Despre casele Franței. Care este diferența dintre le Château, le Manoir, la Bastide, l’Auberge și altele.

Normandia se afla de mult pe lista destinațiilor mele de vis. Și chiar este de vis din multe perspective, o regiune care pare ruptă din povești în care natura și casele joacă rolul principal. Călătorind pe aici și căutând cazări faine și diverse, m-am ”lovit” de denumirile lor, pe care le știam dar fără să le cunosc prea bine particularitățile și ce le diferențiază mai ales pe unele dintre ele. Așa că mi-a venit ideea de a căuta exact sensul lor. Și iată cum mi s-a deschis un întreg univers de cunoaștere nouă despre casele Franței sau arta de a da un nume vieții.

Există locuri care nu pot fi cuprinse în fotografii. Acolo, lumina are o tăcere a ei, ușile scârțâie nu din bătrânețe, ci ca o prelungire a timpului, și numele – mai ales numele – nu sunt simple etichete, ci poemele acelei pietre care a stat neclintită sub generații de pași. Așa sunt casele Franței.

Multe dintre ele nu te întâmpină ostentativ. Unele par că dorm de secole, cu obloanele trase și lavanda de jur împrejur. Dar dacă știi să privești, îți vor spune cum se numesc. Și de ce. Căci în Franța, casa nu e doar un acoperiș deasupra capului. Este o entitate: o femeie, un moșier, un visător, o mamă. Poate fi le Château, le Manoir, l’Auberge, la Bastide, le Mas, le Clos, la Ferme, le Prieuré, la Longère. Și fiecare dintre ele ascunde o viață în care timpul și-a luat libertatea să stea pe loc.

Le Château – iluzia grandorii pierdute

Să începem cu cel mai răsunător dintre ele. Château. Pronunțat cu o lene afectată, aproape ca și cum ai sorbi un vin vechi. Când spui château, nu te gândești la o casă. Te gândești la o operă de ego și epocă. Un turn, o grădină în terase, un bărbat îmbrăcat în catifea care îți cere să pășești cu grijă.

Dar în realitate, château-ul de azi nu mai are neapărat creneluri. Poate fi o reședință burgheză din secolul XIX cu o alee de plopi și o seră care miroase a fân reavăn și pergament umed. Sau poate fi un domeniu viticol în Bordeaux, unde numele contează mai mult decât calcarul din sol.

Château Pape Clément. Château Margaux. Château de la Bourdaisière. Fiecare cu o istorie scrisă în vin și în pereți. Uneori, nu știi dacă bei un Bordeaux sau o amintire.

Am stat în vacanța din Normandia în două château-uri din acelea ca la carte … cu turn! 🙂

Primul în care am stat, Château de Bonnemare este o bijuterie renascentistă cu o atmosferă intimă și încărcată de istorie, situată în comuna Radepont, la aproximativ 30 km de Rouen și 100 km de Paris. Construit între 1555–1563 de Nicolas Leconte, prieten al regelui Henric II, este atribuit stilului arhitectului Philibert Delorme, deși nu există dovezi definitive. Păstrează astăzi turnuri tipice epocii, o capelă în formă de cruce greacă și un châtelet cu turle – simbolul proprietății.

Deținută de familia Vandecandelaere din 1888, de când este transformată în pensiune cu 19 camere și 45 de locuri, combinând eleganța istorică cu confortul modern. Pentru că este situat destul de izolat, liniștea locului este absolută. În fața sa se întinde o pajiște pe care pasc liniștite câteva vaci, în partea dreaptă cât vezi cu ochii un lan de grâu iar în spate începe pădurea. Clădirea este mai frumoasă decât în realitate, mare dar nu apăsătoare. Micul dejun cu patiserie și preparate locale, se servește în bucătăria originală din secolul XVI, unde ești întâmpinat de un superb Greyhound, una dintre cele mai vechi și elegante rase de câini din lume.

