6 zile petrecute într-un spital de stat cu copilul

Acum o săptămână și puțin m-am externat cu copilul din spital. Un abces perianal ne-a făcut să ne internăm pe loc într-un spital de stat din București pentru a-l opera a doua zi pe copil. Este vorba de fiul meu de 7 ani, un năzdrăvan energic și… cu guguloi (o acumulare de puroi) la funduleț, cum ziceam noi ca să alintăm puțin buba cu pricina. Am încercat să evităm intervenția chirurgicală el având ”guguloiul” și în trecut și în baza tratamentului cu antibiotice și comprese locale acesta s-a retras de fiecare dată. Ei, acum a fost mai mare și mai dureros și a necesitat intervenție. Cum au fost cele 6 zile petrecute într-un spital de stat cu copilul? O să aflați imediat.

Să nu vă gândiți din start ca este o poveste tipică a mamei care se plânge de serviciile din România, care face comparații urâte, care lovește mișelește după ce a primit îngrijiri medicale gratuite de la stat. Povestea mea nu stă așa. Este doar povestea reală a acestor zile de spitalizare, cu bune și rele. Au fost 6 zile, perioadă când am trăit într-un alt peisaj, departe din confortul proaspetelor lenjerii de pat cumpărate pentru patul de acasă. Când eram în spital visam cum se pun în scris lucrurile pe care le trăiam. Au fost multe. Cu siguranță cele mai multe mame le uită repede, dar eu nu sunt așa. Sunt lucruri pe care nu le voi uita niciodată.

Am trecut de multe ori cu mașina pe lângă acest spital dar nu m-am gândit nicio clipă că-mi voi face check-in-ul vreodată aici. Povestea începe într-o seară de duminică când am ajuns la camera de gardă a spitalului. Nu era prima dată când ajungeam aici. Mă așteptam la rețeta cu antibiotic, aceleași indicații și să ne îndreptăm liniștiți spre casă. Nu a fost așa. Medicul de gardă ne-a recomandat eliminarea cât mai repede a acestui abces și spitalizarea pe loc. Deși nu aveam absolut nimic pregătit la noi am acceptat imediat să mă internez. Mă bucuram că va scăpa în sfârșit de această problemă delicată și care l-a făcut prea mult să sufere pe micul meu omuleț.

Lăsați chiftelele acasă când vă internați în spital!

Am ajuns în zona tampon, o zonă de triaj a celor nou intrați în spital pentru a li se face testul rapid Covid. Liniște, curățenie, băț adânc băgat în nas, analize de sânge la cel mic, pus branulă. Rezultat Covid negativ la amândoi. Emoții, ace, sânge… începuse ”distracția”.  O asistentă ne-a preluat pentru a ne duce în zona non-Covid, adică în locul de ”cazare”. Am intrat în salon și m-a lovit o căldură cum rar vezi, cred că erau 30 grade, toate geamurile închise și mirosea a chiftele, salam… ceva cumplit. Erau 6 paturi în salon, în fiecare pat cu mama plus copil. Mi-am dat seama imediat că era ”nasoală treaba” și nu știam cum să fug pentru a găsi un loc mai confortabil.

Cu speranță în suflet am rugat-o pe asistentă să ne mute într-un salon mai liber sau să ne ducă înapoi în zona tampon (care părea pustie atunci). I-am zis că plătesc să stau într-o rezervă dacă există. A dat niște telefoane, s-au mai agitat pe acolo câteva persoane și mi-am dat seama că urma să intru înapoi cu coada între picioare în același salon cu chiftele. Asistenta mi-a spus ca nu este posibil și că oricum este singurul loc liber, așa că nu am avut încotro. Cred ca era deja ora 22:00, eram agitată, obosită și nu aveam niciun fel de bagaj cu noi.

M-am dezbrăcat în maieu pentru că efectiv nu se putea trăi de cald în salon. Am dat să deschid un geam și, așa cum era evident, s-a apucat o doamnă din ușa cu copil mic să să plângă că o trage curentul pe ea și pe copilașul ei. Jur, am alergie la ”mă trage curentul”! Deja mă etichetaseră toate mămicile și eu simțeam în doar 5 minute că nu mai pot. Bateria la telefon era pe ducă, încărcătorul acasă… soțul prins la serviciu și urma să vină a doua zi la prima ora cu toate cele.

