Sunt nopți în care doi oameni dorm în același pat și, totuși, sunt la ani-lumină distanță unul de celălalt. Nu s-a certat nimeni. Nu s-a întâmplat nimic dramatic. Nu există neapărat o trădare, o ceartă memorabilă sau momentul acela precis despre care să poți spune: „de aici a început totul”. Pur și simplu, la un moment dat, fiecare s-a întors cu spatele, la propriu și la figurat, și a rămas așa. Zile, luni, uneori ani.

Genul acesta de distanță tăcută nu are nevoie de o criză ca să apară. Se instalează încet, sub presiunea programului, a copiilor, a facturilor, a responsabilităților, a telefoanelor pe care le luăm cu noi inclusiv în pat și, mai ales, a oboselii cronice pe care am ajuns să o considerăm normalitate. Oamenii încă funcționează bine împreună. Fac cumpărături, organizează vacanțe, merg la aniversări, discută despre copii, plătesc ratele și aleg gresia pentru baie. Din exterior, cuplul există. Doar că, undeva între toate aceste lucruri administrate impecabil, relația dintre bărbat și femeie poate să înceapă să dispară.

Și pentru că nu există un moment clar de început, rareori apare și momentul în care unul dintre cei doi spune: „Cred că ne-am pierdut pe drum. Hai să vedem ce facem.”

Mi-am propus să dau drumul unei serii de articole și materiale pe Ig dedicate vieții de cuplu. Nu pentru că aș fi vreun expert, dar pentru că am experiență de relații foarte lungi, în care am observat, am greșit, am învățat, am reparat sau nu, am suportat consecințele. Și pentru că cred în mod profund că viața de cuplu atunci când este bună este la baza unei vieți frumoase și bune și echilibrate. Așa că această ”rubrică” se va numi #LongevitateInCuplu sau/și #LongevityForTwo (chiar, care hashtag vă place mai mult?) și sper să vă placă și să vă facă curioși/curioase. Ba chiar vă încurajez să-mi scrieți cu subiecte pe care să încerc să le dezbat/dezvolt.

De curând, un articol din The Telegraph, semnat de Kara Kennedy, a stârnit conversații aprinse pornind de la o statistică referitoare la tinerele din Franța: doar 38% dintre cele cu vârste între 15 și 24 de ani ar mai considera sexul indispensabil sau foarte important în viața lor, față de 62% în 1990. Concluzia autoarei a fost provocatoare: generația actuală ar fi devenit „prea cuminte” și ar avea nevoie de o nouă revoluție sexuală. Numai că discuția publică s-a oprit, din nou, la tineri. La Generația Z. La aplicații de dating, pornografie, social media și la întrebarea dacă tinerii mai fac sau nu suficient sex.

Mie mi se pare însă cel puțin la fel de interesant ce se întâmplă la 40, 45 sau 50 de ani. Pentru că aici avem oameni care, teoretic, au trecut de inhibițiile tinereții, se cunosc mai bine, au experiență și, adesea, trăiesc alături de cineva cu care au construit ani întregi de viață. Și totuși, tocmai în aceste relații, intimitatea poate deveni una dintre primele victime ale vieții adulte.

După 40 de ani nu se schimbă doar libidoul. Se schimbă întregul context

Există o tendință foarte simplificatoare de a explica scăderea dorinței sexuale prin hormoni sau prin „plictiseala” unui cuplu vechi. În realitate, sexualitatea la mijlocul vieții se află la intersecția dintre biologie, psihologie, relație și stil de viață.

În cazul femeilor, perimenopauza poate începe deja în jurul mijlocului decadei 40 și poate veni cu modificări ale somnului, bufeuri, schimbări ale dispoziției și, pentru unele femei, modificări ale dorinței sexuale. Scăderea estrogenului poate provoca uscăciune vaginală, modificarea țesuturilor și disconfort sau durere la contact sexual. The Menopause Society subliniază însă un lucru important: nu există un singur traseu. Unele femei observă o scădere importantă a dorinței, altele nicio schimbare, iar altele chiar o creștere. Așadar, „ai 45 de ani, e normal să nu mai ai chef” este o explicație la fel de superficială precum „dacă nu mai ai chef, înseamnă că nu-ți mai iubești partenerul”. Corpul contează enorm, dar nu este singurul personaj din poveste.

Pentru că exact în aceiași ani în care corpul feminin începe această tranziție, viața tinde să fie foarte aglomerată. Multe femei se află în vârful carierei profesionale, au copii adolescenți sau tineri care încă au nevoie de ele, părinți care încep la rândul lor să aibă nevoie de ajutor, o casă de administrat, relații sociale și o listă interminabilă de lucruri de rezolvat. Iar dorința are nevoie de ceva extrem de rar într-o astfel de viață: spațiu mental.