Al doilea château în care am petrecut două nopți se numește Château des Feugerets – Vicomte du Perche este o bijuterie medieval‑renașcentistă situată la La Chapelle‑Souëf, în inima Parcului Natural al Perche‑ului, la doar câțiva kilometri de Bellême.  Ridicat la începutul secolului al XVI‑lea pe un vechi sit fortificat, a fost reamenajat în XVII‑XVIII‑lea de guvernatorul de Bellême, Aimery des Feugerets, marcându-se prin turnuri, donjon, douves și o frumoasă terasă cu balustradă Louis XIII accesibilă printr-un scalier în formă de potcoavă.

Păstrează peste 15 camere meștesugit mobilate (salon, capelă, apartamente/baronale) ce pot fi vizitate în mod ghidat. Domeniul său natural se întinde pe ~30–40 ha, cu parc englezesc, ecleruri, seră/orangerie, animale, piscină de sezon și panoramă vastă asupra bocagelor percheronne.

În ceea ce privește cazarea ca turist trebuie să vă spun că nu este o experiență ca la hotel. Să nu vă așteptați la așa ceva deoarece veți fi dezamăgiți. Sigur, există castele bine renovate și unde proprietarii sunt atenți la detalii precum prosoape, papuci de casă, așternuturi apretate și totul extrem de curat (cum a fost la Bonnemare). Experiența poate fi însă și una mai puțin confortabilă, ba chiar deranjantă dacă ești din categoria celor mai sensibili sau celor care nu vor să facă niciun compromis de la confort. În cel de-al doilea castel nu am fost prea încântată. Proprietarul cam neprietenos (ușor arogant – fără să fie însă vreun moștenitor ci doar un agent imobiliar specializat în castele), care ne-a făcut să considerăm că să ajungi cu mașina până aproape de intrare a fost un favor. Am avut o cameră/apartament mare dar care mirosea puternic a umiditate și mucegai (ceea ce era și vizibil pe un perete din wc), așternuturile miroseau a stătute iar prosoape de baie atât de uzate nu am mai văzut de multă vreme. Am solicitat a doua zi schimbarea camerei și am primit una renovată unde era mai bine din punct de vedere al mirosului.

Ceea ce vă spun nu este o plângere ci sunt informații pe care vi le ofer ca să știți la ce vă puteți aștepta dacă optați să vă cazați la un hotel. Citirea cu atenție a review-urilor de pe booking este esențială. Mai ales a celor care scad scorul. Dacă sunt mai multe care reclamă chestiuni similare, să știți că așa este.

Le Manoir – discreția aristocrației rurale

Dacă château-ul îți arată istoria de la balcon, le manoir ți-o strecoară în ceașca de ceai. Este mai mic, mai intim, dar nu mai puțin elegant. Are fațade de piatră, lemn încrustat, scări în spirală, un ceas care merge greșit din 1874 și poate un ceainic de porțelan cu o fisură tăcută.

În Normandia, de exemplu le Manoir de la Fieffe pare mai degrabă un roman decât o clădire. Cu ziduri groase și ferestre înguste, ascunde biblioteci, candelabre uitate și un câine leneș care îți cântă muzica locului prin pași. Acolo, dimineața are gust de mere coapte și cidru tulbure.

Manoir-ul nu se laudă, dar te invită. Are o demnitate și un rafinament pe care le respiri de la o poștă. Te face să vorbești mai încet, să închizi telefonul și să te întrebi când ai scris ultima dată o scrisoare. 🙂

Am stat două zile la Le Manoir du Ribardon, situat la Neuvy‑au‑Houlme, în inima regiunii Normandia, este un boutique B&B într-o veche reședință nobilă, renovată dar păstrând farmecul istoric.

Construit în stil clasic, înconjurat de un parc liniștit de câteva hectare, cu vedere asupra bocajelor rurale. Găzduit de David (și Philippe), recunoscut pentru ospitalitatea caldă și poveștile captivante despre istoria locului, deține un interior primitor, camere spațioase și atent decorate, mobilier autentic, mix frumos între vechi și modern. Dar sunt foarte multe manoir-uri din care poți alege în Normandia și nu numai.

