Ce privilegiu e să ajungi în locuri pe care, cu ani în urmă, doar le atingeai cu degetul pe hartă – cum a fost recent pentru mine Normandia. Știai că 85% dintre oameni nu au călătorit niciodată în afara țării lor? Cât este de minunat să înveți de la lume, nu doar despre lume. Să poți cheltui pe clipe, nu doar pe strictul necesar. Să prezinți biletul la îmbarcare fără să-ți negociezi dreptul de a visa. Să strângi bani pentru bucurii, nu pentru supraviețuire. Călătoria e, în timpurile noastre, un privilegiu al libertății și al resurselor, iar tocmai de aceea îmi propun să mă bucur conștient de fiecare drum și să împart—cu cine vrea să citească—locurile care mi-au rămas în inimă. Poate pentru unii va fi pretext de bagaj, pentru alții, măcar hrană pentru dorință. Așa că astăzi, în sfârșit, vă las aici un itinerariu în Normandia, nordul Franței, o regiune absolut spectaculoasă prin prisma istoriei bogate, a arhitecturii rafinate și a peisajelor desprinse din tabourile impresioniștilor. 

Cred că v-am mai spus, dar ador să călătoresc. Și cel mai mult îmi place să ajung în locuri mai puțin frecventate de prea mulți turiști. Sigur, și destinațiile vedetă au rostul lor — sunt căutate pentru un motiv. Dar drumurile mai puțin bătătorite au, de multe ori, cel puțin la fel de mult farmec și poveste. Normandia intră aici perfect: aproape de Paris, dar răsfirată în sate, păduri și faleze. Vara aceasta am ajuns acolo și am învățat încă o dată că lumina de Atlantic schimbă lucrurile din oră în oră — o briză sărată, un nor jos, o ploaie scurtă cât să spele aerul și  apoi, iar soare. Climat oceanic, blând, cu veri mai degrabă domoale decât fierbinți: pe coastă, maximele obișnuite de august abia trec de 18–21°C, iar ploile sunt posibile oricând, în reprize scurte.

Dacă ar fi să aleg un «cel mai bun» moment, aș spune final de primăvară și început de toamnă: mai–iunie și septembrie–octombrie. Atunci temperaturile sunt plăcute, lumina e moale, iar mulțimile sunt vizibil mai mici decât în vârful verii. Am fost în iulie, deci în plin sezon dar chiar și așa, în afară de Givery, nicăieri nu m-am simțit sufocată. Grădinile sunt deschise din aprilie până la 1 noiembrie, primăvara fiind un spectacol de culori, iar toamna, un amestec de arămiu și liniște. Dacă vrei Giverny fără iureș, mergi într-o zi din mijlocul săptămânii, spre după-amiaza târziu. Iulie–august rămân superbe pentru plajele late și serile lungi (se întunecă abia pe la 22:00). Septembrie adaugă și vibrația Festivalului de Film American de la Deauville, care dă stațiunii acel aer de cinematograf la malul mării despre care însă vă povestesc ceva mai jos.

Vara, ziua e imensă la latitudinea Normandiei — aproape 16 ore de lumină în jurul solstițiului — ceea ce îți dă timp pentru coastă, sate și o cină târzie. Marea rămâne totuși «fresh»: în august apa se ține, de regulă, pe la 17–19°C; înoată cine vrea să fie trezit, nu legănat. Toamna și iarna, lumina devine dramatică, vântul mai hotărât, iar locuri precum Mont-Saint-Michel pot fi magice fără mulțimi, mai ales în timpul săptămânii și în afara vacanțelor; doar evită zilele cu maree foarte înaltă, când afluxul de vizitatori crește. La început de iunie, în jurul comemorărilor D-Day, plajele Debarcării pot fi mai aglomerate și apar restricții punctuale, așa că merită planificare din timp.

Pe scurt: ia cu tine un impermeabil ușor, un pulover, încălțări comode și lasă-ți programul flexibil. Normandia iubește pe cei care îi respectă capriciile: îți dă apusuri lungi, verde crud și aer curat, în schimbul răbdării tale cu o briză care mușcă și cu o ploaie care vine și pleacă. Iar dacă îți plac nu doar locurile, ci și timpul dintre ele, o vei găsi irezistibilă.

