Școala online în pandemie, cum ne descurcăm?

Nu m-aș fi gândit vreodată în viața mea că ar putea învăța copii de acasă. Cum să se întâmple așa ceva? Ei, iată că imposibilul devine posibil oricând, nu știi niciodată ce se poate întâmpla în lumea asta. Putem fi loviți chiar acum de un asteroid, putem fi invadați de extratereștrii, în orice secundă poate avea loc un cutremur sau cine știe ce mari răutăți putem vedea cu ochii noștri. Apropo de răutăți pe care le putem vedea… mda, îmi văd copiii la școala online. 🙂 Deci, cum ne descurcăm cu școala online în pandemie? Ne adaptăm, acceptăm situația pentru că nu există variantă mai bună și reușim să vedem și părțile bune din toată această poveste.

Culmea, este foarte posibil să ni se facă dor la un moment dat de aceste vremuri! Cum ziceam, există și părți bune. Este bine pentru copii că sunt protejați acasă, nu s-au mai îmbolnăvit deloc de nicio gripă, enterocolită sau altă minune. Se dau jos din pat și gata, au ajuns la școală! Eu una, am câștigat timpul pe care îl petreceam zilnic în trafic ducând și luând copiii și școală/grădiniță. Deși nu erau drumuri lungi, erau extrem de aglomerate și stăteam zilnic în blocaje care îmi mâncau nervii și ficații. Și am ”câștigat” timp cu copiii, care la început de pandemie a fost timp de calitate petrecut în familie. Iată aici cum a fost viața nostră la început de pandemie. Da, la început de pandemie era de calitate, acum nu-l mai consider la fel pe cel de acum.

Cum ziceam… eram mai fericiți la început de pandemie pentru că avem timp să ne săturăm de copiii noștri. Mi se părea cumva firesc și natural să stau toată ziua cu copiii mei, eu i-am făcut, eu știu tot ce fac pe parcursul zilei, eu le gătesc, știu exact ce mănâncă, aud ce îi învață doamnele, le descopăr și partea pe care nu o vedeam cât timp erau la școală/grădiniță, eu… tot! Aveam un sentiment de control și siguranța asupra lor. Eram fericită că suntem cu toții împreună ca într-un cuib cu o mamă grijulie. Până la urmă dai naștere copiilor tăi, bucățică din tine, și după 2-3 ani îi azvârli la creșă/grădiniță. Ei urlă de disperare simțindu-se cumplit departe de ființa cea mai bună de pe pământ, iar noi, mamele îi împingem cu forța către libertate… mai mult spre libertatea noastră. Inițial, mi se părea că pandemia asta a făcut cumva dreptate.

Au trecut atâtea luni bune deja și situația stă cu totul altfel decât stătea la început. Și nu, nu mai gândesc deloc la fel. Am greșit. Copiii nu trebuie să stea non stop în ”fundul” părinților. Poate că avem nevoie de mai mult timp să stăm împreună decât stăteam înainte, dar deja lucrurile au scăpat de sub control în familia mea. Dacă la început ne jucam împreună și timpul era de calitate, acum nu mai este așa.

Iată situația reală a familiei mele: soțul lucrează de dimineața până seara și încearcă să se zbată să nu ne lipsească nimic. Eu lucrez de acasă program normal și am și diverse proiecte extra mici, iar copiii au școală dimineața. Fata este în clasa a IV-a, iar băiatul în clasa pregătitoare. Dimineața aud ”stereo” școala online. Fiică-mea se simte stânjenită de prezența mea și îi este frică să nu o cert, fiul meu nu știe cum să mă mai gonească mai repede dacă stau în preajma lui. Dar aud tot, sau aproape tot. Mi se face efectiv milă de Doamnele lor învățătoare. Sunt un monument de răbdare, cel puțin atâta timp cât țin orele. Cel puțin la început, școala celui mic este un mini haos.

Deci mezinul familiei, așa cum ziceam, este la clasa pregătitoare. A apucat să meargă la școală fizic doar de câteva ori. Nebunie, ca la început de școală. Toți timizi, plângăcioși, mămoși și nedumeriți. Când îl lăsam să plece cu doamna stăteam cu fața prin gard și îmi dădeam masca la o partea să mă vadă cum zâmbesc, să știe ca este totul bine și că sunt fericită ca este acolo. Acum el este mega fericit acasă… doar pentru că este boss pe telefon. Așteptând tabletele de la stat mi-au crescut nervii direct proporțional cu zilele care treceau. Soțul a decis să  facă o investiție în niște telefoane și chiar nu este ușor să investești bani în gadgeturi în perioada asta!