Ceea ce însă trebuie avut în vedere la toate aceste cazări ținute de proprietari este că aceștia locuiesc acolo și sunt gazde însă nu 24/7. La orele 19:30-20:00 aceștia se cam retrag din acțiune și se asigură că ți-au transmis acest lucru. La fel ca și în cazul unui castel, la un manoir ținut de proprietari lucrurile nu se întâmplă ca la hotel.

De asemenea, nu vă așteptați la vreun mic dejun copios nicăieri … uneori nici măcar un ou fiert nu se servește, ci doar mâncare rece și, preponderent dulce. Așa este obiceiul pe aici. 🙂

L’Auberge – tihna unei ospitalități cu nume mic și suflet mare

O auberge înseamnă han dar nu e doar un han. O casă de oaspeți cu miros de unt sărat, lemn vechi și mere coapte. În Franța rurală, auberge-ul e locul în care timpul obosește și se așază la masă. Poate are doar trei camere și un restaurant cu două mese rotunde, dar acolo găsești acel fel de liniște pe care nu o oferă nicio stațiune.  O gazdă cu ochi calzi îți va aduce un coș cu pâine caldă și îți va spune povestea regiunii mai bine decât orice ghid turistic.

Din punct de vedere arhitectural, un auberge este o clădire modestă, funcțională și ancorată în specificul local. Nu are pretențiile unui hotel de lux, dar oferă poate fi de un lux integrat perfect în tradiția locului, are tot ce e esențial pentru confort și tihnă dar de o calitate excepțională. În regiunile rurale ale Franței, multe auberge-uri sunt amenajate în foste ferme, case de poștă sau conace mici. Exteriorul păstrează elemente tradiționale: acoperișuri în pantă, ferestre cu obloane, ziduri de piatră sau cărămidă aparentă, iar lemnul este adesea prezent – în grinzi, scări, rame de uși și mobilier.

Ce le face speciale este tocmai această combinație între autentic și personal. Spațiile nu sunt mari, dar sunt gândite cu grijă și atenție la detalii. Camerele sunt decorate simplu, cu materiale naturale – in, bumbac, lână –, culori calde și obiecte care spun o poveste: o fotografie veche, o carte uitată pe noptieră, un abajur cu personalitate. Nu există standardizare, ci caracter. Fiecare auberge reflectă gustul proprietarului și spiritul regiunii în care se află. Mai mult decât o simplă unitate de cazare, un auberge este o casă deschisă oaspeților. Arhitectura lui exprimă ospitalitate, confort, siguranță. E locul unde poți dormi bine, mânca local și simți că aparții, chiar și pentru o noapte.

Și dacă ai norocul să ajungi în Normandia, în satele de dincolo de Honfleur, acolo unde pădurile par pictate în ulei și aerul are o consistență moale, există un loc numit Auberge de la Source – unde am ales să stăm. Numele nu e o metaforă: chiar lângă ea curge o apă subțire, limpede, care adună șoapte de copaci și liniște.

Auberge de la Source nu e doar un loc de cazare – e o stare de a fi. Un han normand cu acoperișuri înclinate, grinzi de lemn expus și camere în care totul pare ales cu mâna și cu inima și te îndeamnă la momente de lentoare. Este fascinant cum exact în starea asta te bagă chiar fără să îți dai seama. E genul de loc unde nu întrebi dacă există televizor (deși există), pentru că intuiești că spectacolul e în altă parte: în luminile apusului care cad peste perdeaua de in și prin ușile cu ochiuri de geam.

