Le flirt, c’est chic. Dar de ce ne e tot mai frică să facem primul pas? Despre respingere, #MeToo și motivul pentru care flirtul rămâne o unealtă esențială
Sunt idei de articol care revin, la câteva luni distanță, ca un gând care refuză să plece de tot. Cea despre cât de important este flirtul e una dintre ele. Mă tot bântuie de multă vreme, dar nu găsisem unghiul potrivit până acum câteva zile, când mi-a apărut în feed o postare din TIME, semnată de jurnalista Meehika Barua, cu titlul „Is Flirting a Lost Art?”. Am citit de mai multe ori și mi-am dat seama că exact asta îmi lipsea: un pretext concret ca să scriu, în sfârșit, despre un subiect pe care îl consider esențial pentru felul în care ne construim sau nu relațiile. Și nu mă refer doar la începutul unei povești de dragoste, ci și în cuplurile formate de ani buni.
Pentru că da, observ că flirtul e pe cale să devină o artă pierdută. Și cred că merită să înțelegem de ce s-a ajuns aici.
Generațiile anterioare au exersat, fără să-și dea seama, o întreagă gramatică a interacțiunii umane: cum vorbești cu un străin cât aștepți la coadă, cum inițiezi o conversație într-un bar, cum citești limbajul corpului cuiva care nu ți-a spus niciun cuvânt. Nu pentru că ar fi fost mai curajoși decât noi, ci pentru că nu exista alternativă digitală. Nu aveau unde să se ascundă.
Noi însă avem. Telefonul umple orice gol de timp și orice moment de incertitudine inclusiv acela, esențial pentru flirt, în care nu știi exact ce urmează să se întâmple. Comunicăm enorm prin aplicații, mesaje și apeluri video, iar toate aceste canale ne oferă un control pe care interacțiunea față în față nu-l permite: alegem exact ce spunem, cât timp durează până răspundem și cât de vulnerabili suntem dispuși să fim. E un control confortabil. Dar e și motivul pentru care, atunci când mizele devin reale printr-o privire susținută, o remarcă spusă live sau riscul unei tăceri stânjenitoare ni se pare că am pierdut antrenamentul.
Aici e, cred, esența problemei: mulți dintre noi suntem extrem de fluenți în a scrie un mesaj bine calibrat, dar tot mai puțin confortabili cu ambiguitatea, cu riscul respingerii și cu tot ce presupune o interacțiune spontană, în carne și oase. Terapeuți și psihologi citați în articolul TIME vorbesc despre exact acest fenomen: o cultură conectată digital ca niciodată, dar tot mai puțin obișnuită cu interacțiunile spontane, față în față. Și mai e ceva. Flirtul funcționează, din punct de vedere psihologic, pentru că oferă loc de retragere dacă gestul tău nu e bine primit. E motivul pentru care, în mod normal, un observator neutru recunoaște un flirt ca fiind flirt doar într-o mică parte din cazuri: ambiguitatea nu e un defect al flirtului, e mecanismul lui de siguranță, spațiul jucăuș în care interesul romantic se poate dezvolta fără presiunea unui angajament imediat. Numai că exact acest spațiu de ambiguitate a devenit, în ultimii ani, teren minat.
#MeToo și frica de a interpreta greșit un gest
Trebuie să deschid acest capitol pentru că, în mod real, nu cred că poți vorbi onest despre declinul flirtului fără să aduci în discuție mișcarea #MeToo dar înțeleg că trebuie făcută cu grijă, pentru că nu e un subiect simplu. Mișcarea a adus, fără îndoială, un progres real: a dat voce unor femei care ani de zile nu au avut unde să vorbească, a scos la lumină comportamente abuzive care erau tolerate în tăcere și a forțat o discuție necesară despre consimțământ și despre putere în relații.
Dar orice schimbare culturală de asemenea anvergură vine și cu efecte secundare, iar unul dintre ele pare să fie o difuzie a granițelor dintre curtare și hărțuire. Un sondaj Pew Research din 2018 arăta că aproape jumătate dintre americani, adicp 43%, considerau că #MeToo a făcut mai dificilă navigarea interacțiunilor romantice între bărbați și femei. Cercetători care au scris despre flirt în epoca #MeToo pun întrebări similare: mai știu oamenii cum să abordeze pe cineva fără teama că un gest bine intenționat va fi citit greșit? Cum se negociază, practic, granița dintre un compliment și o remarcă nepotrivită, între o invitație și o insistență?
Nu cred că răspunsul e să privim #MeToo ca pe un „vinovat” deoarece, într-o mare măsură, schimbarea de conștiință pe care a produs-o era necesară. Cred însă că e onest să recunoaștem că, alături de acest progres, s-a instalat și o formă de vigilență colectivă, aproape de panică, în fața oricărui gest ambiguu. Iar când frica de a fi interpretat greșit devine mai puternică decât dorința de a te conecta cu cineva, varianta cea mai simplă și cea mai sigură e să nu mai faci nimic. Să nu mai zâmbești primul, să nu mai spui nimic, să lași totul pe seama aplicațiilor, unde intenția e explicită de la primul swipe.
Cele mai frecvente probleme în viața intimă și posibile soluții.
Asta explică, cred, și de ce atât de mulți oameni spun că și-ar dori să-și cunoască partenerul „organic”, departe de aplicațiile de dating, dar în același timp mărturisesc că le e frică de respingere și nu sunt dispuși să facă primul pas. Cele două lucruri nu sunt contradictorii, elesunt, de fapt, aceeași frică, spusă în două moduri diferite. Online, respingerea vine filtrată, uneori nici nu o vezi, un profil dispare pur și simplu din discuție. Față în față, respingerea are o față, o voce, o secundă de tăcere pe care o simți fizic. Nu e de mirare că, atunci când avem de ales, alegem varianta cu mize mai mici.
De ce contează, totuși, să nu pierdem flirtul
Aici ajung la partea care mi se pare cea mai importantă. Flirtul nu e doar un instrument de ”agățat”, cum tinde să fie redus în cultura populară. E, în esență, prima formă de comunicare romantică pe care o exersăm, modul prin care testăm, cu grijă și joacă, dacă există o chimie, fără să punem pe masă o declarație formală. E o competență socială, la fel ca empatia sau capacitatea de a asculta activ, iar ca orice competență, se atrofiază dacă nu o exersezi.
Și nu e o competență de care ai nevoie doar la început. Cuplurile care reușesc să păstreze un flirt activ, gen o glumă, o privire, un mesaj cu subînțeles, chiar și după ani de conviețuire, par să aibă un avantaj real: flirtul continuă să hrănească atracția și curiozitatea unul față de celălalt, exact componentele care se tocesc cel mai ușor în rutina zilnică a unei relații lungi.
Poate că soluția nu e să așteptăm ca frica de respingere sau ambiguitatea unui gest greșit interpretat să dispară de la sine. Poate că soluția e, pur și simplu, să ne reantrenăm. Cum? Să vorbim din nou cu necunoscuți la coadă, să susținem o privire două secunde în plus, să acceptăm că un „nu” ocazional face parte din joc, nu e o catastrofă și nu este ceva personal sau care îți scade valoarea. Flirtul e, până la urmă, o formă de curaj mic și repetabil. Iar curajul, la fel ca orice altceva, se antrenează.
***
doer.ro — Do more. Change more. Be more.
Sonia Argint — August 2026