Paris: pragul spre nord

Am decolat din București spre Paris cu Air France într-o dimineață de vineri, cu acea emoție discretă pe care o ai când știi că aterizarea e doar începutul. În aeroport am închiriat mașina—cel mai ușor mod, în Normandia, să așezi pe hartă lucrurile care îți plac fix în ordinea preferată. Am pornit direct spre nord, cu promisiunea unei prime nopți la o oră și jumătate de capitală: Château de Bonnemare. Despre cazări nu voi mai scrie aici prea multe deoarece am acoperit subiectul în articolul anterior despre casele din Normandia și, în general, din Franța.

 

Prima seară, cina a fost în Lyons-la-Forêt, la Restaurant de la Halle—sub arcada pieței acoperite, între bârne vechi și parfum de lemn. Satul, membru „Les Plus Beaux Villages de France”, e o miniatură normandă cu case de lemn și piață acoperită (halle) documentată din secolele XV–XVIII, recondiționată, în care încă se ține târgul. Miez de carte poștală, dar locuit. Restaurantul de la Halle servește o bucătărie fără fasoane, cu produse locale, într-un cadru prietenos.

Évreux și Giverny: o catedrală și o grădină pictată

A doua zi a început cu Évreux, oraș cu o catedrală gotică elegantă și vitralii care filtrează lumina în nuanțe reci, un loc în care îți vine să stai în bancă doar ca să asculți răbdarea pietrei.

Évreux e un respiro înainte de „marea” întâlnire cu Monet. Orașul se strânge în jurul Catedralei gotice Notre-Dame, în care lumina intră prin peste 70 de ferestre cu vitralii din secolele XIII–XVI.

La doi pași, fostul Palat Episcopal găzduiește Muzeul de Artă, Istorie și Arheologie — o surpriză elegantă, cu săli dedicate istoriei locului și colecții religioase medievale, dar și cu piese arheologice remarcabile.

Dacă vrei să prinzi orașul la pas, coboară pe malurile râului Iton. Potecile, podețele, vechile spălătorii și terasele care se animă în zilele senine fac un traseu lejer, perfect între cafele și prânz. Vara, Évreux are chiar și un nerv contemporan: aici s-a ținut în 1966 primul concert al lui Jimi Hendrix în Franța, iar amintirea aceea continuă azi într-un festival de vară, Rock in Évreux, care aduce mii de oameni. Orașul respiră calm, dar știe să fie și viu.

Mai departe, Giverny—și casa lui Monet—sunt aproape un ritual dacă intri în Normandia pe filieră artistică.

Casa lui Claude Monet nu e un muzeu în sensul tradițional; e un atelier viu, proiectată cu aceeași grijă cu care pictorul își compunea pânzele. Clos Normand (grădina în fața casei) și, peste drum, grădina de apă cu nufări, japoneză în spirit, cu podul vopsit în verdele acela devenit concept. Programul de vizitare e sezonier; biletele online economisesc timp dar dacă ajungi cu o oră înainte de închidere, nu stai nici la coadă și îți mai rămâne suficient timp de vizită. Dar cea mai importantă regulă e să încetinești: grădina cere ritmul ei chiar dacă este plină ochi de turiști.

În interior, pardoselile scârțâie; bucătăria, cu faianță albastră, pare încă pregătită pentru o masă lungă cu prieteni. Iar dincolo de drum, grădina de apă îți schimbă respirația: nufării pe care i-ai crezut fantezii de atelier plutesc real; podul curbat (încărcat cu atâția turiști că parcă îți este teamă să nu cadă), vopsit în acel verde imposibil. Să vizitezi Giverny înseamnă să accepți că turismul e un zgomot inevitabil și, în același timp, că frumusețea poate, încă, să-l acopere. Un sfat: mergi devreme sau târziu, când bătaia luminii scade — e cea mai cinstită întâlnire cu locul.

Rouen: orașul unde istoria se aude

De la Giverny am plecat spre Rouen, cu check-in la Radisson Blu, chiar pe Rue du Donjon—lipit la propriu de turnul Jeanne d’Arc, ultimul vestigiu al castelului lui Philippe Auguste. O alegere excelentă: ești la zece minute de mers pe jjos de centrul vechi, dar într-o zonă liniștită, cu mic dejun generos. Hotelul își revendică poziția „în fața” Tour Jeanne d’Arc, turnul fiind singura parte păstrată a cetății; turnul e celebru și pentru episoadele procesului Ioanei d’Arc.

