Vitamina D nu este o vitamină. Este un hormon și analizele mele au ieșit foarte jos

Un set de analize de rutină mi-a arătat că vitamina D are la mine o valoare mult sub normal, fără niciun simptom evident care să mă fi avertizat. Așa am ajuns să înțeleg de ce acest „hormon al soarelui” influențează aproape fiecare sistem din corp și ce înseamnă, de fapt, un deficit puternic.

Am făcut analize de rutină, ca de fiecare dată la începutul sezonului. Nimic ieșit din comun, panelul obișnuit, cel pe care îl repet constant de ani buni. Când au venit rezultatele, aproape toate valorile erau acolo unde mă așteptam. Cu o excepție: vitamina D. Foarte jos. Suficient de jos încât laboratorul să marcheze rezultatul cu roșu. Mărturisesc că m-a luat prin surprindere. Fac sport de la 16 ani, ies afară aproape zilnic, nu stau închisă în casă. Mi se părea că, dintre toate lucrurile care mi s-ar putea întâmpla, o deficiență de vitamina D nu era pe listă. Dar exact aici stă prima lecție a acestui subiect: vitamina D nu funcționează așa cum credem noi, intuitiv, că ar trebui și un stil de viață activ, chiar și unul foarte activ, nu te protejează automat de un deficit sever.

Așa că am făcut ce fac de fiecare dată când un rezultat mă surprinde: am citit. Am răscolit prin literatura recentă și am încercat să înțeleg, dincolo de eticheta „vitamina D e bună pentru oase”, ce este de fapt această substanță, de ce e considerată mai degrabă un hormon decât o vitamină clasică și ce se întâmplă concret în corp atunci când nivelul ei scade mult sub normal. Las mai jos ce am aflat.

Nu e o vitamină, e un hormon

Prima corecție pe care trebuie s-o facem privește chiar numele. „Vitamina D” este, biochimic vorbind, o etichetă înșelătoare. Spre deosebire de vitaminele clasice pe care corpul nu le poate produce singur și trebuie să le ia din alimentație, vitamina D este sintetizată chiar de organism, în piele, atunci când razele UVB lovesc o moleculă numită 7-dehidrocolesterol. Rezultatul acestei reacții este previtamina D3, care se transformă apoi în colecalciferol.

Dar procesul nu se oprește aici. Colecalciferolul din piele (sau cel luat prin alimentație și suplimente) trece prin două etape succesive de hidroxilare: prima în ficat, unde devine 25-hidroxivitamina D, forma de depozit, cea măsurată în analizele de sânge și a doua în rinichi, unde devine forma activă, calcitriol (1,25-dihidroxivitamina D). Calcitriolul este cel care se leagă efectiv de receptorul vitaminei D (VDR), un receptor din aceeași familie cu receptorii pentru estrogen, testosteron, cortizol și hormonii tiroidieni.

Ce vitamine și minerale sunt recomandate femeilor după 40 de ani?

Asta înseamnă că vitamina D funcționează structural și mecanic ca un hormon steroid, nu ca o vitamină obișnuită, motiv pentru care cercetătorii o numesc adesea „secosteroid” sau prohormon. Iar diferența nu este doar semantică. Receptorul VDR nu se găsește doar în oase sau intestin, așa cum am fost învățați să credem este prezent practic peste tot: în inimă și vasele de sânge, în piele, în mușchi, în glandele endocrine (organele care produc alți hormoni), în intestin, în celulele sistemului imunitar și în creier.

Tocmai pentru că receptorul are o distribuție atât de largă, un nivel scăzut de vitamina D, confirmat printr-o analiză de sânge, poate avea efecte profunde și extinse asupra corpului, nu doar asupra scheletului. Acest lucru este valabil pentru bărbați și pentru femei deopotrivă, dar unele efecte specifice pe care le detaliez mai jos apar mai frecvent sau mai pregnant la femei.

Ce înseamnă, de fapt, „foarte jos”

Aici lucrurile devin, din păcate, mai puțin unitare decât mi-aș fi dorit. Nu există un consens universal despre ce înseamnă exact „nivel optim” de vitamina D, iar diferitele organisme medicale folosesc praguri ușor diferite.

