Now Reading
#OneYearHealthChallenge: Folosim cu mare ușurință etichetele ”anxietate” sau ”depresie”

#OneYearHealthChallenge: Folosim cu mare ușurință etichetele ”anxietate” sau ”depresie”

Două cuvinte care sunt parcă pe buzele tuturor: anxietate și depresie. Întâlnesc oameni despre care nu aș crede vreodată în viața asta că ar putea întâmpina greutăți la nivel psihic și emoțional și totuși ajung pe canapea în fața terapeutului. Și nu contenesc să mă întreb, ce se întâmplă cu noi? Ce ne face societatea asta modernă în care trăim și care practic ne oferă de toate? Care în aparență este o epocă atât de prolifică pentru om. Așa că am apelat la un specialist în speranța că îmi va lămuri multe dintre necunoscute.

Diana Stănculeanu este psihoterapeut specializat în terapii cognitiv-comportamentale, profesionist educat în diverse programe de educație parentală, trainer în domeniul sănătății mintale, cu experiență de peste 15 ani în managementul proiectelor destinate educației și sănătății copiilor și adolescenților. Complexitatea specializării pe care o are, precum și discursul clar și captivant la care am asistat în câteva rânduri, m-au făcut să consider că ea este persoana potrivită de a-mi răspunde la ”câteva” întrebări din mai multe categorii. Și intuiția mea cred că a fost bună pentru că acest interviu efectiv m-a dat pe spate. Fiecare dintre noi se poate regăsi în unele dintre răspunsurile primite. Dar vă las să vă convingeți singuri și să îmi spuneți apoi cum vi s-a părut, pentru că nu simt că este necesar să mai adaug eu prea multe. Interviul în sine este o bucurie pentru minte și suflet, în special în această perioadă dificilă și nouă pe care o traversăm cu toții. 

Mă întreb uneori dacă nu cumva este la modă să spunem că avem depresie sau că suntem anxioși … ne putem induce fără să ne dăm seama astfel de gânduri?

Este o observație foarte bună, folosim cu mare ușurință etichetele ”anxietate” sau ”depresie” pentru a vorbi despre momentele în care, din diverse motive, nu ne simțim bine. Ce se întâmplă adeseori este că afirmăm că suntem copleșiți de anxietate sau depresie în situații în care ne încearcă 1-2 manifestări tipice uneia sau celeilalte dintre afecțiuni. Faptul că uneori suntem triști, fără chef sau lipsiți de motivație, nu înseamnă că avem depresie. Faptul că ne confruntăm din când în când cu îngrijorare, neliniște, că avem 2-3 nopți cu o calitate slabă a somnului, nu înseamnă că suferim de o tulburare de anxietate. Este insuficient să decupez din tabloul clinic al unei tulburări 1-2 simptome ce mă încearcă, poate nici cu durata sau intensitatea necesare, pentru a vorbi de o manifestare clinică a anxietății sau depresiei.

Nu aș vrea să fiu greșit înțeleasă – depresia și tulburările de anxietate aduc suferință în viața a milioane de oameni, fiind probabil cele mai frecvent diagnosticate afecțiuni emoționale ale ultimelor zeci de ani. Ele reprezintă însă categorii de tulburări cu criterii de diagnostic clar și științific definite, cu protocoale de evaluare care ne oferă repere deopotrivă cantitative și calitative (ex. număr de simptome identificate, durata de timp în care s-au manifestat, evaluarea subiectivă a intensității suferinței, gradul de afectare a diferitelor arii de funcționare etc.), pe care dacă nu le bifăm, nu vom putea să operăm cu un diagnostic.

Sunt statistici care afirmă că peste 40 milioane de oameni sunt afectaţi de stresul datorat locului de muncă (stres profesional), fiind clasat pe locul 2 în ierarhia problemelor de sănătate. Cum putem diminua efectele stresului profesional? Stresul afectează viața personală, viața socială a individului și viața de cuplu? Cum îți dai seama că ești stresat profesional și nu suferi cumva de depresie, de exemplu?

Înainte de a găsi strategii eficiente pentru combaterea stresului profesional, este important să mă uit cu atenție la caracteristicile vieții mele profesionale – îmi place ceea ce fac? sunt într-o cultură a muncii sănătoasă? am colegi sau muncesc singur? am relații ok cu colegii mei? am relații sănătoase cu managementul? venitul mă satisface? îmi sunt recunoscute meritele? munca mea este în acord cu valorile mele de viață? muncesc prea multe ore? consum prea mult timp în trafic pentru a ajunge la serviciu? am șanse de promovare etc.? Strategia mea va trebui să înglobeze răspunsurile la aceste întrebări și soluții concrete.

Dacă sunt extrem de nemulțumit de viața mea profesională și copleșit de stres profesional, dar sunt atent la restul vieții mele și constat că dincolo de job, sunt o persoană recunoscătoare pentru oamenii din viața mea (familie, partener de viață, copii, prieteni etc.), mulțumită cu restul rolurilor mele, cu interese, hobby-uri, sănătate etc. cel mai probabil, nu am depresie ci doar o decizie profesională de luat.

Atunci când se instalează, depresia contaminează multe (poate chiar toate) din ariile vieții noastre, făcând să dispară plăcerea și bucuria, aducând multă tristețe, vinovăție, lipsă de sens și motivație, modificând convingeri despre mine și valoarea mea personală, ceilalți și rolul lor în viața mea, viitorul meu în ansamblu, perturbând rutine de somn și hrană etc.