Plimbarea prin Rouen este foarte plăcută și încântă ochii. De la catedrala cu fațade pictate de Monet, la Gros-Horloge—ceasul-pod de peste stradă—și până la Place du Vieux-Marché, unde biserica Sfânta Jeanne d’Arc stă ca o velă modernă în vântul istoriei, traseul e compact și dens. Între ele, Aître Saint-Maclou, cu osuarul său grav, îți reamintește fragilitatea; Muzeul de Arte Frumoase are surprinzătoare insule de lumină impresionistă. Iar dacă vrei să reconstituiezi povestea fecioarei de la Orléans, există trasee tematice „pe urmele Ioanei d’Arc” care pornesc chiar de la donjon.

La masă, în Rouen, am testat două extreme complementare: Le 6ᵉ Sens—o pivniță boltită din secolul al XVIII-lea cu o bucătărie contemporană, atentă la texturi și ritmuri de sezon, meniu de prânz accesibil și o plăcere sinceră de a găti—și Coquillette, lângă Vieux-Marché, pentru un mic dejun/prânz lejer cu „coquillettes à la truffe”, braserie fără fasoane, mereu deschisă, perfectă pentru un start rapid într-o zi lungă de mers.

 

View this post on Instagram

 

A post shared by COQUILLETTE (@coquillette_rouen)

Spre mare: Honfleur, Deauville și Trouville

De la Rouen am coborât (sau am urcat – depinde de cum te raportezi la hartă 🙂 ) spre mare, cu cazare la Auberge de la Source—o casă retrasă, la cinci kilometri de Honfleur, cu grădină, iaz, ritm de țară și camere care îți amintesc că odihna e o artă. Hotelul e promovat ca „bucolic setting”, a fost o alegere perfectă. Alte cazări pe care le aveam pe listă sunt și care sunt splendidisime:

• La Ferme Saint Siméon – Maison Relais & Chateau
• Le Manoir Des Impressionistes
• La Chaumière

Bun, revenind la ceea ce ai vizitat în această zonă.

Honfleur este o poezie de oraș, cu Vieux-Bassin, casele cu fațade de ardezie și străzile înguste pline de galerii, are legendă pentru fiecare colț. E aici un capitol întreg din preistoricul impresionismului: Boudin—născut la Honfleur—îl îndrumă pe Monet, se adună o lume întreagă de pictori la Ferme Saint-Siméon, iar lumina portului devine un subiect în sine. După ploaie, totul capătă un luciu aproape ireal: ardezia devine cerneală, iar norii joși desenează volum peste port. Ora albastră îți dă portul ca pe o acuarelă rece, iar apusul duce culorile în aramă — e clipa în care casele par aprinse din interior. Dacă ești la nivel „telefon”, joacă-te cu expunerea: ușor subexpus pentru a salva cerul, apoi atinge pentru focus pe reflecție — vei prinde „lacrima” din prima.

Muzeul Eugène-Boudin face legătura între peisaj și pânza canonului, cu lucrări de Boudin, Monet, Courbet, Jongkind, Dufy. În afară de Muzeul Eugène-Boudin, intră și la Muzeul Marinei (amenajat într-o biserică veche) pentru o mini-istorie a navigației locale, de la pescuitul spre Newfoundland până la micile șantiere. Sâmbăta dimineața, piața din jurul Sainte-Catherine e un ritual: brânzeturi din Pays d’Auge, unt Isigny, mere care miros a septembrie, flori. Nu e doar de văzut; e de gustat încet.

Dacă ai poftă de priveliști, urcă la Plateau de Grâce (capela Notre-Dame de Grâce) — de aici vezi tot: estuarul, podul, marea care se face și se desface. E un loc bun pentru a înțelege geometria orașului și pentru un moment de tăcere.