Acum puțin timp când aveau școală îi dădeam fetei laptopul meu pe care ”munceam” și fiului telefonul meu. Ce puteam să fac? Copiii pe primul loc, nu? Eu stăteam numai cu teamă cu serviciul și speram să treacă mai repede timpul să pot să revin și eu la treburile mele. Și cei de la stat spuneau că oferă tablete doar copiilor care nu au dispozitive conectate la internet în casă. DA, PE BUNE? Eu primeam telefoane și îi întrerupeam copilului ora, dar asta este. Nu am primit nici până azi tabletele, cine știe dacă le mai primim… Trece anul… oamenii au găsit soluții singuri până la urmă.

Copiii au telefoane și mult timp liber. Ei, nu eu! Deși sunt constantă și severă am cedat încet și sigur în fața lor. Le mai ascund, îi mai pedepsesc, le mai iau fără motiv. Mă uit la ei și le dau dreptate, jur! Ce să facă în casă atâtea ore? Nu sunt niște copiii studioși care să pună mâna pe carte din proprie inițiativă, nu se omoară după școală. Ar trebui să mă ocup eu de ei, să facem temele împreună, să citim, să ne jucăm, asta între job, spălat rufe, călcat haine, cumpărături, gătit, pus și strâns masa non stop. Da, aproape non stop se gătește și se mănâncă!

Când le iau telefoanele, se ceartă pe televizor, pe youtube unde se uită la unii care se joacă aceleași jocuri ca și ei. Sunt unii cu un canal pe youtube care au un număr enorm de urmăritori! Se filmează când se joacă și scot niște sunete exagerate, să-i umple de adrenalină pe bieții copii. Nu-i pot suferi cum fac! Am încercat să le blochez canalul să nu se mai uite la zăpăciții ăia… copiii sunt abili, se mută în altă cameră și schimbă televizorul, îi caută pe telefoane și tot dau de ei.

Aud în casă numai discuții legate de Roblox, Among us și Minecraft. Animale ride, fly, împușcături, schimb de pet-uri, omuleți pătrățoși, săbii… ore în șir, zilnic! Fiu-miu îi spune surorii lui, vino să mă îmbrățișezi… se întâlnesc în joc, nu în realitate! Când le confisc telefoanele tot despre aceleași lucruri vorbesc. Vizite nu primim și nici noi nu mergem în vizită. Afară nu ieșim, stăm la curte, se plictisesc repede singuri. Dar suntem sănătoși încă… nu ne-a ”lovit” COVID-19 până acum, dar nu știu cât de sănătoși psihic suntem!

Anii trecuți în vremea asta nu ratam niciun eveniment pentru copii. Le știam pe toate, eram peste tot. Nu ratam niciun Mos Crăciun din mall-uri, aveam poze cu toți Moșii din București. În timpul liber nu ne găseai niciodată acasă. Mergeam în parcuri să vedem luminițele, la mall-uri să vedem decorațiunile, nu ratam nicio aniversare, niciodată. Toată lumea ne chema și mergeam mereu cu drag la toate aniversările. Îmi place la nebunie să socializez cu mămici. Eram ”regina” mall-urilor, știam colecțiile de haine, urmăream reducerile, le cumpăram mereu hăinuțe copiilor, cadouri tuturor…

Acum suntem o familie cu fețe palide, împreună, sănătoși. Ne îmbrăcăm cu ce avem. Nu avem nevoie de mai mult, sincer. Mi-e dor de mine, de noi, de voi! Psihic cum stăm? Nu știu… nu chiar bine, sincer! Mă gândesc că o să treacă nebunia asta și o să zburdăm lumea, o să recuperăm timpul ”pierdut”. O să stau numai pe străzi, o să conduc peste tot, o sa merg la toate neamurile și o să-mi dau băiatul la after school. Vreau să-i văd jucându-se cu alți copii, vreau să-i văd și în alte peisaje decât cel din interiorul casei, palizi, cu telefonul în mână nonstop

 

Animalele de companie sunt vedetele orelor online

Lucrurile au început deja să se mai relaxeze, au devenit o rutină.

Să vă zic cum decurg orele online în pandemie ale lui fiu-miu?! La început, mie cel puțin, mi se păreau de coșmar. Copiii nu colaborau, nu înțelegeau, refuzau să stea la ore. Nu știau să folosească Google Classroom-ul, nu închideau microfoanele, era o gălăgie cumplită. Părinții se mai băgau și ei cu un sfat ”prietenos”, le suflau încontinuu copiilor răspunsurile corecte.

Colegii vin de multe ori în fata camerei cu căței, pisici sau ce animale mai au prin casă. Al meu obligă pisica să stea cu el. O bagă cu fața în cameră să se dea mare că are pisică frumoasă, sau ia un urs de plus mare cât el să-l însoțească la ore. Doamna l-a întrebat într-o zi: Radu, cum îl cheamă pe ursul tău? Și el zice: Îl cheamă Ursu. La care Doamna foarte spontan i-a spus: bine că nu îl cheamă Vulpe. Am râs 5 minute. M-am amuzat teribil! Umorul este singurul care ne mai salvează, jur! 