Este greu să treci în câteva minute de la „am răspuns la 48 de mailuri, am făcut programarea mamei la cardiolog, am comandat detergent, am discutat cu copilul despre facultate și mâine la 8 am ședință” la disponibilitate erotică. Nu pentru că este ceva în neregulă cu tine sau cu relația, ci pentru că sistemul nervos nu funcționează ca un întrerupător.

Uneori problema nu este lipsa dorinței, ci felul în care credem că trebuie să apară dorința

Una dintre ideile cele mai utile pe care le putem înțelege despre sexualitatea adultă este că dorința nu apare întotdeauna spontan. Suntem obișnuiți cu imaginea dorinței din începutul unei relații: îl vezi, te atrage, îl dorești și apoi urmează apropierea. În relațiile de lungă durată, ordinea poate fi diferită. Pentru unele persoane este perfect posibil ca dorința să nu apară înaintea contactului intim, ci după ce apropierea, stimularea și conexiunea au început. Este o diferență enormă. Pentru că o femeie poate interpreta lipsa impulsului spontan drept „nu mai am libido”, când realitatea poate fi: „Nu-mi vine să sar din Excel direct în pat, dar dacă avem timp să vorbim, dacă mă ține în brațe, dacă mă relaxez, dacă există tandrețe și nu simt presiunea că orice atingere trebuie să ducă obligatoriu la sex, corpul meu răspunde.”

Asta schimbă inclusiv întrebarea pe care ne-o punem. Poate că nu mai este „de ce nu mai am chef?”, ci „în ce condiții poate apărea dorința mea acum?”

Resentimentul este un libido-killer despre care vorbim prea puțin

Există însă și situații în care problema nu are aproape deloc legătură cu hormonii. Este greu să dorești seara un om față de care ai acumulat resentimente întreaga zi. Dacă unul dintre parteneri simte ani la rând că duce singur casa, copiii, organizarea familiei și încărcătura mentală aferentă, problema nu se va rezolva printr-un weekend romantic la hotel. Poate ajuta temporar, dar luni dimineața farfuriile vor fi din nou în chiuvetă și cineva va trebui să știe când expiră asigurarea mașinii, când are copilul dentist și că nu mai există mâncare pentru pisică. Intimitatea nu trăiește într-un compartiment complet separat de restul relației.

La fel se întâmplă cu criticile repetate, lipsa afecțiunii, umilințele mici, promisiunile nerespectate, absența emoțională sau senzația permanentă că unul cere, iar celălalt refuză. În timp, cuplul poate ajunge într-un mecanism previzibil: unul solicită apropiere pentru că se simte respins, celălalt se retrage pentru că simte presiune, iar retragerea produce și mai multă insistență. Fiecare reacționează la celălalt și, fără să-și dea seama, construiesc împreună exact distanța de care se tem.

A spune simplu „trebuie să facem mai mult sex” într-o astfel de relație este echivalentul relațional al aprinderii martorului de bord și al rezolvării problemei acoperindu-l cu o bandă adezivă. Sexul este uneori problema. Alteori este doar locul în care problema devine vizibilă.

Mai întâi trebuie să aflăm ce s-a pierdut

De aceea, înainte de orice soluție, cred că merită făcută o distincție.

• Nu-mi mai doresc sex pentru că mă doare? Avem probabil în primul rând o problemă medicală.
• Nu-mi mai doresc sex pentru că sunt epuizată și nu mai am acces la propriul corp? Avem și o problemă de stil de viață.
• Nu-mi mai doresc sex cu partenerul meu pentru că sunt furioasă, dezamăgită sau nu mă mai simt văzută? Atunci avem o conversație relațională de purtat.
• Îmi doresc apropiere, dar am ajuns amândoi să ne fie teamă de inițiativă și respingere? Avem un tipar de cuplu care poate fi schimbat.
• Nu simt deloc dorință de mult timp și asta mă deranjează, deși relația este bună și fizic mă simt bine? Merită explorate inclusiv medicamentele administrate, stresul, anxietatea, depresia, problemele endocrine și alți factori medicali sau psihologici. Unele medicamente, inclusiv anumite antidepresive, pot influența funcția sexuală.

Aceste situații pot arăta identic din exterior „nu mai facem sex” dar au nevoie de soluții complet diferite.

Bun. Și concret ce facem?