În Honfleur sunt foarte multe restaurante pe care ai vrea să le testezi și chiar pare că știu ce fac oamenii pe aici. Dar eu am fost chitită pe stridii. Așa că am fost într-un loc perfect pentru iubitorii de pește și alte viețuitoare din mare: Le Bistrot du port. Am primit tot ce am vrut! De prea mult entuziasm, nu am fost atentă și am făcut și o boacănă … genul ăla de accident stupid. M-am tăiat serios într-o stridie! Și uite așa nu am trecut nici pe aici neobservată! :)))

Alte restaurante care mai erau pe lista de testat:

• L’Absinthe restaurant
• Entre Terre et Mer
• Huître Brûlée

În Holfleur poți sta chiar două zile, ca să-l savurezi din plin.

La Trouville, numită „Regina plajelor” în secolul al XIX-lea, a adunat scriitori și pictori atrași de pesajul schimbător, de lumina care se joacă peste apă. Încă păstrează ceva din acel aer de stațiune elegantă, ușor vintage, în care umbrelele colorate și cazinoul fac parte din decor. Poți începe ziua cu un mic dejun simplu și rafinat în fața gării. Les Vapeurs este o brasserie istorică, cu oglinzi, scaune de lemn și aerul unui film vechi franțuzesc. Cafea, croissant, poate un ou poché – fără grabă. Trouville este, înainte de toate, un fost sat de pescari transformat în stațiune de elită în secolul XIX. Mergi pe jos de-a lungul cheiului – unde bărcile încă vin dimineața devreme cu pește proaspăt. Atmosfera e autentică, nu cosmetizată.

Pe drum, observă arhitectura Belle Époque: vile cu turnulețe, balcoane din fier forjat, acoperișuri înclinate și ferestre dese. Fiecare casă spune o poveste despre vremurile în care elitele pariziene veneau aici pentru băi de mare și discreție.

Promenada de pe plajă din Trouville este o splendoare. Aici totul capătă ritm lent, rafinat: nisip fin, cabine albastre, vânt ușor sărat. Vei observa afișele colorate ale lui Raymond Savignac, grafician francez emblematic, care a trăit aici. Plaja este totodată spațiu artistic, nu doar turistic.

Am mâncat în piața de pește chiar din centrul localității. Fructe de mare, stridii de toate felurile și tot felul de alte moluște de care nu știam, calcan cu unt de lămâie, un pahar de vin sau cidru brut. Dacă ești curioasă, încearcă un platou de fruits de mer – este ritualul local. Totul este relaxat!

Apoi poți să explorezi cartierul Malakoff și vilele ascunse, o zonă rezidențială ideală pentru o plimbare în tăcere. Vilele de vacanță construite între 1850 și 1930 sunt păstrate perfect – unele au nume scrise cu ceramică colorată, altele au grădini cu hortensii. Nu e nicio indicație turistică, dar aici simți istoria cum respiră discret.

Trouville nu e la fel de „lustruit” ca Deauville, dar are o sinceritate care atrage exact pe cine trebuie. Aici nu vii ca să fii văzut, ci ca să vezi. Este Franța care nu s-a schimbat din dorință, nu din neputință.

Între Deauville și Trouville se trece pe sub podul gusturilor și al istoriei. Deauville are planșele (Les Planches), promenada de lemn inaugurată în 1923, și cabanele inscripționate cu numele actorilor și regizorilor invitați la Deauville American Film Festival (în fiecare septembrie, din 1975). E o mică „Alee a Celebrităților” în bătaia Atlanticului, cu inaugurări anuale chiar pe plajă. Coco Chanel și-a deschis aici, în 1913, primul boutique, transformând jersey-ul din material pentru lenjerie bărbătească în libertate purtabilă — un act de emancipare vestimentară născut, simbolic, din briza mării.

Istoria locului pe scurt: la mijlocul secolului al XIX-lea, ducele de Morny (fratele vitreg al lui Napoleon al III-lea) „inventează” stațiunea modernă pe un teren de mlăștini, cu ambiția de a oferi parizienilor o „Rivieră” la două ore de oraș. În 1864 se țin primele curse pe Hippodrome Deauville–La Touques; apoi apar casino-ul și, în Belle Époque târzie, hotelurile-simbol Le Normandy (1912) și Le Royal (1913), care fixează pentru totdeauna estetica anglo-normandă a locului. Vara, caii, polo-ul, vânzările de yearlingi și festivalul de film pun stațiunea pe harta lumii elegante; iarna, rămâne lumina lungă peste parasolarele colorate.

