 stiluri de atașament. Importanță colosală a copilăriei asupra viitorului adult – prima parte
Ai auzit despre cele 4 stiluri de atașament? În ultima perioadă sunt din ce în ce mai preocupată de introspecție și de modul în care comportamentul meu îl influențează pe băiețelul meu. Când devii mamă totul se transformă, inclusiv femeia care ești, copilul interior, iar rolul de mamă, total necunoscut apare odată cu pruncul. În căutările mele am dat peste o carte interesantă, ușor de citit, scrisă de un psiholog clinician: Gwenaelle Persiaux, “Rana de atașament”.
Știi cum se zice: “totul începe de la o carte”, așa că am săpat mai adânc și am descoperit informații prețioase pe această temă. Cred cu tărie că modul în care iubim ori interacționăm cu ceilalți la maturitate apasă ca o amprentă covârșitoare asupra modului în care am recepționat dragostea părinților. De asemenea, este clar că mediul ne formează și când îți dai seama de treaba asta, ca părinte, înțelegi cât de important este să crești un copil conștient, autonom, empatic și cu încredere în el.
Dar ce reprezintă atașamentul și la ce ne folosește? Care sunt cele patru stiluri de atașament și cum îți dai seama de cel care te definește cu precădere?
Dar cum te poți comporta cu al tău copil pentru a regla anumite derapaje, unele dintre ele inconștiente care vine pe filieră parentală, și pe care nu le înțelegi în totalitate?
Care este stilul de atașament al copilului tău?
Iată câteva lămuriri:
Atașamentul – o nevoie vitală și firească
Ce este atașamentul? Întrucât suntem oameni și aparținem regnului animal – conform lui Darwin – suntem destinați să ne atașăm de oamenii din jurul nostru, încă din prima secundă de viață. Astfel, când vine pe lume un bebeluș, zâmbetul mamei îi încălzește inima, sânul ei îi oferă siguranță, hrană și confort, iar interacțiunea cu mama ori tata (îndeosebi persoana care se ocupă cel mai mult de el), clădește, ceea ce psihologia numește o relație de atașament. Ulterior, relația de atașament se lărgește întrucât, omulețul se poate atașa de bunica, bunicul, frățiorul mai mare, mătușa preferată sau educatoarea de la grădiniță. La maturitate, relația cu partenerul de viață devine figura de atașament principală, apoi gașca de prieteni.
Prin anii ‘60, s-au pus bazele psihologiei atașamentului, iar două cercetătoare, Mary Main și Mary Ainsworth, au propus o perspectivă altfel, nouă ca să zic așa, legată de funcționalitatea ființei umane din punct de vedere relațional. Împărțind în patru stiluri de atașament modul în care interacționăm cu noi înșine și cu cei din jur”. (Gwenaelle Persiaux, “Rana de atașament”)
Te-ai întrebat adesea de ce faci mereu aceleași greșeli în relații de prietenie sau de iubire? De ce nu te poți schimba, deși îți juri că vei găsi o cale diferită de a face un anumit lucru sau de a te comporta într-un anumit moment?
Dacă ți-aș spune că relațiile trăite cu părinții sau figura tutelară principală formează un modus operandi care te va urmări pentru tot restul vieții, m-ai crede?
Din punct de vedere emoțional, în funcție de calitatea relațiilor trăite cu părinții am dezvoltat în copilărie un anumit mod de a fi în lume, de a fi cu ceilalți și cu noi înșine.
Actualmente, psihologii discută de patru mari stiluri de atașament, și anume: securizant, evitant, dezorganizat și anxios. Ultimele trei sunt considerate insecurizante, iar odată ce îți cunoști stilul de atașament sunt foarte mari șanse să-ți îmbunătățești relațiile cu cei din jur, să-ți înțelegi de ce-urile, acțiunile și alegerile de viață. Mai mult, dorind tot ce este mai frumos pentru copilul tău, vei putea să-l îndrumi corect, să-i oferi verticalitate și încredere, știind care tip de atașament sau tipuri (pot fi mixte) se manifestă în interiorul său. Mai mult, psihologii sunt de părere că stilurile de atașament pot fi corijate la orice vârstă, dacă există dorință reală de schimbare, mai ales din partea părintelui față de copilul său.
Atașamentul securizant
Ce înseamnă atașament securizant? Conform studiilor, atașamentul sigur sau securizant se referă la 50-60% din populația generală, de toate vârstele.