Doar stresul profesional în sine este insuficient pentru declanșarea unui episod depresiv. Precedat însă de o vulnerabilitate personală, emoțională veche (ex. o stimă de sine prăbușită, singurătate cronică, experiențe timpurii traumatice etc.), un stres profesional sever și prelungit poate să fie picătura ca umple paharul.

Există oamenii care par să trăiască cu această problemă dintotdeauna… În ce măsură se poate vorbi în cazul depresiei și a anxietății despre predispoziție?

Într-o măsură semnificativă.

Este o componentă genetică care ne predispune pe fiecare dintre noi, într-o măsură mai mare sau mai mică la a dezvolta anxietate sau depresie. Există câteva trăsături de temperament (componenta biologică, înnăscută a personalității noastre) precum inhibiția comportamentală (cea care ne face reticenți la schimbare și noutate), introversia (cea care ne face mai conectați cu universul nostru interior și mai puțin predispuși la socializare), pragul de răspuns fiziologic (care ne aduce cu multă ușurință golul în stomac sau amorțeala în mâini) sau neuroticismul (predispoziția pentru a avea mai frecvent, intens și cu durată mare, răspunsuri emoționale negative în raport cu mediul înconjurător) care așază un culcuș biologic tare generos pentru anxietate și depresie.

Apoi, experiențele timpurii din primii ani de viață sunt demne de luat în seamă; practicile parentale din propriile familii și armonia sau dimpotrivă tensiunea cu care am crescut acasă, vor genera propriile consecințe. O relație de atașament nesigură cu părinții, hiperprotecția sau dimpotrivă, abuzul parental, răceala emoțională, critica excesivă, perfecționismul, excesul de reguli, intruziunea – sunt doar câteva dintre ”notele” care se transformă în factori de risc pentru anxietate și depresie. Dacă menționăm și pedeapsa corporală, violența domestică, pierderea traumatică a unui părinte, divorțul, consumul de alcool însoțit de comportamente agresive fizic sau verbal – apariția tulburărilor anxios depresive este aproape garantată.

Nu în ultimul rând, în viața celor mai multe dintre persoanele diagnosticate cu anxietate și/sau depresie, vom găsi în istoric un părinte cu o afecțiune similară care, dincolo de o contribuție genetică, a adus și un model comportamental și de poziționare în viață tipic uneia sau alteia dintre cele două tulburări.

Văd anxietatea mai degrabă ca pe o stare de moment care vine și pleacă. Anxietatea și depresia pot fi încadrate amândouă în categoria ”afecțiuni”? Care este pe scurt definiția fiecăreia? Ce fel de simptome sunt caracteristice stresului? Depresiei? Anxietății? Ce manifestări ale depresiei și anxietății pot fi vizibile celor din jur?

Atât anxietatea cât și depresia sunt tulburări de sănătate mintală. Cuvântul anxietate, acoperă o categorie largă de tulburări specifice, care au în centru un management deficitar al emoției de frică, manifestată în raport cu cele mai diverse situații de viață. De precizat că, în tulburările de anxietate, această emoție de frică, fie nu se justifică (persoana nu are în mod rațional motive pentru a simți disconfortul respectiv), fie este copleșitoare ca intensitate. În completarea tabloului emoțional (frică, neliniște, îngrijorare, panică, disperare, agitație), persoanele cu anxietate se remarcă printr-un tipar specific de evaluare a mediului înconjurător (sunt foarte vigilente la situații potențial periculoase sau amenințătoare și, în același timp catastrofizează atât amenințarea cât și consecințele acesteia sau capacitățile lor de a face față situației), printr-un set de comportamente disfuncționale prin care fie se pregătesc excesiv pentru situația amenințătoare, fie o evită cu totul, refuzând să se confrunte cu ea, precum și printr-o activare excesivă la nivel corporal, frica fiind una dintre emoțiile cu cele mai puternice corelații în corp.

Astfel, în situații evaluate de către persoana respectivă ca fiind dificile, amenințătoare, în care se trăiește subiectiv teamă, neliniște sau îngrijorare, corpul va reacționa prin stări de greață, dureri de cap, puseu de temperatură, amețeli, transpirație excesivă și/sau rece, creștere a ritmului cardiac, disconfort digestiv etc. toate aceste reacții vor fi interpretate suplimentar de către persoana cu anxietate ca fiind dovezi ale gradului de periculozitate al situației respective.

Să dăm câteva exemple specifice:

  • Sunt copii pentru care separarea de părinți reprezintă cel mai mare pericol pe care îl pot trăi; lăsați la grădiniță sau școală, ei vor plânge excesiv, solicitând întoarcerea părintelui sau agățându-se de acesta la plecare, și se vor îngrijora că vor fi uitați/ abandonați acolo, sau că, în timp ce ei sunt la grădiniță, cu mama sau cu tata se va întâmpla ceva rău; le este greu să stea singuri în cameră, să se joace singuri, să doarmă la un prieten sau să plece în tabără, toate acestea fiind situații periculoase pentru ei; așa arată anxietatea de separare;
  • Sunt persoane pentru care amenințarea vine din situațiile sociale; le va fi greu să vorbească în fața colegilor de serviciu sau școală sau în fața unui grup de prieteni, să inițieze o conversație cu cineva, să pună întrebări, să privească în ochi o altă persoană sau să susțină un proiect în fața managerului; în fiecare dintre aceste situații ei vor crede că se fac de râs, că vor fi evaluați ca fiind plictisitori sau nepregătiți suficient, că vor dezamăgi sau că vor fi ridiculizați; ca și consecință, vor evita aceste situații sau se vor pregăti foarte mult (excesiv de mult) pentru ele (ex. pot munci săptămâni întregi pentru o prezentare de 10 minute în fața colegilor, în dorința de a fi perfecți, sacrificând timp pentru orice altă activitate); așa arată anxietatea socială.
  • Sunt persoane care vor identifica pericolul în situații foarte, foarte specifice; fie că vorbim de câini, apă, întuneric, înălțimi, insecte, spații strâmte, clovni, sânge, păsări etc, acestea vor avea un comportament echilibrat, firesc în cea mai mare parte a vieții lor, dar vor fi paralizați de groază în prezența unui sau altuia dintre ”stimulii” periculoși enumerați mai sus; în acest caz, avem de-a face cu fobiile specifice;
  • Sunt persoane care par să se îngrijoreze din orice: că vor fi concediați deși sunt profesioniști foarte buni iar compania este stabilă economic; că se vor îmbolnăvi deși au o sănătate solidă; că nu se asortează cămașa cu jacheta; că va ploua în ziua planificată pentru picnic; că va fi anulată din cine știe ce motive, vacanta stabilită pentru anul următor; sunt persoane care par să aibă alergie la incertitudine, permanent îngrijorate, obosite, cu dificultăți de somn și dureri musculare, incapabile să trăiască bucuria și relaxarea, în ciuda unei vieți aparent bune și satisfăcătoare; acești oameni se luptă cu anxietatea generalizată.

Pe lângă tulburările exemplificate anterior, o persoană se poate confrunta cu atacuri de panică, anxietate de sănătate sau sindrom de stres post-traumatic, urmare a unei experiențe foarte dificile de viață, cu impact traumatic (ex. accident de mașină, pierderea bruscă a unui membru al familiei, diagnosticarea cu o boală gravă, comportamente abuzive etc.)

Cât despre depresie, se construiește în jurul emoțiilor de tristețe și vinovăției, a unei percepții deformate a pierderilor din viață (pierderea diferitelor legături semnificative pentru fiecare dintre noi – sinele, sensul, sănătatea, relațiile, natura, credința, încrederea, respectul social și profesional etc.). aduce cu sine retragerea accentuată, uneori până la izolare, din viața socială, pierderea plăcerilor și bucuriilor ce ne animau viața (deși ele sunt încă obiectiv posibile), prăbușirea stimei de sine, a speranței într-un mai bine ce ar putea veni cândva, dezechilibre ale resortului motivațional (nu mai avem chef de nimic), modificări de somn și apetit alimentar și sexual,  dificultăți de concentrare, dificultăți decizionale, oboseală și epuizare accentuată, pierderea rutinei de îngrijire personală și corporală, iar in extremis, gânduri de suicid.

Primăvara pare sezonul cel mai propice pentru a dezvolta o depresie sau anxietate, până la urmă există celebra astenie de primăvară. Iar în mod special, această primăvara se suprapune și cu pandemia care ne obligă să stăm în case pentru o lungă perioadă de timp. Se pot agrava afecțiunile din această sferă deja instalate?

Există tipare sezoniere de manifestare a anxietății și depresiei iar primăvara, în ciuda exploziei de viață și lumină pe care  aduce, nu este străină de stări emoționale negative mai degrabă tranzitorii însă, pe care le resimțim adesea urmare a temperaturilor mici și a deficitului de lumină, nutrienți și mișcare în aer liber din anotimpurile anterioare.

Cât despre situația de criză pe care o trăim cu toții, cu siguranță are potențialul să accentueze vulnerabilitățile emoționale ale fiecăruia dintre noi și să aducă manifestări anxioase și în cele mai echilibrate minți.

Perioada de izolare pe care o întâmpinăm acum vine la pachet cu multe și diverse provocări. Una dintre cele mai importante o reprezintă violența domestică, violența asupra copiilor și a femeii. Cum poate fi ajutată victima? Cum se poate ajuta victima singură?

Voi da un răspuns care va părea pesimist, este însă întemeiat pe ceea ce se întâmplă în realitate. Vremurile pe care le trăim sunt provocatoare prin anxietatea crescută pe care o resimțim cu toții și care are o sursă triplă – confruntarea globală cu o boală nouă și potențial periculoasă pentru unii dintre noi, lipsită de prevenție și tratament; regulile stricte de izolare la domiciliu – o stare prea puțin naturală pentru ființa umana, construită să exploreze și să aibă un proces de ”du-te-vino” în raport cu acasă; anticiparea dificultăților financiare.

Familiile marcate de violență domestică se confruntă așadar cu acest risc sporit ce se adaugă pe tensiunea, conflictul și practicile abuzive pre-existente. Așteptarea realistă este ca, în condiții de anxietate sporită, dispariție a granițelor și intimității și reguli suplimentare, agresivitatea să crească. Vor fi mai mulți copii bătuți în această perioadă. Sau bătuți mai frecvent. Vor fi mai multe certuri, conflicte și agresiuni fizice în partenerii adulți. Și avem mai puține soluții. Mai puține servicii disponibile. Mai puțini profesioniști specializați responsivi. Autorități încărcate cu alte ”priorități” pentru a mai avea resurse și pentru aceasta. Mai puține soluții alternative fie ele și tranzitorii.