Frumusețea Deauville e una disciplinată: ordinea Les Planches, parasolarele ca niște mici sculpturi, vilele Belle-Époque, linia limpede între nisip și mare. Totul pare așezat pentru o filmare perpetuă, iar acesta e farmecul: orașul a învățat să fie cadru pentru filmul vieții altora fără să-și piardă substanța. Plimbarea perfectă începe pe Quai de la Marine, trece pe lângă Casino Barrière, taie spre cabanele cu nume și se încheie sus, la Hôtel Barrière Le Normandy, un palat anglo-normand care domină discret promenada.

Cinema & Deauville – o selecție de referințe:

• „Un homme et une femme” / „A Man and a Woman” (1966, Claude Lelouch) — filmată pe plajă și la port, cu o scenă iconică în Hôtel Barrière Le Normandy; două continuări revin în același decor: 1986 („Vingt ans déjà”) și 2019 („Les plus belles années d’une vie”). Deauville devine aproape un personaj: o memorie a iubirii.

• „Coco avant Chanel” (2009, Anne Fontaine) — biografia lui Chanel include secvențe care reconstituie începuturile din Deauville (1913), acolo unde stilul sport-chic a prins pentru prima oară viață.

• „La Disparue de Deauville / Trivial” (2007, Sophie Marceau) — thriller care folosește spațiile emblematice ale stațiunii.

• Clasicii francezi cu aer de litoral: „Bob le flambeur” (1956), „Un singe en hiver” (1962), „Le Baron de l’Écluse” (1960), comedia „Nous irons à Deauville” (1962) — toate au trecut camera prin Deauville la un moment dat, fixând pe peliculă o stațiune între eleganță și melancolie.

Deauville are, deci, disciplina glamour-ului. E ordonat, fotogenic, cu acea aristocrație jucăușă care îl face să pară, uneori, un decor. Dar e un decor locuit: dimineața miroase a alge și cafea, la prânz strălucesc cabanele cu nume, iar seara Les Planches devin scenă pentru rochii ușoare și pulovere pe umeri. Iar dacă vrei să-i vezi inima, mergi în august la hipodrom: caii și publicul elegant reiau ritualul început în 1864, când Deauville s-a visat pentru prima oară „Riviera Parisului”.

În timp ce Trouville e mai prietenos, mai „cu lumea”: pescării unde se vând crabi la kil, terase cu zarvă, familii, câini, umbrele colorate. Mi-a plăcut enorm să le savurez în aceeași zi, ca pe doi frați cu costume diferite: unuia îi stă bine în smoking, celuilalt în pulover marinăresc.

Aici marea e într-o perpetuă negociere cu cerul: culori care se schimbă la fiecare oră, vânt care îți obligă pasul, un sentiment general că vara, în Normandia, e o stare, nu o promisiune meteorologică.

Am înțeles, privind oamenii pe plaje, de ce scriitori și pictori și-au atins echilibrul aici. Locul îți dă voie să fii și altceva decât ai plecat. Poate de aceea atâtea figuri celebre și-au găsit refugiu pe această coastă: pentru spațiul de respirație, pentru posibilitatea de a te decupla și, în același timp, de a rămâne conectat la o lume civilizată, cu ritualurile ei sănătoase — un prânz în piață, un pahar de cidru, o plimbare seara, când plaja se goleşte. Să călătorești înseamnă uneori să-ți schimbi mirosul de pe piele: aerul sărat al Normandiei.

Ziua a patra: Étretat și Le Havre

Étretat este spectaculos cu recifele albe: Falaise d’Aval, Falaise d’Amont, Aiguille—„acul” care a devenit personaj literar, ascunzătoare de comori în „Aiguille creuse” a lui Maurice Leblanc și magnet pentru imaginație. (Legătura dintre Aiguille și romanul lui Leblanc e evocată în materiale turistice și în muzeul Le Clos Arsène Lupin din oraș). Pentru un prânz sau o cină fără greș, vă las trei adrese: Le Bistretatais—bistronomie locală, produs de la micii producători; Le Bel Ami—bistrot mediteranean cu vinuri selectate; La Marie-Antoinette—platouri de fructe de mare și pește din pescăria proprie, fix peste drum.