El caracterizează persoanele care în copilărie au crescut într-un mediu (în special familial) suficient de securizant încât să proiecteze în lume un fel de A FI relativ stabil și adaptat la nivel emoțional, cognitiv și comportamental. Cu toate astea, faptul că ai avut parte de un mediu iubitor și ți-a fost format un stil de atașament securizant, nu înseamnă că viața va fi ușoară ca o pană și frumoasă ca o panseluță. Viața nu cruță pe nimeni, și așa cum spune Gwenaelle Persiaux, acest stil de atașament este ca o pavăză, ca un scut de protecție care împiedică să dezvolți în adolescență sau la maturitate tot felul de probleme psiho-emoționale.
Și știi care este frumusețea? Că nu trebuie să fii un părinte perfect (pentru că așa ceva nu există), ci suficient de bun, de prezent, de atent la nevoile copilului, de empatic și disponibil să fii acolo pentru el.
Aflat într-un mediu de tip securizant, un copil va dezvolta o încredere uriașă în forțele proprii, va avea o stimă de sine sănătoasă, va fii capabil de introspecție și de empatie față de oamenii din jurul său.
Caracteristicile figurii de atașament securizant
Psihiatrul de origine britanică și figura cea mai faimoasă din domeniul psihologiei atașamentului, John Bowlby a definit patru caracteristici ale figurilor de atașament securizant, cu precădere părinții (la modul ideal), deși pot și alte persoane să contribuie la dezvoltarea unui copil, precum: o mătușă, asistentul social, bunica, nașa sau chiar profesoara de limba română din generală.
Așadar, iată caracteristicile unei figuri de atașament sigur:
Este puternică fiindcă din punct de vedere fizic un părinte este mai puternic decât copilul, deci pentru cel din urmă acesta reprezintă un stâlp de siguranță fizică, reconfortantă și liniștitoare. Îmbrățișările dese oferite copilului, mai ales în primii trei ani de viață oferă sentimentul de siguranță fizică și psihică de care el are nevoie. Ideea că îi facem niște râzgâiați pe piticii noștri când îi pupăm și îi luăm în brațe des este falsă, iar știința ne confirmă că atingerile, chiar și pentru un adult sunt semne de iubire și de prețuire sincere.
Este înțeleaptă fiindcă părintele securizant este cel care a ajuns la o experiență relativă asupra vieții care îl va sprijini în demersul său de a-și ocroti puiul. Asta nu înseamnă că adultul se crede un semizeu și operează viața copilului de sus în jos, cu o personalitate autoritară și războinică, ci că înțelege mersul lucrurilor având un bagaj mai mare de cunoștințe decât cel mic și acționează ca un ghid asupra sa. Adică, părintele știe să distingă dintre emoțiile resimțite și gânduri, ce anume merită să-i transmită copilului în funcție de circumstanțe, dar raportându-se la vârsta pe care o are copilul.
De altfel, cred cu tărie că o mama sau un tată care dispun de o veritabilă siguranță interioară vor reuși să regleze propriile sentimente, reacții și gânduri într-o manieră adaptată. Iar acest lucru le va permite să fie prezenți în fața copilului, să-i liniștească atunci când este cazul, să-i învețe toleranța la frustrare (atât de necesară copiilor și adolescenților de azi) și să manifeste ascultare activă și fără judecată.
Este refugiul către care se îndreaptă copilul atunci când se află în dificultate. Un toddler va apela la plâns pentru a-și comunica nevoile și va întinde brațele spre mamă ca să i le îndeplinească. Pe măsură ce copilul crește, acest gen de comportament devine mai amplu și mai complex. Poate că ai observat deja, că adolescentul apelează de multe ori la mesaje scrise și cuvinte pentru a interacționa cu tine, dar și la comportamente indirecte precum trântirea violentă a ușilor, țipătul sau episoadele de șicane între frați. De obicei, acestea reprezintă strigăte de ajutor, și cu cât adolescentul se simte mai în siguranță, cu atât este mai capabil să-și exprime nevoia de susținere și de apropiere. Iar ideal ar fi ca al tău copil să poată face asta prin cuvinte!