Pe fondul înrăutățirii situației și într-un puseu de reziliență și determinare ce apare uneori în situații de criză, vor fi poate victime ale violenței domestice care vor spune ”Destul”. Și vor pleca sau vor plănui o plecare ce va deveni realitate deîndată ce situația globală o va permite.

Dar realitatea este că pentru cele mai multe dintre victime nu se va întâmpla nimic bun în această perioadă. Suntem o societate care, în afara toleranței încă extrem de mari pentru violența domestică, suntem atât de descoperiți la capitolul servicii sustenabile și profesioniști competenți și disponibili.

Ce ar trebui să urmărim în această perioadă din punct de vedere emoțional și psihologic?

Acceptarea că ne va fi greu. Este important să acceptăm și să ne așteptăm realist la faptul că vom trăi zilnic momente de panică, tristețe, îngrijorare, frică, neliniște, confuzie. Ar fi absurd și ne firesc să fie altfel – ne confruntăm cu o situație nouă, departe de a fi plăcută, cu pericole reale ce anunță alte pericole probabile, pentru care nu avem un prognostic sau un final previzibil.

Știm că această poveste se va încheia la un moment dat, dar nu știm când, cum și mai ales, cum va arăta lumea, cum va arăta viața noastră după această criză. Să înțelegem însă că toate aceste emoții grele, copleșitoare uneori, ne sunt date pentru a ne mobiliza și a supraviețui. Relaxarea, ca răspuns emoțional la întâlnirea cu pericolul, cu amenințarea, nu ajută ființa umană în găsirea soluțiilor necesare pentru a rămâne în viață. Suntem echipați genetic cu răspunsuri de luptă, fugă sau blocaj în fața pericolului, răspunsuri activate însă doar de emoția de frică.

Așadar, pentru a ne proteja, este inevitabilă întâlnirea cu toate valențele fricii, de la neliniște la panică. Diferența între un comportament funcțional, adaptativ și unul care mai degrabă nu ajută, o face intensitatea fricii și felul în care noi interpretăm și evaluăm pericolele cu care ne întâlnim. Astfel, în panică, este puțin probabil să luăm decizii sănătoase și utile, cel mai adesea vom catastrofiza, nu vom găsi nicio soluție, vom evalua pericolul ca fiind mult mai mare decât este. Sper să nu fiu greșit înțeleasă – pericolul este unul semnificativ, dar, în același timp, noi știm acum care sunt cele mai sănătoase alegeri pe care le putem face, de la limitarea ieșirilor și gestionarea corectă a acestora (distanțare fizică, protecția mâinilor, igienizarea la revenirea în casă etc.) până la statul în casă.

Realism si așteptări ajustate cu compasiune pentru greșeală și imperfecțiune. Foarte mulți dintre noi ne vom descoperi cu atenția împrăștiată, motivația prăbușită, (auto)disciplina diminuată, productivitatea scăzută, prioritățile profesionale aruncate în derizoriu de către urgențele știrilor de prime time etc. Deși este important să nu abandonăm complet agenda profesională, alcătuiți-o cu blândețe, fără ambiții și perfecționism, fără să cereți de la voi ceea ce cereați în perioadele de funcționare profesională optimă (nu suntem într-o astfel de situație!). Spațiul casei este într-o supra-aglomerare de funcții: birou, loc de joacă, loc de relaxare și odihnă, sală de clasă sau de grădiniță, spațiu intim etc. Noi suntem într-o supra-aglomerare de roluri: angajați, angajatori, antreprenori, mame și tați, parteneri de viață, profesori pentru copiii noștri, gospodari, administratori. Nici spațiul casei, nici noi nu suntem construiți și programați să acoperim toate aceste dimensiuni, simultan, 24/7, fără greșeală.

Trăim zile în care fiecare dintre noi face tot ceea ce poate cu resursele pe care le are la dispoziție.

Practicarea conștientă și disciplinată a ceea ce aduce ”starea de bine”. Putem să ne gândim la starea de bine ca la echilibrul dintre conectare, realizare și plăcere. Astfel, ar fi important ca în fiecare zi să facem ceva ce contribuie la sentimentul nostru de realizare, împlinire și eficiență (poate fi ceva profesional precum finalizarea unui proiect, sau domestic, cum ar fi încercarea unei rețete noi în bucătărie, repararea unor prize sau robinete pentru care nu găseam niciodată timp sau ordinea în două sertare); ceva ce ne conectează cu semenii, ne aduce aproape de oamenii importanți din viața noastră (îmbrățișări, cuvinte de afecțiune sau conversații valoroase cu cei din casă, telefoane către părinții noștri sau prieteni pe care nu i-am văzut de mult, aderarea la un club de carte virtual, o cafea pe ”zoom” cu cea mai bună prietenă, un exercițiu de reflexivitate și meditație cu sine – să nu uităm de această formă esențială de conectare, și, nu în ultimul rând, conectarea cu universul, Dumnezeu, în care putem găsi sensul sau măcar gândul liniștitor că și asta, ca orice pe lume, va trece etc.); ceva ce aduce plăcere, bucuri simplă și relaxare în rutina de zi cu zi – fiți frivoli fără vinovăție; cărțile, muzica și filmele bune sunt, bineînțeles ”suspecții de serviciu”, dar să nu subestimăm o cremă fină, un duș fierbinte sau o cadă cu spumă (sau măcar cu niște sare din bucătărie), o zbânțuială/dans în mijlocul living-ului, un board game cu familia, un desert savuros, un pahar de vin sau brațele calde ale partenerului de viață.