•  Societatea de Endocrinologie (Endocrine Society) definește suficiența ca fiind un nivel de peste 30 ng/mL, cu un interval preferat, pentru beneficii extra-osoase, de 40–60 ng/mL.

•  Institutul american de Medicină (IOM/NIH) consideră adecvat, pentru sănătatea osoasă a populației generale, un prag mai jos: 20 ng/mL.

•  Sub 12 ng/mL, majoritatea autorităților vorbesc deja despre deficiență propriu-zisă, nu doar insuficiență.

•  Toxicitatea este posibilă, dar rară și apare, de regulă, doar la niveluri de peste 88–100 ng/mL, obținute aproape exclusiv prin supradozare de suplimente, niciodată prin expunere la soare.

Ce se întâmplă, biologic, când nivelul scade mult sub aceste praguri? Cascada este bine documentată. Vitamina D este esențială pentru absorbția intestinală a calciului. Când nivelul ei scade semnificativ, absorbția de calciu scade și ea, iar calcemia (nivelul de calciu din sânge) tinde să coboare. Corpul reacționează prin creșterea producției de hormon paratiroidian (PTH) așa-numitul hiperparatiroidism secundar. Acest PTH crescut „împrumută” calciu direct din oase pentru a menține nivelul din sânge stabil, ceea ce accelerează pierderea osoasă și subțiază osul cortical.

Majoritatea persoanelor cu deficiență ușoară sau moderată sunt, de fapt, asimptomatice, un motiv suplimentar pentru care deficitul trece adesea neobservat, exact cum s-a întâmplat și în cazul meu. Dar în deficiențele prelungite sau severe, hiperparatiroidismul secundar poate produce un tablou clinic recognoscibil: dureri osoase, dureri articulare și musculare, oboseală persistentă, slăbiciune musculară uneori suficient de accentuată încât să îngreuneze urcatul scărilor sau ridicarea de pe un scaun jos și, în cazurile cele mai avansate, osteomalacie (înmuierea osului la adulți, echivalentul rahitismului la copii).

Un detaliu clinic pe care l-am găsit relevant: durerea din osteomalacie este descrisă în literatură ca o durere osoasă surdă, difuză, permanentă și este, potrivit unei analize publicate în Mayo Clinic Proceedings, frecvent confundată de medici cu fibromialgia. Este genul de detaliu care explică de ce un deficit sever de vitamina D poate rămâne nediagnosticat ani la rând, tratat ca „stres”, „oboseală cronică” sau „vârstă”.

Trei efecte mai puțin evidente la care nu m-aș fi gândit

Aș vrea să detaliaz trei zone mai puțin discutate în care vitamina D pare să conteze specific pentru sănătatea femeilor. Le las mai jos, cu observația că, așa cum vei vedea în secțiunea următoare, nu toate au același nivel de certitudine științifică.

1. Dispoziția, anxietatea și starea depresivă

Vitamina D influențează producția unor neurotransmițători esențiali pentru reglarea dispoziției – serotonina și dopamina – modulează inflamația la nivel cerebral, protejează celulele nervoase și ajută la reglarea răspunsului la stres. Un studiu mic, pe 50 de femei cu diabet de tip 2 și simptome depresive semnificative, a arătat că șase luni de suplimentare săptămânală cu vitamina D au fost asociate cu îmbunătățiri semnificative ale depresiei, anxietății și stării mentale generale.

2. Simptome mai severe la sindromul ovarelor polichistice (numit acum PMOS)

Sindromul ovarelor polichistice recent redenumit, în literatura de specialitate, „sindrom ovarian metabolic poliendocrin” (PMOS) este o afecțiune hormonală și metabolică frecventă, care afectează până la 20% dintre femeile din lume și poate produce cicluri neregulate, androgeni crescuți și dificultăți de fertilitate. Cercetarea arată că insuficiența de vitamina D este comună la femeile cu PMOS și pare asociată cu unele dintre trăsăturile metabolice și reproductive ale sindromului posibil printr-o legătură cu rezistența la insulină, una dintre caracteristicile centrale ale PMOS.