Știm deja că adolescența și prepubertatea sunt etape majore de transformări fizice și psihosomatice, care nu sunt evitate nici de copiii cu un stil de atașament securizant. Și pe aceștia îi vedem comportându-se zgomotos, manifestându-și cererile sau emoțiile într-o manieră indirectă. De aceea, când copilul se află într-o situație stresantă, plină de îndoieli, de nesiguranță își va pune inevitabil în alertă stilul de atașament. Astfel, va manifesta comportamente specifice față de figura de care s-a atașat în prealabil, ca să se liniștească la nivel interior. Nu, copilul nu este rău, iar un părinte cu stil de atașament securizant va identifica rapid aceste manifestări și va răspunde nici mai devreme, nici mai târziu, într-o manieră adaptată și calmă.
Aș vrea să dau un exemplu aici găsit în cartea “Rana de atașament” recomandată pe tot parcursul articolului: “Un copil de patru ani se joacă în parc cu alți copii. Unul dintre prietenii săi îi fură o jucărie, ceea ce îi declanșează copilului o stare de stres. Sistemul său de atașament se activează. Așadar, se întoarce automat spre părintele său, așezat pe o bancă în apropiere, și care, suficient de prezent și de atent, vede și aude semnalele transmise de propriul copil (plânge, țipă etc). Părintele acționează în consecință și își securizează copilul îndreptându-se spre el, luându-l în brațe și spunându-i cuvintele potrivite prin care să-i valideze emoția legitimă. El nu se lasă copleșit de propriile emoții și de exemplu, nu începe să țipe la el (sau la prietenul lui). Deoarece copilul se simte văzut, auzit, înțeles se liniștește și se întoarce la joacă. În urma acestui eveniment, psihicul și corpul său înregistrează faptul că emoțiile lui au valoare, că au dreptul să existe, că poate cere ajutor, că cineva este prezent pentru el în cazul în care apar neplăceri și că emoțiile se atenuează dacă sunt exprimate și conținute de un alt adult securizant.“
Știi cum traduce copilul treaba asta? Când am o problemă și nu mi-e bine pot cere ajutorul și cineva se va ocupa de mine. Deci, am valoare, celălalt are valoare, lumea din jur merită trăită! La adolescență, iar apoi în viața adultă, această experiență internalizată (și care pare minoră), îi va permite regăsindu-se într-o situație grea să-și identifice obiectiv emoțiile, să le verbalizeze și să apeleze la figurile de atașament (soție/ soț etc), acel refugiu de siguranță care îi va sprijini să treacă mai ușor peste probleme.
Face posibilă explorarea lumii care vine mână în mână cu procesul de individualizare al omului. Adică, natural omul este un Indiana Jones, poate nu la acel calibru, dar înțelegi ideea. Ai văzut copil care să stea locului? Eu nu! Copiii sunt într-o continuă mișcare, explorare a micului lor univers, iar adolescenții vor să înțeleagă lumea în care trăiesc, doresc să-și formeze gașca de prieteni și să răstoarne planeta cu susul în jos. Această nevoie de a descoperi universul constituie forța motrică, anume pulsul vieții oricărui om, cea care îi permite să crească și să devină CEEA CE ESTE.
Când îi oferi copilului rădăcini, și deci un atașament sigur față de părinți, acesta va zbura cu propriile aripi, sigur pe el, capabil să exploreze lumea toată.
Ce e frumos la partea aceasta cu explorarea este că, tot acest proces include și modul de analiză și de înțelegere a ceea ce trăiește, simte sau gândește al tău copil. De exemplu, când copilul cu atașament sigur s-a certat cu prietenul cel mai bun durerea se înfiripă în suflet fără drept de apel. Deși știe că au existat motive pentru ceartă, el știe că există și soluții de împăcare. Și mai ales, copilul știe că dacă s-a certat cu prietenul său nu înseamnă că el este lipsit de valoare și că nu merită să aibă prieteni sau să aparțină unui grup. De aceea, cu cât copilul este mai mic, cu atât are o mai mare nevoie ca părintele să-i elaboreze gândurile, și să-l însoțească pe drumul său. Cu cât crește mai mult, cu atât devine mai autonom psiho-emoțional, capabil să aibă propriile opinii, și deci propriile hotărâri. Dar pentru a ajunge în acest punct are nevoie de un fundament sigur!
Studiile au arătat că acei copii crescuți de părinți cu stil de atașament sigur sunt mult mai empatici, mai liniștiți, mai maturi și nu manifestă tendințe de agresivitate.
Cum se comportă un copil cu stil de atașament sigur?