Aș adăuga la toate cele de mai sus mișcarea, meditația și exercițiul spiritual (rugăciunea). Aleg să nu le încadrez eu, tocmai pentru că am observat că fiecare dintre ele poate însemna altceva pentru fiecare dintre noi – conectare, realizare, plăcere.

Învățați-ne un truc, vă rog, prin care să ne reechilibrăm atunci când simțim că ”o luăm razna”.

Nu garantez că va funcționa pentru toată lumea, în toate momentele grele, dar trucul meu este ”Oprește-te! Respiră adânc, rar, măcar 5 minute! Întreabă-te: ce înseamnă asta pentru tine acum? Dar mâine? Peste 10 zile? 2 luni? 1 an? 10 ani? Acum alege o reacție.”

Respiratul mă conectează cu corpul meu, mă aduce în prezent – singura dimensiune temporală pe care avem un control minimal, cu atât mai mult cu cât cele două afecțiuni prietene la care ne-am referit intens în rândurile acestui articol, anxietatea și depresia, ne ”fură” viitorul și trecutul.

Pentru a stabili dacă glicemia este cea corectă facem o analiză de sânge, dacă vrem să vedem starea ficatului mergem la o ecografie. Dar afecțiunile psihice și emoționale nu se văd cu ochiul liber sau la vreun aparat. Cum sunt diagnosticate? Cazuri de fals pozitiv pot apărea și în aceste cazuri?

Din fericire, comunitatea profesională PSI (voi enumera aici medici psihiatri, psihologi clinicieni, psihoterapeuți) are la dispoziție, de câteva zeci de ani deja, manuale de diagnostic, ghiduri clinice de evaluare și intervenție, protocoale descriptive, instrumente de evaluare standardizate – fiecare dintre acestea atent supuse unui proces constant de verificare, validare, reașezare, astfel încât, în momentul în care emitem o ipoteză clinică sau un diagnostic, să știm cu o probabilitate confortabilă pe ce argumente se întemeiază afirmația noastră și care sunt pașii de urmat în continuare. Ba mai mult, o persoană diagnosticată cu o afecțiune psihică are șansa consultării mai multor categorii de profesioniști înainte de a începe o schemă de intervenție.

În mod evident, ca în orice alt domeniu medical, eroarea este posibilă, însă, în condițiile respectării responsabile a manualelor de diagnostic și a ghidurilor clinice, devine puțin probabilă.

Există o vindecare totală de depresie? Ce înseamnă tratament în cazul depresiei și al anxietății? În cât timp apar rezultatele de la începerea terapiei?

Așa cum nu putem garanta nimănui că după un episod de gripă vindecat, nu va mai face niciodată gripă, nici în cazul depresiei nu este responsabil să vorbim despre garanția unei vindecări totale. Sunt persoane care trăiesc în toată viața lor un episod unic, sunt persoane diagnosticate cu depresii cu tipar sezonier, sunt persoane care la câțiva ani de la un prim episod, în condiții dificile de viață, au o recădere; sunt persoane care suferă de depresie cronică și sunt nevoite să învețe să trăiască toată viața cu acest diagnostic.

Lucrurile sunt similare anxietății, cu atât mai mult cu cât, sub această denumire ascundem de fapt o clasă de tulburări – fobii, anxietate socială, atac de panică, tulburare somatoformă, anxietate generalizată, anxietate de separare etc., în funcție de sectorul de viață  și funcționare cel mai puternic afectat de anxietate.

Cât despre tratament, vorbim de triada stil de viață – psihoterapie – tratament medicamentos, ultima dintre variabile fiind necesară în formele severe sau extrem de rezistente ale afecțiunii, sau în situația în care dezechilibrele neurochimice sunt principalele responsabile de instalarea afecțiunii.

Când vorbim despre tratament în diverse afecțiuni, automat ne gândim la o rețetă cu diverse pastile. Există și tratament medicamentos în cazul depresiei? Mă gândesc că medicamentele de genul acesta creează poate alte dezechilibre în organism.

Depresia este o tulburare emoțională cu diferite grade de severitate. În funcție de gravitatea episodului depresiv și de contextul specific de viață al fiecărei persoane (riscuri, resurse, rețea de suport etc.), planul de intervenție va cuprinde 3 capitole mari – revizuiri la nivelul stilului de viață (hrană, somn, mișcare, consum de alcool sau alte substanțe etc.), psihoterapie și medicație. Dacă în cazul episoadelor depresive ușoare sau medii și în premieră, reașezarea stilului de viață împreună cu psihoterapia pot aduce îmbunătățiri semnificative în funcționarea și calitatea vieții persoanelor cu depresie, în cazul recăderilor (de la al doilea episod depresiv încolo) și al episoadelor severe, tratamentul medicamentos devine absolut necesar.

Trebuie spus că medicația antidepresivă de generație nouă a evoluat foarte mult, pierzând substanțial din efectele secundare și adverse, că în acest moment, beneficiile aderenței la un tratament medicamentos sunt net superioare costurilor iar riscul de dependență (o îngrijorare mare în rândul persoanelor care primesc recomandarea pentru medicație), în cazul antidepresivelor, este extrem de mic, din simplul motiv că, neproducând o îmbunătățire rapidă a stării emoționale (este nevoie de un consum de măcar 2-4 săptămâni înainte de a începe să ne simțim mai bine), creierul nu identifică relația de cauzalitate directă între pastilă și îmbunătățirea stării emoționale. 