Am fost alături de fiul meu mai multe ore de școală la rând. Am vrut să-l ajut. Nu reușea să-și găsească singur paginile, fiind la clasa pregătitoare nu știe să citească și se mai pierde în ”peisaj”. De ceva timp mă gonește dacă vreau să intervin. L-am lăsat singur și se descurcă mai bine, sunt încântată! Lucrează, este încurajat și colaborează, dar fuge, este într-o continuă țopăială, nu este atent, bombăne încontinuu. Ba vrea apă, ba la baie, ba caută pisica.

See Also

Învățătoarea îi strigă mereu, nu știu cum poate să fie mereu pe fază cu atâția copii. Nu numai el dispare și apare. Doamna se joacă cu ei, îi pune pe toți să răspundă, este blândă, spontană, amuzantă și bună. Orele sunt foarte interactive și au teme foarte drăguțe, cu jocuri simpatice și foarte bine gândite. Când l-a pus pe Radu să citească un cuvânt, el i-a spus că nu știe să citească încă. Ea l-a încurajat și i-a spus că toți copiii din clasă știu să citească! Că sigur se descurcă și așa s-a și întâmplat. Fiu-miu la final i-a strigat te iubesc, Doamna! Azi, la masă, Radu povestea că se aștepta ca doamna lui de la școală să fie mai rea, dar nu este! 🙂

Mini-figuranți de clasa a IV-a

Fiică-mea este la alt nivel, de mini-figuranți de clasa a IV-a. Dimineața la 7:30 mulți stau cu camera închisă, probabil abia deschid ochii sau ascultă ora din plapumă. Dacă ar fi microfoanele pornite la ora aia cred că ar fi stand-up comedy live! Doamnele trag de ei să fie prezenți în timp ce ei se prefac că nu le merge microfonul, ca a picat netul… Și noi avem probleme cu internetul, cine mai știe care minte și care nu?! Și eu trag de a mea și abia mișcă la ora aia.

Învățătoarea îi pune pe toți să răspundă, o ascult mereu cu câtă pasiune își ține ora. Sunt impresionată, jur! Câteodată le spune cât de mult îi place să le predea, să-i învețe și i se simte pasiunea și sinceritatea în glas. Este foarte focusată pe școală, nu stă la discuții. Ora este oră, tratează totul cu foarte mare seriozitate. Mai greu este cu mândra mea, nu se concentrează mereu, ba se duce să bea apă, nu înțelege și nici nu se zbate să găsească soluții. Adevărul este că avea rezultate mult mai bune în vremuri normale.

Da, le admir pe doamnele învățătoare, nu știu ce noroc aveți voi, dar eu am avut noroc. Învățătoarea celui mic a avut COVID-19 în perioada de început a școlii și în această perioadă a ținut legătura mereu cu noi, le-a trimis copiilor teme simple și creative (planșe cu frunze, de pictat, colorat etc.). Ne liniștea dânsa pe noi, deși numai ea știa prin ce trece. Nu s-a plâns nicio secundă. Nu fac acest articol pentru ele, nu știu dacă vor ajunge să citească vreodată ce am scris, dar le apreciez cu toată sinceritatea. Problema nu sunt cadrele didactice, problema sunt copiii. Iată aici un studiu legat de efectele școlii online în pandemie.

Să vă dau sfaturi legate de școală, de cum să aveți o colaborare mai bună cu copiii? De cum să vă stăpâniți nervii, de cum să vă organizați să le faceți pe toate? De cum să fiți soții iubitoare și înțelegătoare în pandemie? NU POT! Nu vreau să vorbesc din cărți sau să mint! Și eu am nevoie de sfaturi, deși nu știu cât mă ajută, sincer. Rămânem tot aici, cu fețele noastre palide, timpul trece, este din ce în ce mai frig afară și din ce în ce mai mulți bolnavi în jurul nostru. Și da, vreau să ne ferim în continuare, nu vreau să ne îmbolnăvim, nu vreau să trăiesc această experiență.

Dar știu ce vreau și ce pot. Pot să vă transmit gândurile mele bune! Vreau să treacă odată toată nebunia asta! Vreau să văd finalul pandemiei mai repede! Vreau ca la primăvară să ne bucurăm iar de libertate, de căldură, de verdeață și de renaștere. Vreau să fim optimiști și pozitivi. Vreau te să îmbrățișez chiar și pe tine fără sa am mască la gură și fără să-mi fie teamă de tine că-mi faci rău. Vreau să văd lumea zâmbind pe stradă! Vreau să zâmbesc și eu și să mă vadă lumea făcând asta. Vreau să fie doar o poveste ciudată din viața noastră, o parte de istorie pe care copiii să o povestească nepoților lor. Și vreau atunci să le spună: Pandemia o fost oribilă, dar am stat mult timp acasă cu părinții, ne-am jucat, am fost foarte fericiți și am scăpat toți cu bine.

***

View Comments (0)

Leave a Reply

Your email address will not be published.

© 2020 Doer. Toate drepturile rezervate. Made by 360advertising.

Scroll To Top