În primul rând, nu începem conversația în pat, imediat după un refuz. „Nu mai vrei niciodată”, „nu te mai atrag?”, „nici nu mă mai atingi” sau „ce se întâmplă cu tine?” sunt începuturi aproape garantate pentru defensivă. O conversație mai bună are loc într-un moment neutru și nu caută vinovatul. „Mi-e dor de noi” este fundamental diferit de „tu niciodată…”. La fel și: „Am senzația că ne-am îndepărtat și mi-ar plăcea să înțeleg ce se întâmplă cu noi” sau „Aș vrea să găsim o formă de apropiere care să fie bună pentru amândoi, fără presiune.” Scopul primei discuții nici măcar nu ar trebui să fie rezolvarea problemei. Ar trebui să fie înțelegerea ei. Și există o întrebare aparent banală, dar foarte importantă: „Ce te-ar face să te simți mai aproape de mine?” Răspunsul s-ar putea să nu aibă nimic sexual în el. Poate fi: „să nu mai stăm amândoi pe telefon în pat”. „Să ieșim și noi doi undeva fără copii.” „Să mă ajuți cu anumite lucruri fără să trebuiască să-ți cer.” „Să mă atingi fără să simt că trebuie să continuăm obligatoriu.” „Să-mi spui că mă găsești frumoasă.” „Să vorbim despre altceva decât organizarea casei.”

Acolo poate începe reconstrucția.

Reintroducerea atingerii fără obligația sexului

În multe cupluri apare un fenomen interesant: pentru că unul dintre parteneri se teme că orice atingere va fi interpretată drept invitație la sex, începe să evite inclusiv atingerea. Dispar ținutul de mână, îmbrățișările, sărutul fără „continuare”, masajul, statul lipiți unul de celălalt pe canapea. Și astfel, încercând să evite presiunea sexuală, cuplul elimină tocmai infrastructura intimității. O perioadă în care cei doi stabilesc explicit că anumite momente de apropiere nu trebuie să ducă la contact sexual poate fi surprinzător de utilă. Să stai zece minute în brațele partenerului fără să fii obligat să demonstrezi nimic poate reconstrui ceva ce presiunea a distrus.

Atracția nu ține de vârstă: ce înseamnă cu adevărat energia care ține o relație vie

În terapie există inclusiv intervenții structurate bazate pe atingere graduală și explorare fără obiectivul obligatoriu al penetrării sau orgasmului. Principiul lor este foarte sănătos chiar și în afara terapiei: revenirea la curiozitate în locul performanței. Și merită să abandonăm ideea că intimitatea are o singură definiție. La mijlocul vieții, sexualitatea poate însemna penetrare, dar poate însemna în egală măsură sărut, mângâiere, sex oral, masturbare reciprocă, apropiere fizică sau pur și simplu o formă de tandrețe erotică importantă pentru cei doi. Nu există un standard universal pe care trebuie să-l atingem.

Da, uneori trebuie să punem intimitatea în calendar

Știu că sună cumplit de neerotic. „Cum adică să programez sexul?” Dar programăm ceea ce considerăm important aproape fără excepție: sportul, dentistul, cina cu prietenii, vacanța, o ședință, un concert. Și lăsăm relația de cuplu să supraviețuiască din timpul care rămâne. De regulă, nu mai rămâne nimic. Chiar știu un cuplu care cu care am vorbit despre acest lucru și de la care am aflat că se poate face asta și chiar cu succes. A programa timp pentru cuplu nu înseamnă neapărat „marți, 21:30, sex”. Înseamnă să creezi deliberat un spațiu în care telefonul, copiii, laptopul și administrarea vieții nu sunt personajele principale. Și există o diferență între spontaneitate și surpriză. O vacanță este programată cu trei luni înainte și tot poate fi minunată. Anticiparea însăși poate face parte din plăcere.

Dacă există durere, uscăciune sau disconfort, nu „strânge din dinți”

Aici cred că femeile trebuie încurajate foarte clar să iasă din paradigma resemnării. Durerea la contact sexual nu este o probă de maturitate și nici un preț obligatoriu al menopauzei. Am vorbit cu prietene d-ale mele care sunt la menopauză și care mi-au recunoscut că începutul poate fi mai dificil. Dar există soluții precum ovule hidratante sau laserul vaginal, cu care se rezolvă. Și, după aceea, plăcerea apare și chiar fără probleme de a ajunge la orgasm. Scăderea estrogenului poate produce ceea ce medicii numesc sindrom genito-urinar al menopauzei: uscăciune, iritație, senzație de arsură, reducerea lubrifierii și durere la contact sexual. The Menopause Society menționează printre opțiuni lubrifianții și hidratantele vaginale, iar în anumite situații medicul poate recomanda terapii locale cu estrogen sau alte tratamente, în funcție de istoricul medical al femeii. Aici conversația nu mai trebuie purtată exclusiv cu partenerul, ci și cu ginecologul sau cu un medic cu experiență în menopauză și sănătate sexuală.