Așa cum poate știți deja, fiul meu a doua zi intra în operație și nu avea voie să mănânce și să bea nimic toată ziua. Urma să fie luat ultimul la operație, așa este protocolul, puroiul se operează ultimul. Era înfometat și am rugat-o pe o asistentă să ne ofere orice de mâncare.

”- Să nu mă uiți cu ceaiul ăla!”

”- Vă pot da ouă fierte, brânză, pâine prăjită și ceai dacă doriți!”

Băiețelul cu ”guguloiul” se declară mulțumit deși niciodată nu mănâncă ouă fierte și completează:

”- Să nu mă uiți cu ceaiul ăla!”

M-a bufnit și râsul, habar nu avea ce-l așteaptă a doua zi. A mâncat două ouă fierte și eu o brânză super sărată cu o felie de pâine albă. Nu am fi mâncat niciodată așa ceva acasă dar am fost amândoi super mulțumiți! Cu stomacul liniștit m-am apucat să studiez vecinele de pat și să le rog pe fiecare să-mi povestească cu ce probleme veniseră în spital. Mi s-a făcut milă de toată lumea, aproape toate erau din provincie, copilașii lor aveau probleme mai grave de sănătate decât abcesul fiului. Ne-am împrietenit și am povestit diverse.

Pe la ora 1 noaptea s-a dat stingerea (după tratamentele intravenoase ale copiilor) și am mai deschis geamul din când în când pe șestache. Mi s-a făcut cel mai milă de doamna care se plângea că o trage curentul. Copilul ei avea probleme foarte grave de sănătate și își hrănea copilul în vârstă de un an și jumătate cu seringa printr-un furtun. Copilul abia se mișca și scotea câteva sunete. În schimb a plâns aproape toată noaptea și totuși mama rezista cu stoicism. Erau de multe zile în spital și abia rezolvaseră printr-o intervenție chirurgicală o mică problemă de sănătate din multitudinea pe care le avea. Mă uitam la ea și nu-mi venea să cred cu câtă iubire și răbdare își îngrijea copilul.

În cele din urmă, aceasta s-a externat o doua zi, dar nu înainte de a oferi subtil 100 lei vecinei sale de pat. O femeie foarte săracă de la țară venită cu fetița ei pentru o operație de apendicită. Fetița era mereu foarte tăcută, supusă și cuminte. M-am prins abia când au plecat că mama ei a adunat în frigider toată mâncarea primită din spital timp de câteva zile. Era frigiderul plin de caserole și nu mai avea nimeni loc de ele.

Atunci când pleci acasă cu mai multe bagaje decât atunci când ai venit

Să nu credeți că asta a fost tot, în dulapul lor de lângă pat adunase și pâinea care a rămas de la toată lumea din salon. A plecat spre casă plină de sacoșe. Cât a stat în spital i-a dat fetei în fiecare zi cola (fetița avea 9 ani) și în ultima seară s-a certat zgomotos vreo oră la telefon cu soțul ei beat care o aștepta acasă. Femeia avea suflet bun și ajuta pe toată lumea din salon cu ce putea.

Un băiețel de etnie romă de doar câțiva anișori trăgea din celălalt capăt al salonului cu un pistol cu ventuze și de fiecare dată mă nimerea. Mă amuza teribil David! S-a împrietenit cu fiul meu și îl chemam la noi la pat. Îmi arata și mie mama lui ce grătare făceau în weekend și toată ziua se uita pe site-uri cu bijuterii de aur. Când au plecat, infirmierele au găsit mâncare adunată de câteva zile aruncată pur și simplu în sertar. De la ea era și mirosul de chiftele și alte cele și își uitase în frigider niște praz, de-a râsu plânsu, zău așa!

Să revenim totuși la problema noastră. Sosise și ziua operației și am început ziua cu micul dejun din spital. Nu aveam farfurie de acasă și l-am primit în poală. Același meniu în fiecare zi: biscuiți populari, pâine albă, miere și, dacă aveai noroc, primeai și unt. Ceai doar dacă aveai cană, noroc că-mi donase cana doamna care plecase. Cel mic nu avea voie deloc apă sau mâncare. A fost un coșmar să-l țin departe de mâncare. Nu știam cum să-i mai distrag atenția să uite de foame și sete.