3. Apneea obstructivă de somn

O meta-analiză din 2023 a găsit că persoanele cu apnee obstructivă de somn (o afecțiune tot mai frecventă la femei în jurul și după menopauză) au niveluri mai scăzute de vitamina D și o probabilitate mai mare de deficiență, mai ales în formele moderate sau severe ale bolii. Deocamdată nu este clar dacă vitamina D scăzută contribuie la apariția apneei, dacă apneea scade nivelul vitaminei D, sau dacă ambele sunt cauzate de un factor comun, o incertitudine pe care autorii o recunosc explicit.

Ce spune cercetarea mai amplă și de ce nu e simplu

Zona vitaminei D este una dintre cele mai contradictorii din nutriție și pentru că principiul meu editorial e să verific mereu cine a finanțat studiul, dacă rezultatele s-au replicat și care e perspectiva alternativă.

Trialul VITAL, cel mai mare studiu de acest fel

Cel mai relevant studiu din ultimii ani este VITAL(VITamin D and OmegA-3 TriaL), finanțat independent de National Institutes of Health american, deci fără interes comercial, cu aproape 26.000 de participanți urmăriți în medie 5,3 ani. Rezultatul principal, publicat în New England Journal of Medicine: suplimentarea zilnică cu 2.000 UI de vitamina D3 nu a redus semnificativ riscul de fracturi, boli cardiovasculare majore sau cancer, comparativ cu placebo.

Nuanța esențială și motivul pentru care nu poți lua acest rezultat ca literă de lege pentru propriul tău caz este că participanții din VITAL nu au fost selectați pentru că aveau deficit de vitamina D. Nivelul mediu la începutul studiului era deja aproape de normal (în jur de 30 ng/mL), iar peste 40% dintre participanți luau deja suplimente. Cum a subliniat o analiză critică publicată în Mayo Clinic Proceedings, studiul răspunde la întrebarea „ajută suplimentarea o populație care oricum nu e deficitară?”, nu la întrebarea „ajută corectarea unui deficit real?”. Sunt două întrebări diferite, cu răspunsuri probabil diferite.

Există și o interpretare mai tranșantă, dinspre unii cercetători implicați direct în analiza fracturilor din VITAL, care afirmă că datele arată „absolut niciun efect sau beneficiu” al suplimentării generalizate și recomandă mișcarea în aer liber în locul suplimentelor pentru persoanele fără risc specific. Este o perspectivă legitimă, care merită menționată dar nu se aplică automat cuiva cu un deficit documentat, ca în cazul meu.

Ghidul Societății de Endocrinologie din 2024

Cel mai recent ghid al Endocrine Society (2024) recomandă, surprinzător, împotriva testării de rutină a vitaminei D la populația generală fără factori de risc, nu pentru că testarea ar fi dăunătoare, ci pentru că, spun autorii ghidului, nu există încă suficiente date care să stabilească un nivel-țintă optim clar pentru prevenția bolilor. Este o poziție conservatoare, motivată de lipsă de dovezi puternice, nu de certitudinea că vitamina D nu contează.

Căderi și imunitate – un tablou mixt

O meta-analiză pe aproape 60.000 de participanți a arătat că suplimentarea cu vitamina D reduce riscul de cădere, dar reduce semnificativ riscul de fractură doar atunci când este combinată cu calciu, nu izolat. Pe zona imunitară și autoimună, legătura este susținută de un mecanism plauzibil (receptorul VDR este intens exprimat în celulele imunitare, iar bolile autoimune sunt mai frecvente la latitudini îndepărtate de ecuator, unde sinteza cutanată de vitamina D este mai redusă), dar cea mai mare parte a datelor rămâne observațională, nu experimentală deci arată o asociere, nu neapărat o relație cauzală dovedită.

Un detaliu geografic relevant pentru noi: potrivit unei analize publicate în timpul pandemiei de COVID-19, aproximativ 40% dintre europeni au niveluri de vitamina D sub pragul de suficiență, iar 13% sunt sever deficitari cu procente mai mari, nu mai mici, în țările cu latitudine medie (Franța, Portugalia, Austria) decât în unele țări nordice, probabil din cauza obiceiurilor de expunere la soare și a fortificării alimentare, care e mai sistematică în nord. România se încadrează geografic exact în această zonă de risc.

