Connect
To Top

#EpicTalk cu Gáspár György: răspunsuri la întrebările cele mai frecvente din cabinetul de psihoterapie

Vă anunțam în urmă cu vreo două săptămâni că iau parte la conferința #EpicTalk. Am fost la prima ediție, am fost și la a doua. Voi merge și la a treia. De ce? Pentru că am plecat de la fiecare un pic mai deșteaptă într-ale vieții. Am mai acumulat un strop de înțelepciune despre relații de tot felul de la oameni care se ocupă cu studiul minții umane și a interacțiunii între semeni. 🙂 Am primit răspunsuri la chestiuni care mă frământau despre relațiile mele, fie ele cu membrii familiei, cu prieteni, cu colegi, ba chiar și cu Dumenezeu. Am aflat perspective diferite ale unor problematici. Am trăit însă și senzația aceea de nod în piept că realizez cum am greșit în unele situații. Ce am aflat cu siguranță este că nu există rețete general valabile de a face o relație să meargă. Dar există un duo numit cauză-efect care se cam aplică de fiecare dată.

Și pentru că inițiatorul proiect #EpicTalk este Gáspár György – psiholog clinician, psihoterapeut relațional, co-fondator al conceptului paginadepsihologie.ro și președintele Asociației Multiculturale de Psihologie si Psihoterapie, m-am gândit mai caut niște răspunsuri despre relații pentru că ele sunt un organism viu, în continuă evoluție și adaptare la vremurile prin care trec. 

Iar întrebările rupte din realitatea zilelor noastre pe care i le-am adresat fac parte din topul celor mai frecvent adresate în cabinetul de psihoterapie. 

  1. Am asistat recent la Conferința #EpicTalk, în care s-a discutat – și de această dată – despre relații. Despre relația dintre frați, dintre noră și soacră, relația cu Dumnezeu… Și acestea sunt doar o parte dintre exemple. Există un top al celor mai complicate relații? Se poate spune că una este mai greu de gestionat decât alta?

În studiile științifice nu am găsit un asemenea top, dar dacă mă uit la experiența mea clinică, atunci îndrăznesc a spune că, pentru omul modern al secolului XXI, cea mai „complicată“ relația este cu propria persoană. Apoi, sigur că, în funcție de experiențele noastre de viață și de contextul familial în care creștem și ne dezvoltăm, putem observa că suntem răniți în multe alte relații. Dar efectele relației nesănătoase cu noi înșine ajung să fie resimțite pe toate planurile vieții noastre, indiferent că vorbim despre cuplu, parenting, profesie, rude sau Divinitate.

  1. Care este momentul în care o relație se complică? Cum am putea identifica momentul de la care totul pornește? 

Cu zâmbetul pe buze, aș spune că este momentul nașterii! Ființa umană primește în dar de la viață această capacitatea de a relaționa și care, din punctul meu de vedere, reprezintă cea mai importantă nevoie umană de pe întreg parcursul vieții. Mai exact, ne naștem cu sentimentul că merităm să fim iubiți, hrăniți, protejați și îngrijiți. Iar în funcție de modul în care părinții sau alte persoane care au grijă de noi se comportă, acest sentiment se va transforma într-o credință constructivă sau într-una distructivă.

Dacă nevoia noastră de relaționare (numită în literatura de specialitate „atașament“) e satisfăcută prin faptul că mediul reacționează suficient de bine atunci când noi – prin plâns – ne exprimăm dorințele, vom căpăta încredere în ceilalți și în relațiile care ne leagă de ei. Ceea ce va duce la o serie de credințe constructive, de genul: „Sunt o persoană importantă“, „Sunt o persoană valoroasă“ și, mai presus de toate, „Sunt o persoană iubită“. Dacă cineva pornește în viață cu un astfel de bagaj psihologic, sunt șanse foarte mari să aibă o viață fericită.

Dacă însă mediul este prea puțin generos în a-mi satisface nevoia de atașament, atunci se conturează niște credințe distructive, care mă vor face să cred că: „Nu sunt o persoană importantă“, „Nu sunt o persoană valoroasă“ și „Nu sunt o persoană iubită“. Ceea ce va face ca încrederea în mine, în relații și în ceilalți să fie scăzută – iar asta este cauza celor mai multe relații complicate. Am mai putea spune și că măsura complicației este dată de nivelul rănilor relaționale.