A venit și prânzul. M-am dus sa-mi iau și eu porția: ciorbă și pilaf. Trebuia să mănânc, eram epuizată. Mi-a cerut doamna farfuriile să-mi pună mâncare și i-am zis ca nu am. Mi-a explicat că spitalul nu oferă vase și tacâmuri, cine are mănâncă, cine nu… nu. Am crezut că nu-i adevărat, jur! Am început să plâng și l-am rugat pe soțul meu să-mi trimită urgent mâncare și niște vase. După câteva minute mi-a adus o infirmieră niște vase rămase cu siguranță de la alte mame din spital, o farfuriuță cu Ana și Elsa, o lingură și un bol imens, ca un troc. Mi-a pus în el mâncare și am zis mulțumesc. În scurt timp a venit și mâncarea de acasă și am reușit să mă hrănesc într-un final.

Acel moment când rămâi cu gândul la măsline…

Mâncarea din spital a fost destul de rea, poți supraviețui cu ea dar pleci anemic atât tu cât și copilul! Din păcate sunt convinsă că încă se fură mâncare. Unele preparate au fost groaznice și eu chiar nu sunt pretențioasă! Vedeți aici cam cum gătesc eu, dar în realitate chiar nu sunt deloc pretențioasă. Ne-am și amuzat în salon într-o zi când am avut salata orientală pentru că erau doar cartofi fierți cu oțet și niște urme de ceva legume. O doamnă norocoasă din salon a nimerit și o măslină! 🙂

Momentul operației

Dar iată că timpul trecea și niciun pacient nu pleca spre operație. La un moment dat au început să-i ia. Mama însoțește copilul într-un salon de lângă sala de operații unde discută cu anestezistul, dă niște semnături și se întoarce în salon să-și aștepte copilul operat. Se întorceau mamele desfigurate de spaimă după ce-i lăsau acolo. Stăteau ca pe ace până îi aducea în salon. Mă trec fiori numai când îmi aduc aminte. Vai, ce momente grele! Deja începuseră să se întoarcă în salon copiii operați înaintea noastră, urmam și noi.

Toate cuvintele de îmbărbătare și toate textele motivaționale din lume i le-am spus lui fiu-miu! Mami, pot să pun mâna pentru ultima dată să-l simt? Da, ia-ți adio de la ”guguloi”, vei scăpa de el în sfârșit!  Și a plecat și el liniștit cu două doamne ținându-l strâns de mână. Am fugit repede în salon și mi-am distras atenția cu vecinele de pat. În vreo 45 minute a venit și prințul meu din sala de operație. L-am luat în brațe și l-am pus pe patul nostru. Mi-a cerut iar mâncare și apă. Nu avea voie încă, evident! Nu era speriat și nici nu-i venea să creadă că a scăpat de abces. Pff, cel mai greu pas trecuse!

În scurt timp fiul cel năzdrăvan din fire se comporta de parcă nu avea nimic, era preocupat de un joc pe telefon, se mișca și a venit după mine la baie. Eram șocată! Copiii au puteri magice, chiar avem de învățat asta de la copiii noștri! Într-o oră i-au dat voie de mănânce 2-3 sticksuri și să bea o gură cu apă. S-a simțit bine, nefiind operat pe intestine și a avut voie să mai mănânce câte ceva ușor. Gata, era deja ca nou! Nu a fost totuși atât de simplu! Incizia nu se coase, se introduce în interior un tifon pentru a ieși și eventualul puroi care se poate forma în continuare.

Toate bune și frumoase, dar cum face treaba mare și ce facem cu tifonul din interior? A doua zi a fost cumplit, i-a extras tifonul din interior pe viu și l-am ținut și eu și încă câțiva asistenți. A fost horror! A reușit să iasă și la toaletă și deja a doua zi a fost totul mai bine iar în ultima zi se urca singur pe masă la control, victorios și mândru că nu mai avea deloc dureri.

Așa a intrat ”în scenă” Marian

Să revenim puțin la colegii de salon. În scurt timp un nou pacient apare în salon pentru a ocupa patul rămas liber, patul din care a plecat prima doamnă, cea care se plângea că o trage curentul. Noul venit nu era însoțit. A foat vorba de un băiat de etnie romă de 14 ani, complet dezbrăcat, plin de perfuzii și pungi care atârnau din el. Așa a intrat ”în scenă” Marian. Cred că avea maxim 25-30 kg, arăta ca un schelet ambulant, cu părul negru ca tăciunele, ciufulit, cu dinții albi, strâmbi și imenși. Fusese adus din provincie pentru a-l re-opera de apendicită după o intervenție nereușită cu ceva timp în urmă. Slăbise din cauza operației nereușite, nu putea mânca și probabil că pentru că nu a fost nici bine îngrijit acasă.