Pe lângă un stil de viață echilibrat, în lupta cu stresul și afecțiunile s-au impus și metode precum acupunctura, fitoterapia, homeopatia. Homeopatia vine de multe ori în întâmpinarea noastra în momentele grele. Cum recomandați să ne ajutăm de astfel de terapeutici?

Orice practică terapeutică ce respectă principiul ”nu face rău” și care aduce beneficii, progres, îmbunătățire în funcționarea noastră, este binevenită. Oamenii sunt diferiți și răspund diferit la întâlnirea cu practicile terapeutice. Dacă ar fi să mă uit doar în domeniul meu – consiliere și psihoterapie – sunt nenumărate școli, cu abordări, filozofii, tehnici diferite. Ceea ce pare să fie comun, dincolo de paradigma teoretică, este calitatea relației terapeutice, gradul de încredere și acceptare necondiționată din cadrul acesteia. Așadar, dacă în spatele recomandării terapeutice, oricare ar fi aceea, se află un om care acționează cu bună intenție, în baza principiului ”nu face rău!”, în baza științei, a dovezilor de eficiență, a unui protocol validat de o comunitate profesională și a experienței profesionale, lucrurile ar trebui să funcționeze.

Anxietatea și depresia sunt deseori legate și de vârsta adolescenței. De ce? Ar putea trece de la sine după ce hormonii se liniștesc? Sau este indicat un tratament?

Adolescenții reușesc adeseori să ne îngrijoreze prin instabilitatea emoțională pe care par să o manifeste, precum și prin degradarea constantă a dispoziției lor emoționale. De asemenea, ne irită și ne produce confuzie alternanța între lipsa de motivație pe care o arată în raport cu aproape orice activitate care presupune efort susținut (cum este de pildă activitatea școlară) și cheful puternic ce se instalează instant când e rost de distracție.

See Also

Vor fi adolescenți care vor întruni criteriile de diagnostic pentru o tulburare de anxietate sau un episod depresiv. Dar asta nu se va întâmpla doar pentru că au atins vârsta adolescenței. Etapa vine însă cu o accentuare a trăirilor din sfera anxios-depresivă, explicată pe de o parte de obiectivele majore ale acestei etape de dezvoltare, iar pe de altă parte de câteva caracteristici de funcționare neuro-chimică și hormonală valabile în anii adolescenței.

Când marile obiective de dezvoltare ale acestei vârste țin de consolidarea identității de sine, autonomie personală și intimitate, ne așteptăm ca nivelul de angoasă și confuzie existențială să crească – adolescenții se descoperă pe sine în contexte noi de viață (ex. primele relații de cuplu), își schimbă reperele de validare (părinții sunt marii perdanți, grupul de egali crește puternic în importanță), se compară constant cu ceilalți având simultan vie nevoia de unicitate/ originalitate/ neconvenționalism. Vor fi, de mii de ori în acest proces complex, îndoielnici, nesiguri, stingheri, nemulțumiți.

Din punct de vedere neurochimic, înregistrează unul dintre cele mai scăzute natural niveluri de producție a serotoninei și endorfinelor – substanțe responsabile cu starea noastră de bine, veselie, relaxare (substanțe sărace cantitativ în creierul unei persoanei cu depresie, de altfel); au un tipar particular de producție a dopaminei – substanța ”recompensă” din creierul nostru (secretă cantități mari de dopamină cu precădere în activități noi, riscante, și cantități mici în activități care, deși odinioară erau etichetate ca plăcute, doar pentru că nu au atributul riscului și noutății, devin plictisitoare).

Hormonii sexuali (estrogeni, testosteron) explodează cantitativ într-un corp ce încetează să fie de copil și începe să semene tot mai mult cu unul de adult și aduc odată cu ei multă intensitate și dramă.

Așadar, adolescența vulnerabilizează din multe puncte de vedere, nu este însă direct responsabilă de instalarea unei tulburări emoționale. Cei mai mulți dintre noi, ieșim din anii adolescenței, cu ceva mai mult echilibru, armonie, măsură, autocontrol și siguranță de sine.

Cât despre un tratament indicat – suportul familiei, măcar 1-2 prieteni, multă mișcare, câteva hobby-uri, inserarea în mediul școlar, cultivarea intereselor și a comportamentelor de siguranță și sănătate, sunt toate ingredientele de care avem nevoie.

Cât de mult contează sprijinul familiei/celor apropiați în tratamentul depresiei și al anxietății? Ce ar trebui să știe aceștia?

Fiind tulburări emoționale, anxietatea și depresia vor afecta felul în care se desfășoară relațiile cu oamenii din viața noastră. Ne putem aștepta la tensionări ale acestora, la reacții mai intense decât o cere situația concretă sau dimpotrivă la retrageri și lipsă de reacție. Psihoeducația aparținătorilor – jargon profesional prin care ne referim la nevoia de informare a membrilor familiei cu privire la caracteristicile acestor afecțiuni, este extrem de importantă, deoarece prin ceea ce spun și ceea ce fac, cei apropiați influențează semnificativ, în bine sau în râu, evoluția și calitatea vieții unei persoane care se luptă cu anxietatea sau depresia. În procesul de psihoterapie, ei vor fi invitați, educați, ghidați, transformați pe alocuri în co-terapeuți care vor avea propria contribuție la managementul întregului proces.