  1. Dar în relația de cuplu, care sunt semnalele de alarmă că ceva începe să scârțâie? În ce măsură poate ajuta terapia de cuplu? Așa cum în medicină prevenția joacă un rol important (nu doar în menținerea unei stări de sănătate optime, ci și în depistarea precoce a unor probleme de sănătate, pentru a le putea trata eficient în stadiul incipient), se poate vorbi despre o abordare similară și în ceea ce înseamnă relație de cuplu?

Noi, terapeuții relaționali Imago, considerăm că relația de cuplu este spațiul psihologic în care toate rănile noastre relaționale devin vizibile și vindecabile. Există această teorie Imago, care ne spune că atracția față de partener nu este nici conștientă și nici întâmplătoare. Este vorba despre un mecanism inconștient, în baza căruia creierul ne îndeamnă să ne îndrăgostim de o persoană care seamănă izbitor de mult – din punct de vedere psihologic și caracterologic – cu cei care ne-au îngrijit (frustrat și rănit, în același timp), cu scopul de a retrăi drama copilăriei, în speranța unui final diferit. Adică, îmi aleg un partener care nu-mi poate oferi ceea ce am cu adevărat nevoie și de la care mă aștept (tot inconștient, într-o primă fază) să primesc ceea ce nu mi-au oferit părinții, pentru a mă putea vindeca.

Terapia Imago are și un motto absolut revelator: „Ființa umană se naște dintr-o relație, este rănită într-o relație și se vindecă printr-o relație.“ Iar atunci când vine vorba despre vindecare, este necesară o relație intimă și cu un alt adult, căci nu este suficientă relația cu copilul, cu prietenii și nici măcar cu terapeutul. Ei bine, la o astfel de intimitate putem avea acces doar în spațiul afectiv al relației de cuplu. Contraintuitivă această teorie Imago, nu-i așa? Dar, te rog să mă crezi că practica de 14 ani și experiența profesională a colegilor mei mult mai experimentați confirmă că acesta este unul dintre cele mai mari adevăruri relaționale din toate timpurile.

Acum, revenind la întrebarea adresată, sigur că și eu militez pentru relațiile conștiente și pentru cultivarea inteligenței relaționale cât mai de timpuriu. A existat epoca inteligenței cognitive, a celei emoționale și, în prezent, vorbim despre inteligența relațională (care pare să fie cheia succesului atât în planul personal, cât și în cel profesional). Dacă s-ar face cursuri de pregătire în vederea căsătoriei (exact așa cum se fac cele de la școala auto înainte de a primi dreptul de a conduce), familiile ar fi mult mai sănătoase și mai fericite, iar avocații specializați în divorțuri ar muri de foame. Dar, din păcate, instituțiile statului nu emit politici de sănătate relațională, iar familiile nu au timp și cunoștințe pentru a se mai ocupa și cu ceva atât de invizibil cum este nevoia de atașament și de conectare interpersonală.

Astfel, vedem semnalele de alarmă atunci când este prea târziu, când relația de cuplu suferă de un cancer psihologic aflat în stadiu terminal, și cerem ajutor, mergând la terapeut, la duhovnic sau la șaman. Dar relația este la fel de vie ca și corpul nostru. Prin urmare, nu poate suporta orice, pentru o perioadă nelimitată de timp.

Statisticile arată că rata de succes a terapiei de cuplu este foarte scăzută. Majoritatea cuplurilor care cer ajutor nu-și mai pot salva relația. Iar asta, nu pentru că nu ar exista forme de tratament psihologic suficient de eficiente, ci din cauza faptului că noi, oamenii, așteptăm până în ultimul moment să cerem ajutor în acest sens. Ce-ar fi de făcut? Așa cum ne facem analizele înainte de căsătoria civilă, așa cum vorbim cu un duhovnic înainte de cununia religioasă, tot așa ar fi bine să consultăm și un psihoterapeut de cuplu înainte de nunta afectivă (adică atunci când ne mutăm împreună).