Marian a atras atenția imediat. Toată lumea roia în jurul lui, asistentele îl vizitau la câteva minute. Era prima dată când am văzut atâtea aparate în jurul unui pacient. Se plângea cuiva la telefon pus pe speaker că îl tot înțepaseră asistentele pentru că nu reușeau să-i găsească vene. Avea branule în ambele mâini și câteva pungi cu perfuzii. Venise doar cu o punguliță cu câteva haine la el și era dependent din telefon. Orice se întâmpla și oricine venea la el, îi ignora total, doar telefonul exista pentru el. Toți eram curioși care era povestea lui. Marian abia deschidea gura, era deprimat și nu avea chef de nimeni, nimic și nici de viață.

Așa cum mă așteptam noaptea a fost foarte lungă, Marian era prea slăbit și avea nevoie de foarte multă atenție așa că lumina a rămas mai tot timpul aprinsă. A doua zi l-au vizitat mulți doctori pe care el îi ignora total. Am aflat într-un final că mama lui muncea în Grecia și el locuia cu bunica. Doctorii de aici i-au salvat viața! I-am spus că se poate baza pe mine că-l ajut oricând dacă are nevoie. I-am pus un iaurt în frigider pe care îl avea în pungă și i-am băgat încărcătorul în priză lângă el. Mai avea și câțiva covrigei într-o pungă.

În scurt timp un medic i-a spus că nu are voie să mănânce și să bea sub nicio formă pentru că este foarte posibil să intre în acea zi în operație pentru a-i scoate pungile și a plecat. În două minute acesta s-a întors să-i mai comunice ceva și l-a găsit pe Marian, nu-mi explic cum, cu punga cu covrigei lângă el mâncând pe furiș, cu punga sub cearșaf. De obicei abia se putea mișca! L-a certat rău medicul iar eu am rămas mască! Nu mai înțelegeam nimic!!

În aceeași zi Marian a fost luat iar în sala de operație și i-au fost scoase pungile. Avea branulă în gât când s-a întors și i se baga o perfuzie mare cât o pungă de cumpărături cu un lichid alb ca laptele. Pentru a nu lungi povestea prea mult cu acest Marian, o să vă povestesc pe scurt. În scurt timp a devenit mai comunicativ, s-a simțit mai bine, ne-a povestit mai multe despre el. I-au scos pe rând din perfuzii și a început să mănânce cu super pofta. Era răsfățatul asistentelor, îi dădeau și ele mâncare în gură și îi aduceau de acasă sticksuri. Toată lumea îl știa și îl ajuta cu drag.

Și uite așa Marian a revenit la viață datorită doctorilor de aici. A rămas cuminte în pat și a colaborat cu asistentele. Înainte să mă externez cu băiatul meu fără guguloi una dintre asistente i-a făcut baie lui Marian. Am admirat-o atât de mult! Toate l-au încurajat și îngrijit ca pe copilul lor. Jur că toate asistentele din spital au fost minunate nu doar cu acest pacient, ci cu toți. Am văzut în ele oameni cu un suflet fantastic. Nu oricine este făcut pentru meseria asta și oricât de cârcotașă aș fi nu aș avea ce să le reproșez față de mine sau orice alt pacient sau mamă, atât cât am văzut eu! Și infirmierele au fost de nota 10, mereu săritoare, muncitoare, profi și dedicate.

Gheorghe și Bunica

Ce ziceți, să vă mai povestesc un caz chiar dacă m-am abătut foarte mult!? Vreau să vă povestesc neapărat și despre Gheorghe. Încerc să fiu scurtă. Când a apărut Gheorghe în salon ne-au rugat asistentele să stăm cu spatele. L-au mutat în patul de lângă mine, era tăiat pe toată burta și era însoțit de bunica sa. Gheorghe avusese la cei 16 ani ai săi un accident agricol, povestea accidentului nu am înțeles-o exact dar nu mai contează. Acest băiat fusese cumva împins într-un utilaj agricol și avea răni interne.