Testare și corectare, ce spun protocoalele

Analiza de sânge relevantă este 25-hidroxivitamina D (25(OH)D) adică forma de depozit, care reflectă aportul cumulat din ultimele 4-8 săptămâni (spre deosebire de forma activă, calcitriolul, care nu se folosește pentru diagnostic pentru că variază prea mult de la o oră la alta).

•  Sub 12 ng/mL — deficiență; se recomandă, în funcție de protocol, fie 6.000 UI zilnic, fie doze mari săptămânale (25.000–50.000 UI), sub supraveghere.

•  Între 12 și 20 ng/mL — insuficiență; se recomandă, de regulă, 800–1.000 UI zilnic, cu retestare la 3 luni.

•  Între 20 și 30 ng/mL — zonă-limită; multe protocoale recomandă 600–800 UI zilnic ca întreținere.

•  Peste 30 ng/mL — se trece la doza de menținere, tipic 1.000–2.000 UI zilnic (uneori mai mult, în funcție de greutate corporală — persoanele cu masă corporală mai mare au nevoie, la aceeași doză, de o creștere mai mică a nivelului din sânge).

Vitamina D3 (colecalciferol) este, potrivit datelor disponibile, forma preferată față de D2 (ergocalciferol), pentru că ridică nivelul din sânge mai eficient și îl menține mai stabil în timp. Corectarea unui deficit real nu este instantanee și poate dura de la câteva săptămâni până la câteva luni, în funcție de cât de jos ai pornit, de doza aleasă și de cât de bine absorbi vitamina. De aceea, retestarea la 3 luni de la începerea corectării și apoi, ca rutină de întreținere, o dată sau de două ori pe an, ideal primăvara (nivel minim, după iarnă) și toamna (nivel maxim, după vară) este parte din protocol.

Ca de fiecare dată când sintetizez un domeniu de cercetare, este important să avem în vedere și limitele lui.

•  Praguri diferite, autorități diferite. Faptul că Endocrine Society, IOM și alte organisme nu cad de acord asupra unui prag unic „optim” nu e o slăbiciune ascunsă, e recunoscută deschis chiar de ghidul din 2024, care admite lipsa de dovezi ferme pentru un target universal.

•  Studiile mari, ca VITAL, testează populația generală, nu persoanele deficitare. Un rezultat „fără beneficiu” la o populație cu nivel deja aproape normal nu spune nimic direct despre ce se întâmplă atunci când corectezi un deficit real, documentat prin analiză ca în cazul meu, și probabil al multor femei care citesc acest articol.

•  Corelație, nu cauzalitate, pe zona de dispoziție și imunitate. Multe dintre legăturile cu depresia, PMOS sau bolile autoimune vin din studii observaționale sau din eșantioane mici (uneori sub 50 de persoane). Mecanismul biologic este plauzibil și coerent, dar dovada experimentală solidă, pe eșantioane mari, lipsește încă pentru multe dintre aceste asocieri.

•  Femeile de peste 40 de ani rămân sub-reprezentate. Ca și în cazul altor domenii de cercetare pe care le-am analizat aici, o mare parte din datele disponibile provin din populații mai tinere sau mixte. Datele specifice pentru femei aflate în perimenopauză sau menopauză, o perioadă în care riscul de deficit crește, din cauza schimbărilor hormonale și, adesea, a scăderii timpului petrecut afară, sunt încă limitate.

•  Testarea de rutină nu este universal recomandată. Dacă nu ai factori de risc cunoscuți (piele închisă la culoare, expunere minimă la soare, obezitate, afecțiuni digestive care afectează absorbția, vârstă înaintată), ultimul ghid al Endocrine Society sugerează că testarea de rutină nu e neapărat necesară, decizia rămâne, până la urmă, una medicală, individuală.

Abordarea mea în această situație

Sunt genul de om care, în mod normal, nu s-ar fi gândit să-și testeze vitamina D tocmai pentru că bifez, aparent, toate condițiile „bune”: mișcare constantă de la 16 ani, ieșiri afară aproape zilnic, alimentație atentă. Exact de asta rezultatul m-a luat prin surprindere, și exact de asta am vrut să scriu despre el pentru că e o ilustrare bună a unui principiu mai general: un stil de viață sănătos, per ansamblu, nu garantează automat niveluri optime la fiecare biomarker în parte.