  1. Spre deosebire de vremurile bunicilor noștri, când relațiile erau aranjate (și, poate, mai puțin bazate pe dragoste spontană), acum oamenii au deplina liberate de a alege cu cine vor să trăiască. Și totuși… vedem în jurul nostru tot mai mulți oameni care în teorie vor o relație pe termen lung, dar în practică nu prea reușesc. Care ar fi motivele? Ce s-a schimbat? Pare că tot relațiile de modă veche sunt cele ce trec proba timpului… 

Libertatea de ieșire dintr-o relație face parte din categoria strategiilor de rezolvare a problemelor relaționale. Azi, oamenii intră într-o relație pentru că așa simt, apoi peste o vreme ies din relație pentru că… nu mai simt. Relațiile au devenit parte din cultura consumului, despre care știm că nu este nici conștientă și nici sănătoasă. Din păcate, în secolul XXI credem că relația de cuplu este doar despre emoții pozitive, împlinire și bucurii. Dar, așa cum am subliniat și la unul dintre răspunsurile anterioare, sensul relației de cuplu nu este exclusiv „fericirea“. Sau, mai bine spus, aceasta (fericirea) este recompensa finală, după ce-am depus un efort asumat și conștient ca să ne vindecăm.

Apoi, din nefericire, nici nu suntem suficient de lucizi încât să vedem costurile ieșirii premature dintr-o relație. Iar aici, statisticile cu privire la tulburările de sănătate mintală sunt răvășitoare. Niciodată în istoria omenirii nu au existat atât de mulți oameni depresivi, anxioși, îndatorați sau adictivi. Din punct de vedere clinic, explicația este aceea că – nevoia noastră de relaționare nefiind conștientizată sau corect înțeleasă – ne implicăm în fel și fel de comportamente, care pot părea mai comode, dar care au efecte adverse majore.

Tot terapeuții de cuplu ne spun că, în prezent, avem și o criză acută de modele. Strămoșii noștri nu au avut o durată de viață atât de lungă ca omul secolului XXI, prin urmare nici nu au avut relații atât de îndelungate și de provocatoare. Și, de dragul nepoților și al strănepoților noștri, va trebui să găsim soluții creative și sănătoase – pentru a le arăta că se poate și altfel decât să trăiască în izolare afectivă sau să rămână într-o relație nesănătoasă de teama singurătății. 

  1. Mulți au senzația că venirea pe lume a unui copil unește cuplul. De ce există această prezumție? Mie mi se pare că un copil pune mare presiune pe cuplu și că apariția lui este chiar o piatră de încercare…

Pentru că societatea are construite – cu cele mai bune intenții, probabil – câteva norme culturale despre cum poți accede la fericire. Căsătoria și nașterea copiilor fac parte dintre aceste constructe culturale, care, din păcate, nu sunt mereu bine înțelese. Sigur că până și studiile recente și avangardiste din psihologia relațională ne confirmă că cel mai bun predictor pentru fericirea umană este calitatea relațiilor. Dar de aici și până la a crede că orice relație te poate face fericit este cale lungă.

Marea provocare este reprezentată de faptul că noi nu ne cunoaștem suficient de bine universul interior și, ca urmare, nu avem o relație conștientă și împăcată cu nevoile, drepturile sau dorințele noastre. Așadar, vom crede că tot ce zboară se și mănâncă.

De exemplu, sunt într-o relație de cuplu care scârțâie, dar nu prea am chef să mă ocup de toxinele psihologice care s-au adunat, așa că mai bine hai să ne canalizăm energia într-o altă parte și să facem un copil (pentru că, atât bârfele urbane, cât și studiile științifice ne arată că relațiile trebuie salvate). Apoi se naște copilul și, odată cu el, se reîncarnează problemele de cuplu ignorate, daaar… și cele pe care le-am uitat în copilăria noastră zbuciumată. Și ne trezim că viața ajunge cu susul în jos. Cel mai trist este că acest copil va avea un destin relațional extrem de apăsător. S-ar putea ca toată viața să și-o sacrifice, inconștient, crezând că menirea lui pe această lume este să salveze relația eșuată a părinților săi.  