La jumătate de oră, Le Havre e altă Normandie: reconstruit după 1945 de echipa lui Auguste Perret, centrul orașului e înscris UNESCO din 2005 ca exemplu de urbanism postbelic. M-a fraptat diferența estetică de restul a ceea ce văzusez și am dat un search să văd de ce este atât de rece totul și un pic … comunist. Le Havre seamănă cu orașele cu arhitectură comunistă doar la suprafață: prin material, formă și austeritate. Dar în esență, este opusul: un oraș modernist occidental, născut din visul de reconstrucție elegantă, coerentă, luminoasă – nu din ideologia controlului. Nu am reușit să fac prea multe fotografii aici, pentru că am ”vizitat” orașul din mașină.

Am mâncat în schimb aici într-un restaurant foarte bun: Le Bistrot des Halles. Mâncare locală, bine pregătită, mulți localnici.

Ziua a cincea: Mont-Saint-Michel

Spre Mont-Saint-Michel, am oprit la una dintre patiseriile Feuillette—un lanț născut în 2009, care a ridicat o mică filosofie a „cofetăriei-living”: patiserii bune, spații calde, cafea corectă, ideal pentru rezervele unei zile lungi.

Desprins parcă dintr-o lume de basm, Mont Saint-Michel este una dintre cele mai spectaculoase și emblematice destinații din Franța, cu o istorie ce se întinde pe mai bine de 1300 de ani. Aflat la granița dintre Normandia și Bretania, acest promontoriu stâncos, înconjurat de ape și maree dramatice, găzduiește o abație benedictină ce datează din secolul al VIII-lea.

Legenda spune că arhiepiscopului Aubert din Avranches i s-a arătat Arhanghelul Mihail în vis, cerându-i să construiască o biserică pe acea stâncă — cerere ignorată de două ori, până când, în a treia viziune, îngerul i-ar fi făcut o gaură în cap pentru a-l convinge. Astfel a luat naștere sanctuarul devenit ulterior loc de pelerinaj, fortăreață medievală și simbol spiritual al rezistenței în fața timpului.

Cea mai bună perioadă de vizitare este primăvara târziu sau începutul toamnei, când mulțimile sunt mai rare, iar lumina caldă pune în valoare arhitectura gotică a abației. Se recomandă vizitarea la reflux, când se poate merge pe jos până la insulă, dar doar însoțit de un ghid specializat, deoarece mareele rapide și nisipurile mișcătoare pot fi periculoase. Odată ajuns, urcușul pe aleile înguste până în vârful abației este o călătorie în sine, între istorie, mister și miracol.

Ziua a șasea: drumuri de coastă, Bayeux și memoria istoriei – plaja Omaha

Această zi a fost cu dedicație pentru plaja Omaha dar a început pe o ploaie măruntă în Bayeux, un orășel medieval din Normandia, cruțat în mare parte de bombardamentele din 1944 și primul oraș francez eliberat după D-Day.

E faimos pentru Tapiseria de la Bayeux (o broderie de ~70 m care povestește cucerirea Angliei din 1066) – n-am intrat să o văd pentru că n-am avut chef – ca să fiu foarte sinceră cu voi.  Am admirat în schimb impunătoarea Catedrală Notre-Dame și atmosfera sa liniștită de pe malul râului Aure, cu case cu grinzi aparente. Merită o oprire măcar pentru o plimbare pe străduțele cu patiserii cochete.

Am dedicat apoi câteva ore Plajei Omaha. Nu există fotografie care să traducă balansul dintre liniștea de acum și furtuna din 6 iunie 1944.

Omaha Beach nu este doar o plajă, ci un loc de memorie profundă, unde istoria Europei a fost rescrisă sub focul armelor și curajul uman. Aici, pe 6 iunie 1944, în zorii Zilei Z (D-Day), mii de soldați americani au debarcat în fața unei rezistențe germane feroce, într-unul dintre cele mai sângeroase episoade ale celui de-Al Doilea Război Mondial. Plaja, lungă de 8 kilometri, situată în Normandia, între Vierville-sur-Mer și Colleville-sur-Mer, a devenit simbol al sacrificiului și al libertății. Astăzi, locul emană o tăcere solemnă: monumente, memoriale și cimitirul american din apropiere amintesc de cei peste 2.000 de soldați căzuți în acea zi. Vizitarea plajei e cu adevărat emoționantă dimineața devreme sau la apus, când lumina blândă accentuează contrastul dintre liniștea de azi și haosul de altădată. Este un loc în care timpul se oprește, iar recunoștința capătă greutate.