- când este speriat caută siguranța părintelui
- manifestă bucurie și entuziasm atunci când părintele apare în jurul său
- preferă compania părinților, și nu a străinilor
Cum se comportă adultul cu stil de atașament sigur?
- are parte de relații de încredere și de lungă durată cu cei din jur
- tinde să aibă o stimă de sine crescută, este autonom și încrezător în propriile forțe
- împărtășește emoțiile și sentimentele cu prietenii apropiați și cu familia
- este un bun comunicator și empatizează ușor
- știe ce își dorește și luptă pentru țelurile sale
- când este cazul, tinde să caute sprijin în oamenii de încredere și în relațiile de prietenie pe care și le-a format
- are încredere în oameni și consideră că lumea este un loc frumos (asta nu înseamnă că este naiv, ci alege să vadă partea plină a paharului)
Atașamentul anxios
Aproape 20% din populația lumii are un stil de atașament anxios sau fuzional. Persoana de acest tip are o mare nevoie de apropiere ca să se simtă liniștită și în largul ei. De asemenea, are nevoie de apropiere fizică și susținere mentală pentru a-și domoli anxietatea continuă.
Cred că stilul de atașament anxios vine din FRICĂ, mai ales din frica de abandon. Se prea poate că această persoană să nu fi avut în mica copilărie sentimentul că părinții sunt prezenți în viața ei la modul permanent și stabil. La vârsta adolescenței și a maturității, persoana în cauză ar putea percepe orice distanțare de cei care contează cu adevărat (soț, mamă, copil, verișoară etc) ca ceva extrem de dificil, iar în unele cazuri (dureros) imposibil. Unele persoane somatizeză la nivel fizic separarea de cineva; crede-mă, nu vorbesc din filme, ci este pura realitate.
Anxiosul nu a avut parte de suficiente experiențe securizante cu figurile principale de atașament, nu a simțit că aceștia îi sunt alături, că veghează asupra sa, că îi sunt cârjă în orice situație sau că va găsi REFUGIUL în brațele lor. Din păcate, părinții acestor persoane, au ei înșiși un stil de atașament anxios și nu au reușit să își țină la distanță pruncul de proprii “demoni”, de propria neliniște. Unele figuri de atașament anxios sunt efectiv copleșite de emoții și alteori, excesiv de protectori, iar acest lucru se transmite urmașilor.
Copiii anxioșilor manifestă într-un fel sau altul teama față de lumea exterioară și față de viitor.
Inconștient, copilul activează sistemul de atașament și pune accentul pe comportamente specifice care să alerteze părinții și să le atragă atenția. În funcție de vârstă, un copil anxios țipă, plânge, vorbește mult, pe ton răstit, se agață de adult, îi reclamă prezența mai mult și mai intens în comparație cu ceilalți copii, atât de tare încât, se îmbolnăvește sau se simte rău inconștient pentru a se asigura că părinții îi sunt alături. De multe ori se întâmplă să-l doară burtica (deși este o durere falsă) pentru a atrage atenția părinților care cedează și își mulțumesc, inevitabil copilașul. Dar oare această metodă nu strânge un soi de furie mocnită în inima pură a copilului?!
Persoana caracterizată printr-un stil de atașament anxios este foarte sensibilă din punct de vedere emoțional și mental. Resimte o avalanșă imensă de emoții dominate cu precădere de anxietate și de multă furie. Relațiile sale sunt ca o balanță, când sus, când jos, niciodată suficiente pentru a stăvili acea parte interioară de care omul anxios are nevoie ca să-și găsească calmul și liniștea pe care le caută cu atâta ardoare în oamenii din jur. Un adult cu atașament anxios simte că trebuie să depună eforturi continue în relația cu oamenii dragi, ceea ce este extrem de obositor, derutant și frustrant.
De cele mai multe ori, această anxietate este nuanțată de ambivalența care nu se remarcă de la bun început. Nu de alta, dar anxiosul pare mereu o victimă pentru că nu prea reușește să facă nimic din ce îi propune ceilalți: să meargă la medic, să facă sport, să renunțe la munca asiduă și să plece în concediu etc. Comportamentul lui poate fi enervant pentru cei din jur, mai ales că le oferă un sentiment de neputință. Un om cu stil de atașament anxios cere enorm de la apropiați, dar consideră că nu-i niciodată suficient și deseori se enervează pentru că nu este îndeajuns ca să-și liniștească sufletul. Deseori, acest lucru se traduce printr-o dependență afectivă, iar gelozia, posesivitatea devin trăsături definitorii atunci când anxiosul trece prin situații stresante.