La fel, dacă scăderea dorinței este evidentă, persistentă și produce suferință, merită evaluată profesionist. Există situații în care consilierea psihologică sau terapia ajută, există situații în care trebuie revizuită medicația și există cazuri în care pot fi discutate opțiuni hormonale sau alte tratamente. The Menopause Society notează inclusiv existența unor date privind utilizarea testosteronului pentru anumite femei cu dorință sexuală scăzută, dar aceasta este o zonă care presupune indicație medicală și evaluarea atentă a beneficiilor și riscurilor, nu automedicație.

Ideea importantă este alta: dacă ceva s-a schimbat semnificativ în corpul nostru, nu trebuie să presupunem automat că „așa este după 40”. Putem întreba. Putem investiga. Și foarte multe probleme au soluții.

Nu transforma sexul într-un indicator de performanță al relației

În epoca în care măsurăm totul, pași, calorii, somn, puls, productivitate. există riscul să începem să măsurăm și cuplul. „De câte ori pe săptămână ar trebui?” Nu există un răspuns universal și nici nu există un standard de activitate sau dorință sexuală care trebuie atins. Important este dacă viața sexuală existentă răspunde nevoilor celor implicați. Un cuplu care face sex de trei ori pe lună și este fericit cu acest ritm nu are o problemă pentru că alt cuplu face sex de trei ori pe săptămână. Problema apare când unul sau amândoi suferă din cauza distanței existente și nu reușesc să vorbească despre ea. Asta este o diferență importantă. Nu frecvența definește sănătatea intimității, ci posibilitatea celor doi de a vorbi despre ea fără rușine, pedeapsă, negociere agresivă sau teamă de respingere.

Și bărbații trec prin schimbări despre care vorbim foarte puțin

Ar fi nedrept să transformăm această conversație într-una exclusiv despre femei. Bărbații de 40, 50 sau 60 de ani nu rămân înghețați biologic la 28. Stresul, somnul insuficient, problemele metabolice și cardiovasculare, medicația, schimbările hormonale, anxietatea legată de performanță sau dificultățile erectile pot modifica sexualitatea masculină. Iar uneori reacția la vulnerabilitate este evitarea: dacă unui bărbat îi este teamă că „nu va putea”, îi poate fi mai simplu să inițieze din ce în ce mai rar decât să spună ce se întâmplă. Partenera poate interpreta retragerea lui drept lipsă de atracție. El poate interpreta reticența ei drept respingere. Și doi oameni care, de fapt, sunt amândoi speriați pot ajunge fiecare să creadă că celălalt nu-l mai dorește.

De aceea mi se pare important să mutăm conversația de la „care dintre noi are o problemă?” la „ce se întâmplă cu noi în perioada aceasta?”

Relația trebuie să mai conțină și un bărbat și o femeie, nu doar doi manageri de familie

Poate una dintre cele mai mari capcane ale relațiilor lungi este eficiența. Devenim o echipă extraordinară. Unul duce mașina în service, altul cumpără biletele de avion. Unul vorbește cu profesorul copilului, altul plătește factura. Organizăm, bifăm, coordonăm, rezolvăm. Dar relația erotică nu se hrănește exclusiv din eficiență. Are nevoie și de joc. De surpriză. De admirație. De separare suficientă încât să mai avem ce povesti seara. De identitate individuală. De sentimentul că omul din fața noastră nu este doar tatăl copiilor, mama copiilor, colegul de administrare a casei sau persoana cu care împărțim parola de Netflix. Uneori reconectarea presupune tocmai recuperarea propriei individualități. Să te îmbraci într-un fel în care te simți bine nu „pentru el”, ci pentru că îți place din nou de tine. Să ai proiecte, prieteni și lucruri care te entuziasmează. Să faci sport. Să pleci undeva. Să te simți vie în propria viață. Este greu să simți erotism când te percepi exclusiv ca un om care rezolvă lucruri pentru ceilalți.

Un exercițiu simplu pentru două persoane care simt că s-au îndepărtat

În loc să începeți cu întrebarea „de ce nu mai facem sex?”, încercați, separat, să răspundeți la câteva întrebări:

• Când m-am simțit ultima dată foarte apropiat/ă de tine?
• Ce făceam diferit atunci?
• Ce îmi lipsește cel mai mult dintre noi doi?
• Ce mă face în prezent să mă retrag?
• Ce mă face să mă simt dorit/ă?
• Ce fel de atingere îmi lipsește?
• Există ceva ce facem unul celuilalt și care omoară apropierea?
• Ce aș putea face eu, nu doar celălalt, pentru ca relația noastră să fie cu 10% mai bună în următoarea lună?