Nu am tratat rezultatul ca pe o urgență dar nici nu l-am ignorat. Îl tratez ca pe un semnal care merită corectat metodic. Am ales vitamina D3, nu D2 pentru motivele explicate mai sus, am stabilit cu specialistul o doză de corecție potrivită nivelului meu, și mi-am notat în calendar retestarea la trei luni, nu „când pot”. Nu m-am oprit din mișcat afară dimpotrivă, dar am acceptat că, la latitudinea noastră și cu programul pe care îl am, soarele singur nu e suficient, mai ales toamna și iarna.

Ce m-a ajutat cel mai mult, de fapt, a fost exact exercițiul pe care îl fac și cu voi acum: să citesc dincolo de titlul alarmist sau de recomandarea generică „ia vitamina D”, să înțeleg mecanismul, să văd unde e consens și unde e dezbatere reală în cercetare, și abia apoi să iau o decizie informată împreună cu medicul meu, nu în locul lui.

Cred că cel mai important lucru de reținut din acest articol nu este o cifră anume – 20, 30 sau 40 ng/mL – ci ideea că vitamina D funcționează ca un hormon cu reverberații într-un număr surprinzător de mare de sisteme, și că un deficit sever nu este un detaliu minor de bifat pe o listă de analize, mai ales atunci când vine fără simptome evidente care să te avertizeze din timp. Dacă ai peste 40 de ani, dacă locuiești undeva unde iarna e mai lungă și soarele e ”scump la vedere”, și mai ales dacă nu ți-ai verificat niciodată acest nivel cred că merită o analiză de rutină, discutată apoi cu medicul tău, nu ca panică, ci ca informație. Eu am aflat din întâmplare. Nu ar trebui să fie nevoie de întâmplare.

Notă

Materialul de față are caracter educațional și jurnalistic, nu terapeutic sau diagnostic. Recomandările sunt bazate pe literatură științifică publicată, cu limitările menționate în text (dimensiune a eșantioanelor, populație studiată, dezacorduri între ghiduri). Nivelul optim, doza de corecție și necesitatea testării trebuie stabilite împreună cu un medic, pe baza analizelor individuale — mai ales pentru femei însărcinate, persoane cu boli renale, hipercalcemie, sarcoidoză sau alte afecțiuni care influențează metabolismul calciului și al vitaminei D.

Referințe principale

1. Knudsen M. (2026). 3 Unsuspecting Ways Low Vitamin D Can Affect Women’s Health. mindbodygreen.

2. Demay M.B. et al. (2024). Vitamin D for the Prevention of Disease: An Endocrine Society Clinical Practice Guideline. Journal of Clinical Endocrinology & Metabolism.

3. LeBoff M.S. et al. (2022). Supplemental Vitamin D and Incident Fractures in Midlife and Older Adults. New England Journal of Medicine.

4. Manson J.E. et al. (2018). Vitamin D Supplements and Prevention of Cancer and Cardiovascular Disease (VITAL). New England Journal of Medicine.

5. Sharma S. et al. Vitamin D Deficiency. StatPearls, National Library of Medicine.

6. Plotnikoff G.A., Quigley J.M. (2003). Vitamin D Deficiency: What a Pain It Is. Mayo Clinic Proceedings.

7. Pludowski P. et al. (2024). Revisiting Vitamin D Guidelines: A Critical Appraisal of the Literature. Best Practice & Research Clinical Endocrinology & Metabolism.

8. Ilie P.C. et al. (2020). Vitamin D deficiency pandemic in Europe — prevalence and latitude data. Aging Clinical and Experimental Research.

9. Ramasamy I. (2016). VDR cistrome and latitude-dependent autoimmune disease susceptibility. Genes & Immunity.

10. Bikle D.D. (2014). Vitamin D as a secosteroid hormone and its receptor (VDR) signaling. Reviews in Endocrine and Metabolic Disorders.