Fusese operat, era extrem de supărat pe cel care l-a împins, era într-o stare psihică cumplită. Plângea încontinuu și ridica mereu cearșaful să-și vadă operația. Era lungă rău operația! Bunica lui este o femeie extrem de simplă, bătrână și sărmană de la țară. Să mai zic că avea săraca un miros îngrozitor? Stătuse singură pe un scaun în sala de așteptare cât timp nepotul fusese operat. Nepotul zici că era fratele geamăn al lui Marian, numai că nu era slab. Gheorghe nu știe deloc carte. Tot de etnie romă și el. Bunica nu se descurca cu nimic, era complet pe dinafară cu tot ce se întâmpla în spital. Gheorghe fusese de mic crescut de bunica lui, mama sa dedicându-și viața unui alt bărbat.

Și uite așa vreo 3 zile mi-am petrecut ziua lângă Gheorghe și Bunica. Nepotul nu o lăsa să plece nicio secundă de lângă el pe Bunica, era extrem de sensibil și emotiv. Bunica dormea pe două scaune lungită cumva lângă el. Gheorghe nu o lăsa să plece nici până la wc! Un suflet atât de bun ca al lui Gheorghe și o asemenea atașare de Bunica nu am văzut niciodată! Bunica îl ținea mereu de mână și îl încuraja.

 

La un moment dat am ajuns să fac cu rândul cu Bunica ca să poată să se miște și dânsa. Ajunsesem să-l mângâi pe frunte și pe părul lui atât de negru și să plâng alături de el. Știu că avea dureri groaznice și muream de mila lui. Avea la cei 16 ani ai lui mâinile mai muncite decât ale mele. Plângea de durere, de viața lui amărâtă și de dorul animalelor din curte. Visa numai să se întoarcă la el acasă.

Le-am cumpărat diverse de mâncare de la magazinul (pe care l-am descoperit prea târziu) și era foarte bucuros, îmi mulțumea, se emoționa și plângea iar. Le-am dat niște bani de buzunar la plecare, lui și lui Marian, și am plecat cu gândul la ei. Am făcut schimb de numere de telefon cu Marian și i-am lăsat Bunicii numărul meu de telefon (ei nu aveau telefon la ei, vorbeau cu rudele de pe al meu).

Când am revenit pentru controlul post-operator

Aș mai avea multe de povestit, dar deja povestea mea prinde prea mari proporții. Al meu copil este bine și a durat câteva zile să-mi revin după experiențele trăite timp de doar 6 zile. Am făcut o baie luuungă când am ajuns acasă și piticania mea s-a ales și cu câteva mușcături de purici, știu că Bunica ne-a lăsat aceste amintiri neplăcute dar o iertăm. Când am revenit în Spital cu cel mic la controlul post operator, le-am trimis băieților în salon câte o pungă cu diverse alimente. Amândoi s-au externat între timp iar Gheorghe m-a sunat imediat ce a ajuns acasă. Mi-a mulțumit plângând atât el cât și Bunica. Marian sper că înfulecă bine și că este deja mult mai gras.

Dacă tot ați ajuns până aici vă spun că spitalul cu pricina este din București: Spitalul Clinic de urgență pentru Copii M. S. Curie. Spitalizarea într-un spital particular cu același tratament și servicii ne-ar fi dus la vreo 3.500 euro. Dacă aș da timpul înapoi aș veni tot aici și nu este vorba de bani, ci de faptul că ne-am simțit pe mâini bune și în siguranță.

În altă ordine de idei, am ales să povestesc public experiența mea pentru că cei mai mulți nu știu ce se află în spatele unor ziduri de spital. Mai puteți completa cele scrise de mine cu un articol foarte interesant pe care îl găsiți aici despre sistemul medical românesc și medicii schimbării. Am avut noroc că am avut o problemă mică, dar sunt mame care stau și luni de zile în spital. Trebuie neapărat să menționez că nu am dat niciun ban niciunui angajat din spital și că nu am simțit nicio secundă că cineva ar insinua asta.

În spatele zidurilor unui spital este viața dură, suferință, nopți de veghe, lacrimi, sărăcie, luptă pentru viață și oameni cu super puteri care salvează vieți. Așa s-au scurs cele 6 zile petrecute într-un spital de stat cu copilul, să ne ajute Dumnezeu să fim sănătoși și să nu mai revenim niciodată!

Sănătate! 

***