  1. Gelozia există, dorința de a aparține unul altuia exclusiv există în continuare. Totuși specialiștii zic că monogamia este doar ceva impus de societate. Cele două idei se cam bat cap în cap. Luptăm împotriva naturii sau nu? 

Gelozia este o emoție firească, la fel ca rușinea, vinovăția sau invidia. Este o emoție socială sau de relaționare, pe care omul o trăiește atunci când ceva important, care este al lui, e amenințat. Iar unii dintre noi au venit de acasă cu o moștenire psihologică mai încărcată de gelozie, decât alții. Fie că am avut un frate sau o soră mai mică, ce ne-a furat iubirea parentală după naștere, fie că am fost martorii unei mari gelozii a unuia dintre părinți, fie că am avut o altă experiență dureroasă legată de pierdere… creierul nostru a învățat că trebuie să fie extrem de vigilent cu privire la pericolele relaționale. Și, în timp, radarul nostru emoțional s-a „defectat“, așa că gelozia a devenit principala lentilă psihologică prin care ne uităm la partener. Iar dacă avem o putere de convingere (persuasiune) suficient de mare, inconștient îl vom determina pe partener să ne ofere el însuși motive reale de gelozie. În esență, psihologia umană este extrem de complexă și mintea umană (cu cele două părți ale sale, conștientă și subconștientă) este capabilă de mult mai multe lucruri decât am fi dispuși a crede.

În ceea ce privește monogamia, până și în comunitatea științifică părerile sunt împărțite. Unii dintre psihologi spun că monogamia adevărată nu există; alții că ar fi, în fapt, o parte a condiției umane; în timp ce alții se opresc și spun: „Hai să vedem ce înțelegem prin monogamie. Este vorba despre a-ți trăi viața cu un singur partener? Este vorba despre a avea un singur partener odată? Sau este vorba despre o monogamie afectivă, o alta fizică și așa mai departe.“

Nu știu dacă luptăm sau nu împotriva naturii. Ceea ce știu sigur este că merită să ne adresăm mai multe întrebări cu privire la ființa umană, la ce este înnăscut și la ce este dobândit. Iar răspunsurile s-ar putea să se schimbe mai des decât Guvernul României. 🙂

  1. Poți iubi pe cineva și, totuși, să te îndrăgostești de altcineva? Adică se poate face o departajare între sentimente? 

Studiile recente făcute asupra creierului uman ne lasă să credem că da. Un om este capabil – atunci când vine vorba despre relații – să simtă că iubește pe cineva, că este îndrăgostit de altcineva și că manifestă o atracție sexuală față de o a treia persoană. Să le luăm pe rând.

Iubirea înseamnă siguranță și stabilitate, deci creierul secretă un hormon numit oxitocină. Îndrăgostirea vine cu elementul de noutate, entuziasm și incertitudine, așa că creierul secretă un alt hormon, numit feniletilamină. Iar atracția erotică poate să vină cu ceva extrem de primitiv (chiar animalic), motiv pentru care creierul secretă un hormon numit dopamină. Astfel, am putea spune că – în funcție de cocktailul chimic al creierului – putem face o departajare a sentimentelor și a comportamentelor în care ne implicăm față de anumite persoane.

  1. Care sunt cele mai frecvente motive într-un cuplu, care generează neînțelegeri profunde, care macină și, în timp, duc la o ruptură?

Pe scurt, aș vorbi despre două categorii generice: pierderea siguranței emoționale și pierderea atracției fizice. Experiența mea cotidiană, de ani de zile, în terapia de cuplu îmi arată că, sub fiecare plângere de genul „Nu ne înțelegem“, „Nu mai putem comunica“, „Ne certăm prea des“ etc. se află, bine îngropată, una dintre explicațiile de mai sus.

  1. Ce pot face cuplurile care vor să meargă mai departe, pentru a trece peste momentele dificile? Prin rațiune, se poate conserva ceva absolut instinctiv precum dragostea?