Este foarte important să descărcăm familia de vinovăția și povara vreunei contribuții conștientizate – pe nimeni nu ajută un părinte sau un partener de viață copleși de gândul că prin ceea ce a făcut, a generat suferință; de asemenea, să îi ajutăm să se îndepărteze de gândul că doar prin puterea iubirii se vor rezolva lucrurile. Pe lângă iubire, este nevoie de multă muncă educată, răbdare, toleranță, disponibilitate pentru schimbare, compasiune și empatie, pentru a ajuta omul drag aflat în suferință.

În ultimii ani pătrunde și în România, cu pași mici din cauza reținerii și a lipsei de educație în această direcție, terapia de cuplu. Dar în mod evident cuplurile ar avea de beneficiat de pe urma lui și aud în jurul meu că din ce în ce mai multe cupluri apelează la terapie. Ce presupune ea?

Terapia de cuplu este acel proces în cadrul căruia clarificăm nevoi, tipare de comunicare, moșteniri de familie (și nu mă referi la case și conturi bancare 😊), granițe, valori. În care învățăm să vorbim cu celălalt și despre noi fără critică și deget acuzator, să identificăm intenții, funcții și nevoi în comportamente manifeste, să ascultăm fără să întrerupem și fără să interpretăm. Este procesul în care cuplurile descoperă că iubirea nu este niciodată suficientă pentru a face lucrurile să meargă. Cât despre rezultatele unei bune terapii de cuplu, pot fi în egală măsură creșterea și însănătoșirea acestuia sau o separare sănătoasă.

Întâlnesc cupluri marcate de lipsa de respect și apreciere, infidelitate, posesivitate și control, gelozie, de neînțelegeri care pornesc de la viziuni diferite despre muncă sau despre bani sau, pur și simplu, despre viață. Un cuplu în care apar multe conflicte mai poate fi vindecat? Se mai poate reveni la sentimentele de început care l-au format? Sau și mai exact: se mai poate obține fericirea reală în cuplu după ce diverse legături au fost distruse?

Fără a fi un profesionist specializat în terapie de cuplu (eu mă ocup de cupluri de părinți 😊), am în vedere literatura de specialitate, fundamentată în egală măsură pe cercetare științifică și practică terapeutică, ale cărei teorii ne arată că, acolo unde se depune efort și se muncește onest în echipă de trei – cuplul plus terapeutul, aproape orice dificultate poate fi depășită. Nu știu dacă revenirea la trăirile emoționale ale începutului este neapărat posibilă – nu cred că aceasta este neapărat soluția, ci mai degrabă construirea unor tipare de funcționare emoțională, comportamentală, valorică și motivațională care să corespundă nevoilor cuplului de acum, din prezent. Puține sunt lucrurile care pot opri definitiv viața unui cuplu, dar între acestea aș enumera abuzul de orice fel (fizic, emoțional, sexual), disprețul, dezgustul, practicile umilitoare, comunicarea contaminată de critică și lipsă de respect.

Cine este omul Diana Stănculeanu? Și cum se împacă cu psihoterapeutul Diana Stănculeanu?

Diana Stănculeanu este soție de om bun, deștept, generos și aprig deopotrivă, cu care își împarte binele și greul de mai bine de 12 ani și alături de care a învățat ce înseamnă iubirea în ciuda a orice. Este fiică de doi părinți minunați, cu care împarte telefoane zilnice, mese de duminică, vecinătatea cartierului și foarte multă iubire. Este soră de frate fabulos – unul dintre cei mai grozavi oameni pe care îi cunoaște și iubește. Este mătușă iremediabil îndrăgostită de nepoți. Este noră de soacră ce poate da oricând lecții despre ceea ce înseamnă femeie puternică, autonomă și asumată. Este prietenă pentru câțiva oameni foarte dragi, dar pentru ei, până la capăt. Este o femeie simplă și nesofisticată, recunoscătoare pentru ce are, împăcată cu ceea ce nu are, cu bucurii mărunte și plăceri vinovate, iubitoare de cafea, muzică, filme, cărți, sport, liniște și intimitate nederanjată.

Cum se împacă omul și psihoterapeutul? Bine, se respectă reciproc și nu se calcă pe bătături. Psihoterapeutul a învățat să rămână în cabinet la finalul zilei și să nu facă prea mult pe deșteptul acasă. Acolo, omul preia frâiele.

Dacă v-aș întreba ce înseamnă iubirea ce mi-ați răspunde? Dar dacă v-ar întreba un copil?

Aș putea să invoc definiții de manual și să vorbesc despre iubire ca despre cea mai complexă structură afectivă de care este capabilă ființa umană, stabilă în timp, cu construcție lentă și manifestare posibilă dincolo de contexte punctuale de viață, capabilă să supraviețuiască în prezența altor categorii de structuri afective, de tipul emoțiilor, mult mai scurte, contextuale, tranzitorii, deși intense (așa ne explicăm de ce , de pildă, îmi iubesc copilul, deși în relație cu el pot simți furie (=emoție) de 25 de ori pe zi). Dar ar fi sec.

Pentru mine, iubirea înseamnă fiecare alegere care aduce un strop de bine în viața omului iubit, dar și în viața mea, a celui care iubește. Este o alegere care trebuie construită pe sănătate și autonomie, excluzând sacrificiul de sine, abuzul, trauma sau dependența. Este o alegere care, de fiecare dată când este făcută, ne ajută și pe mine, si pe omul iubit, să creștem, să fim mai buni, mai frumoși, mai echilibrați, mai aproape, mai vindecați, mai împliniți. 