Dacă timpul vă lasă, merită o buclă pe „Côte Fleurie”: Houlgate—stațiune de familie, promenade Roland-Garros și vile Belle-Époque; Caen—orașul lui William Cuceritorul, cu castelul ridicat în 1060 și Memorialul dedicat secolului XX; Cabourg—hotelul Grand și digul cu umbrele colorate, locul în care Proust a mutat realitatea în ficțiune, botezându-l „Balbec”.

Zilele de respiro: sate, conace și un Le Mans care nu m-a convins

Câteodată ai nevoie de o zi de pitoresc fără pretenții. Château des Feugerettes (pitoresc, dar nu l-aș recomanda pentru exigențe moderne) îți dă tocmai această senzație de carte veche răsfoită: poziție dominantă peste Perche, grădină, istorie. Seara, liniște; dimineața, lumină oblică pe ziduri. (Castelul, monument istoric, funcționează ca loc de vizită și chambres d’hôtes în zona Bellême.)

Cât despre Le Mans—mi-a părut un ocol care nu mi s-a lipit de suflet, deși gastronomic te poți descurca bine dacă știi ce cauți. Poate că orașul cere timp, poate că am ajuns în ziua nepotrivită; poate că Normandia te învață să fii nedrept cu ce e dincolo de granița ei imaginară.

Înspre aeroport: Barbizon, satul unde pădurea intră în atelier

În drum spre Paris, am oprit jumătate de zi în Barbizon, locul în care pictorii de secol XIX au scos șevaletul în pădure și au învățat să picteze „după natură” în lumină schimbătoare.

Barbizon, mic sat la marginea Pădurii Fontainebleau, a devenit în a doua jumătate a secolului al XIX-lea laboratorul unei revoluții în pictură: aici, artiști ca Jean-François Millet, Théodore Rousseau, Diaz de la Peña, Jules Dupré și Constant Troyon au părăsit academismul și au pictat en plein air, transformând pădurea, câmpurile și lumina schimbătoare în subiectul central al artei; din această practică s-a născut „Școala de la Barbizon”, care a pregătit terenul pentru Impresionism. Farmecul auster al locului, hanul Auberge Ganne și atelierele modeste au atras și pictori români: Nicolae Grigorescu, ajuns la Paris în anii 1860, a lucrat la Barbizon și a asimilat acolo pictura direct din natură, influențându-l apoi pe Ion Andreescu, care a trăit și el în sat, lăsând capodopere precum „Iarna la Barbizon”. Pentru arta românească, această experiență a însemnat trecerea la peisajul viu, rural, pictat din fața motivului, și o modernizare rapidă a limbajului plastic.

În Maison-Atelier Jean-François Millet, vezi încă mangaierile timpului: atelierul orientat spre nord, obiecte, gravuri, mărturii despre cum s-au născut „Gleaners” și „Angelus”; la câteva minute, casa lui Théodore Rousseau continuă cu expoziții și context. E genul de loc mic care îți explică o revoluție liniștită: modul în care natura a devenit nu decor, ci subiect.

Și aici se încheie plimbarea prin Normandia, o regiune ca un colier cu mărgele foarte diferite: o grădină atent compusă și o faleză sălbatică, o catedrală care pulsează ca un diapazon și o plajă care te învață tăcerea, un festival de film și un muzeu care îți amintesc că pictura a ieșit afară, la aer. E regiunea în care spațiul îți rearanjează timpul.

Dacă aș rescrie traseul, aș păstra aceeași ordine. La Bonnemare aș sta poate două nopți, pentru tihnă. În Rouen aș vrea să mă plimb mai mult. În Honfleur m-aș trezi devreme, înaintea galeristilor. La Le Havre, mi-ar plăcea să mă plimb între coloanele lui Perret. La Mont-Saint-Michel aș sta până seara când apa revine. În rest, mă declar foarte mulțumită și recunoscătoare că am mai ajuns într-un loc în care îmi doream și că l-am descoperit că este cel puțin la fel de magic ca-n îmaginația mea.

Și, mai ales, aș păstra aceeași frază de început: e un privilegiu să călătorești. Iar Normandia e locul potrivit ca să înveți să-l meriți.

***