Să-și asigure o educație relațională și, mai apoi, să-și păstreze igiena relațională. Relațiile nu trăiesc sau supraviețuiesc de la sine, ele au nevoie de atenție și de prezența noastră, la fel ca orice altă entitate vie. Sau, ca să dau un exemplu mai plastic, asemenea telefonului inteligent care, parcă, a devenit o extensie a noastră. Nu-i suficient să mergi la terapie trei ani și apoi să te aștepți să nu mai ai nicio problemă. Nu-i suficient să citești o carte și să crezi că deții adevărul absolut despre relații. Este nevoie să ne păstrăm mintea și inima mereu active și să ne amintim că, de calitatea relațiilor noastre, depinde calitatea vieții noastre.

  1. Cât atârnă compatibilitatea sexuală, în reușita unei relații pe termen lung? Poate exista o relație fericită, fără intimitate fizică satisfăcătoare?

Chiar dacă pare greu de crezut, se pare că da. Însă cu o singură condiție: ca ambii parteneri să considere că nu au nevoie de intimitate fizică. Dacă asta e doar preferința unuia și celălalt are alte nevoi, atunci lupta pentru supremație a nevoilor s-ar putea transforma în coșmarul vieții lor. Dacă este să ne uităm dintr-o perspectivă macro la această întrebare, atunci evident că răspunsul este altul. Sexualitatea sau dimensiunea erotică este un spațiu relațional în care ne putem descărca de anxietăți și furii și ne putem regăsi starea de bine și de pace interioară. Provocarea este dată de faptul că, în România, avem o educație sexuală de proastă calitate și, prin urmare, ajungem la maturitate cu multe traume și cu o lipsă de cunoștințe în zona sexualității – care, din nou, se oglindesc cel mai bine în relația de cuplu.

  1. Dragostea durează doar 3 ani?

Da și nu! Din punct de vedere chimic, răspunsul este da. Atunci când ne îndrăgostim, creierul secretă feniletilamina despre care am vorbit, ce poate fi tolerată de către creierul uman pentru o perioadă de maximum trei ani (potrivit studiilor întreprinse în neuroștiințe). Dar asta nu înseamnă că natura nu a fost suficient de generoasă cu noi, încât să nu ne ofere și o a doua, a treia, a patra, a N-a șansă de a ne reîndrăgosti de partenera sau partenerul nostru. Cea care apare la început este îndrăgostirea chimică, dar noi dispunem și de îndrăgostirea cognitivă, comportamentală și afectivă. Cert este că, atunci când vine vorba despre relații, ceea ce credem este ceea ce vedem și ceea ce primim. Prin urmare, subiectivitatea personală depășește cu mult realitatea obiectivă.  

 ***

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

More in Love

  • La o cafea, sfaturi pentru tinerii proaspăt căsătoriți

    Share this...FacebookTwitterPinterestSunt căsătorită de 14 ani și în relație de 17 ani. Practic, aproape jumătate din viața mea mi-am petrecut-o alături...

    Sonia Argint IonescuDecember 14, 2018
  • 7 lucruri pe care să nu le aștepți de la un bărbat

    Share this...FacebookTwitterPinterestAm primit astăzi de la o prietenă următoarea imagine… … care m-a amuzat teribil. Nu de alta, dar mi-a trezit...

    Sonia Argint IonescuMay 7, 2018
  • Valentine’s Day la THAIco SPA (P)

    Share this...FacebookTwitterPinterestBaie cu lapte și petale de trandafiri, masaj cu uleiuri esențiale, șampanie, fructe și o atmosferă care vă poartă pentru...

    Sonia Argint IonescuFebruary 8, 2018
  • 11 filme cu potenţial erotic ridicat

    Share this...FacebookTwitterPinterestȘtim cu toții că sexul vinde! De-a lungul timpului, cineaştii şi-au condimentat filmele cu nişte scene intense în care încărcătura...

    Oana IancuOctober 29, 2017
  • Cum se ține o căsnicie? Simplu nu e, dar nici imposibil

    Share this...FacebookTwitterPinterestDe foarte mult timp mă tot gândesc dacă să scriu sau nu acest articol, pentru că, inevitabil, va deveni personal...

    Sonia Argint IonescuOctober 22, 2017