Ultima întrebare mi se pare fundamentală. Pentru că relațiile ajung foarte ușor în tribunal: fiecare prezintă lista cu lucrurile pe care celălalt ar trebui să le schimbe. Intimitatea se reconstruiește însă atunci când amândoi se întreabă ce pot face ei. Nu este nevoie ca lucrurile să devină mâine spectaculoase. Uneori 10% este suficient pentru început.O cafea împreună fără telefoane. O plimbare. Un sărut adevărat și pasional când unul dintre voi ajunge acasă. O seară numai pentru voi. O conversație care nu este despre copii. O atingere fără așteptări. Un compliment spus cu voce tare. Un weekend în care vă amintiți cine erați înainte să deveniți extraordinari manageri ai unei familii. Și, poate cel mai greu dintre toate, o conversație în care fiecare îndrăznește să spună: „Asta mă doare. Asta îmi lipsește. Aici mi-e teamă. Asta aș vrea.”

Când nu mai este suficient să încercăm singuri

Există și un moment în care este matur să cerem ajutor. Dacă toate conversațiile se transformă în ceartă, dacă există resentimente profunde, dacă unul dintre parteneri refuză constant orice discuție, dacă sexualitatea a devenit teritoriu de presiune și respingere sau dacă distanța durează de ani de zile, terapia de cuplu nu reprezintă declarația că relația a eșuat. Uneori reprezintă exact contrariul: faptul că relația este suficient de importantă încât doi oameni nu mai vor să improvizeze.

La fel, o schimbare importantă a dorinței, apariția durerii, sângerarea după contact, dificultățile persistente de excitare sau orgasm ori orice altă schimbare fizică relevantă merită discutate cu medicul. Problemele sexuale sunt frecvente, dar femeile tind să le aducă rar în discuție spontan în consultație, iar uneori nici profesioniștii din sănătate nu întreabă. Așadar, trebuie să întrebăm noi.

Poate că nu avem nevoie de o revoluție sexuală

Ideea unei revoluții sexuale sună foarte bine într-un titlu. Dar pentru oamenii aflați într-o relație de 10, 15 sau 20 de ani, nu cred că problema este lipsa unei revoluții. Și, în mod cert, nu cred că avem nevoie de încă un capitol de presiune: trebuie să fim mai sexuali, mai spontani, mai disponibili, mai aventuroși, să arătăm ca la 30 de ani și să ne comportăm ca în luna a treia de relație. Cred că avem nevoie de ceva mai puțin spectaculos și mult mai dificil. De adevăr. Să avem curajul să spunem că uneori suntem obosiți. Că uneori corpul nostru s-a schimbat și nu înțelegem încă foarte bine cum. Că ne este dor să fim atinși altfel. Că am strâns supărări. Că ne-am simțit respinși. Că ne este frică să mai inițiem. Că ne lipsește omul de lângă noi, chiar dacă doarme în fiecare seară la 30 de centimetri distanță. Și apoi să avem suficientă curiozitate încât să vedem dacă mai există un drum unul către celălalt.

Poate că la 40+ intimitatea nu mai vine cu ușurința începutului. Poate că trebuie protejată de program, negociată cu realitatea, adaptată unui corp diferit și reconstruită după perioade în care viața a avut alte priorități. Dar asta nu înseamnă neapărat că devine mai puțin valoroasă. Din contră. Există ceva profund intim în a fi ales din nou de omul care te-a văzut în zeci de versiuni. Nu doar aranjată pentru o întâlnire, ci bolnavă, epuizată, însărcinată, îngrijorată, furioasă, vulnerabilă, cu succes, în eșec, la 30, la 40, la 50 de ani. Și în a-l privi, la rândul tău, dincolo de toate rolurile pe care le-a acumulat, și a-l mai putea vedea încă pe el. Poate că adevărata provocare a intimității mature este aceasta: să nu presupunem că, pentru că ne cunoaștem de douăzeci de ani, nu mai avem nimic de descoperit unul despre celălalt. Corpurile se schimbă. Dorințele se schimbă. Oamenii se schimbă. Iar o relație care vrea să rămână vie trebuie să aibă voie să se schimbe odată cu ei.  Iar adevărată intimitate ar putea însemna să ne întoarcem, din când în când, cu fața unul către celălalt.

***