Copiii crescuți de un părinte anxios, care la rândul lor dezvoltă un atașament de acest tip sunt foarte suspicioși pe lumea din jur. Deși este bine să fii rezervat, mai ales în unele situații și cu anumite persoane, această tendință este dusă la extrem în cazul micuților cu atașament anxios ambivalent. Observă-ți cu obiectivitate copiii! De multe ori, aceștia manifestă o suferință groaznică atunci când sunt separați de părinții, dar nu par a se liniști atunci când aceștia se întorc la ei.
Sunt cazuri când copilul respinge într-un mod pasiv părintele refuzând implicarea lui sau poate manifesta în mod deschis agresivitate față de el. De asemenea, o persoană cu un stil de atașament anxios are o stimă de sine scăzută. Acest lucru duce de multe ori la compararea cu cei din jur, fiind ușor rănită de reproșuri sau de situații și persoane care nu-l aprobă și nu-l validează. Se critică cu o ferocitate ieșită din comun, iar acest obicei funcționează și cu oamenii din jur. Gwenaelle Persiaux afirmă că: ”Fundamentele narcisice ale anxioșilor sunt extrem de fragile, contaminate de o anxietate care îi pândește în orice moment și care vine la pachet cu o mulțime de îndoieli și de incertitudini. Complimentele venite din exterior îi liniștesc puțin, dar nu par să îl atingă.”
Cum se comportă copilul cu stil de atașament anxios ambivalent?
- este reticent în fața străinilor și îmbrățișează cu greu schimbarea
- suferă enorm când se desparte de părinți, dar nu se liniștește când aceștia își fac apariția
- este temător
- are rezistență/ toleranță scăzută la stres
Cum se comportă adultul cu stil de atașament anxios ambivalent?
- este reticent în a forma relații cu ceilalți
- este temător asupra viitorului și mereu preocupat de părerea celor din jur
- trăiește cu teama de abandon
- reușește relativ greu să treacă peste despărțiri de orice natură ar fi ele
- are nevoie de certitudini repetate că figura de atașament principală nu va pleca de lângă el
- poate prezenta nuanțe de narcisism, dar acest aspect trebuie diagnosticat de un psihoterapeut
Persoanele cu atașament anxios ambivalent văd lumea dintr-o perspectivă nesigură și îngrijorătoare din cauza fundamentului ciuntit sau inexistent din copilărie. G. Persiaux, în Rana de atașament scrie că:”…cred că e mai corect și mai util să consider că funcționarea lor este un mod de a fi (în sfârșit) văzuți, auziți, înțeleși și pe deplin acceptați de către ceilalți. Acesta este mecanismul pe care l-au găsit, în mod inconștient, ca să poată funcționa cu toate emoțiile lor debordante, cu relațiile complicate și cu această lume exterioară pe care o găsesc nesigură.”
Din punctul meu de vedere, oamenii cu atașament anxios își pot găsi “cârja”, acea susținerea de care au nevoia pentru a nu cădea și a se lovi, numai dacă învață să se detașeze puțin de ceea ce li se întâmplă. Iar treaba asta este tare, tare dificilă, dar repetița este mama învățăturii. Acest lucru le poate asigura autonomia, independența necesară pentru a nu intra în relații de codependență, în relații abuzive de natură victimă-agresor și de a nu fi ei înșiși în rol de abuzator.
În materialul de azi, am prezentat două stiluri de atașament importante și doresc să specific că fiecare dintre noi putem avea o combinație de stiluri de atașament. Dacă vrei să afli mai multe despre psihologia atașamentului, te invit să-l urmărești pe instagram pe Adam Lane Smith, psiholog și specialist în teoria atașamentului. L-am descoperit ascultând podcastul lui Alex Clark, The Spillover Podcast, episodul: “Cum să crești un copil atașat în siguranță.” Musai , musai să-l descoperi! O să vină în curând și partea a doua a materialului unde voi detalia stilurile de atașament evitant și dezorganizat.
Spune-mi: tu ai descoperit azi ceva nou despre tine?
Sursă foto: Unsplash.com
Sursă materiale: Rana de atașament de Gwenaelle Persiaux