Unui copil i-aș spune că iubirea este ceea ce simte atunci când sare în brațele părintelui de care i-a fost dor, când îl doare burtica și mama îi dă sirop dulce și pupici pe frunte, când bunica scoate plăcinta din cuptor și îi rupe primul colț cald, când tati se așază pe covor și încingeți o cursă de mașini cu scântei, când termini un desen colorat și mami îl lipește mândră pe ușa frigiderului, când te fugărești cu pisica prin toate colțurile casei, când ți se închid ochii de somn și te cuibărești în brațele calde ale mamei care îți citește duios o poveste, când ai sufletul greu și inima frântă și părintele tău îți șterge lacrimile, te ia în brațe și își promite că, într-un fel sau altul, totul va fi bine.

Cum cultivăm iubirea între semenii noștri? Dar iubirea pentru sănătate?

Prima lecție despre iubire o învățăm, fiecare dintre noi, în relația cu părinții noștri. Numită în literatura de specialitate relație de atașament, legătura dintre copil și părinții săi reprezintă contextul primar, originar, în care fiecare dintre noi am învățat despre încredere, prezență, atenție, iubire, împlinirea nevoilor, confort, siguranță, mângâiere, blândețe, compasiune. Ființa umană mititică, vulnerabilă, neajutorată și 100% dependentă de părintele său, învață repede că omul cel mare este acolo pentru a-i oferi tot confortul fizic și emoțional de care are nevoie, că fiecare plâns al său activează atenția și prezența părintelui, îl aduce aproape cu brațe calde și sigure, cu voce blândă, cu cuvinte de alint, legănare duioasă și încercări de a găsi o soluție pentru nevoia ce se ascunde în spatele plânsului. Mai învață că fiecare zâmbet al său aduce zâmbet pe fața părintelui, fiecare gângurit este însoțit de cuvinte duioase și încântare de partea părintelui. În acest fel, creierul emoțional al bebelușului, responsabil cu supraviețuirea sa fizică și emoțională, îl ajută să tragă câteva concluzii despre iubire, încă din această perioadă atât de timpurie.

Astfel, bebelușul învață că părintele său este acolo pentru a-i oferi protecție, siguranță, iubire și confort și pentru a-i împli nevoile fizice și emoționale. Bebelușul învață să aibă încredere în părintele său, că va fi prezent ori de câte ori va fi nevoie, fără ca bebelușul să facă ceva special în acest sens. Ulterior, bebelușul învață să întoarcă această iubire părintelui și să contribuie astfel la reciprocitatea uluitoarea din iubirea ce se naște și crește în relația dintre un copil și părintele său. Totodată, bebelușul mai învață că, dacă o altă persoană îl copleșește cu atât de multă iubire și grijă și se străduiește atât de tare să îi garanteze siguranța și protecția, înseamnă, că el, bebelușul, este o ființă tare prețioasă, specială, demnă de iubire, doar pentru că s-a născut.

Așa învățăm în primii noștri ani de viață (atașamentul este marea lecție a primilor 2 ani de viață) și despre iubirea pentru sine și despre iubirea pentru celălalt.

Lecțiile despre iubire pe care le învățăm în această primă relație, le vom duce cu noi în toate relațiile semnificative pe care le vom avea în tot restul vieții noastre – includem aici relația cu sine, viitoarele relații de cuplu, relația cu copiii noștri, cu prietenii semnificativi din viața noastră etc. Vom cultiva iubire între semeni noștri în funcție de cât de pricepuți au fost primii grădinari din viața noastră. Din păcate, nu toate ființele umane învață din prima relație a vieții lor ceea ce am descris în rândurile de mai sus. Dimpotrivă, pot învăța că oricât aș plânge, părintele nu vine, sau vine să mă scuture și să mă certe, sau vine doar când m-am oprit din plâns sau doar când sunt vesel și ghiduș. Și astfel, putem învăța că iubirea se întâmplă ”doar dacă” sau ”doar când”. Ne va fi foarte greu, pe măsură ce creștem, să oferim ceva ce nu am primit și experimentat niciodată sau altceva, mai sănătos și armonios, decât am primit la începutul vieții noastre. Este nevoie de multă conștientizare și muncă cu sine, pentru a rescrie, pe baze mai sănătoase, scenariile inițiale ale iubirii.

Iubirea pentru sănătate este derivată din iubirea față de sine. Este necesar să mă percep ca o persoană valoroasă, specială, care merită iubire și care este capabilă să aducă iubire în viața altcuiva, ca să încep să am grijă de mine. A avea grijă de propria sănătate, prin cultivarea unui stil de viață sănătos și a unei conduite corecte atunci când ne întâlnim cu boala sau disconfortul, reprezintă în esență o manifestare a iubiri față de sine și a credinței că suntem persoane valoroase, care merită o viață bună.

OneYearHealthChallenge este o campanie de informare medicală corectă de la experți către pacienți. Aceasta abordează teme de interes pentru diverse afecțiuni și probleme de sănătate cu care se confruntă fiecare om măcar o dată în viață, personal sau în anturajul său, pe baza experienţei specialiștilor, a practicilor medicale şi a studiilor realizate până în prezent. Proiectul se va desfășura pe parcursul întregului an 2020 și este realizat în colaborare cu Boiron România.

***

View Comments (0)

Leave a Reply

Your email address will not be published.

© 2020 Doer. Toate drepturile rezervate. Made by 360advertising.

Scroll To Top