În fiecare dimineață, simți că te-ai întors undeva unde nu ai mai fost niciodată și totuși știi exact drumul până la masa de mic dejun. Acolo, un coș cu pâine caldă, unt de Isigny, brânză moale din Normandia și o liniște care nu te plictisește, ci te vindecă. Și poate tocmai asta e miracolul acestor auberge-uri: îți oferă sentimentul rar că aparții unui loc necunoscut. Și că nu trebuie să faci nimic special ca să meriți această apartenență. Doar să fii acolo, prezent, cu toate simțurile trezite. Spre deosebite de celălalte cazări în care am stat, aici serviciile au fost de hotel (ceea ce mie îmi place și, mai ales, îmi trebuie ca să nu simt că deranjez pe cineva și să fie vacanță pe bune).

Le Clos – intimitatea vinului

Bănuiesc că ați auzit de Clos de Colombes, o locație la marginea Olimpului, deținută chiar de o familie de francezi. Inițial am crezut că acesta este doar un nume. Dar ajungând în Franța, am văzut că e există multe Clos – uri și am vrut să aflu mai multe despre acest tip de construcție din Franța.

Clos-ul e ceva aparte. În aparență, un simplu teren înconjurat de ziduri. Dar în Burgundia, clos-ul devine o religie. Clos de Vougeot. Clos des Lambrays. Fiecare bucată de pământ are un caracter propriu. O memorie vegetală.

Un clos nu e o casă în sine, ci mai degrabă un spirit locativ. Zidurile lui țin înăuntru nu doar vița-de-vie, ci și identitatea unei familii, a unui secol, a unei sticle. Când calci într-un clos, calci pe istorie vie, pe povești fermentate.

Ca povestesc mai aplicat, în Franța, termenul clos desemnează, în esență, o parcelă de teren înconjurată de ziduri – de obicei destinată cultivării viței-de-vie. Cuvântul provine din verbul clore (a închide) și este folosit încă din Evul Mediu pentru a desemna un teren agricol bine delimitat, protejat de vânt, animale sau acces nedorit.

Cel mai des întâlnit în regiunile viticole, în special în Burgundia, clos-ul a devenit un simbol al vinurilor de calitate și al tradiției. Zidurile nu au doar rol practic, ci și simbolic: definesc un microclimat, un terroir distinct, o unitate de producție cu identitate proprie. Faimoasele Clos de Vougeot, Clos des Lambrays sau Clos Sainte-Hune nu sunt doar denumiri de vinuri, ci și referințe istorice și culturale.

În general, un clos include:

• o parcelă viticolă împrejmuită, cu acces controlat;
• uneori, o clădire centrală (cramă, fermă sau reședință modestă);
• un sistem de gestiune agricolă care pune accent pe calitate, nu pe volum.

Astăzi, termenul este folosit și în marketingul vinurilor, însă denumirea „clos” este reglementată și nu poate fi atribuită oricărui teren. În unele cazuri, clos-ul este asociat și cu o reședință rurală situată într-un fost domeniu viticol, dar sensul principal rămâne agricol.

De asemenea, în turismul rafinat, cazările care poartă numele de Clos (ex. Le Clos des Fontaines, Clos du Bourg) evocă intimitate, protecție și o conexiune cu natura și terroir-ul local.

La Longère, La Ferme, Le Prieuré – alte forme ale intimității

O longère e ca o respirație prelungă. Casă lungă, îngustă, parter unitar, de-a lungul axei est–vest, pentru a profita cât mai bine de lumina naturală, specifică Bretaniei și Normandiei. Ideală pentru un tablou de familie. Are obloane verzi, pervazuri de mușcate și un ceainic vechi pe care nimeni nu se îndură să-l înlocuiască. Inițial, aceste locuințe erau ale fermierilor, cu spațiul împărțit simplu: camerele de locuit într-o parte, bucătăria la mijloc, spațiile pentru animale sau unelte la celălalt capăt. Zidurile sunt din piatră sau cărămidă, iar acoperișul în două ape e realizat adesea din ardezie.

Astăzi, multe longère-uri au fost restaurate cu grijă și transformate în reședințe de vacanță sau case de familie elegante, păstrând farmecul rustic original, dar adăugând confortul contemporan.

O ferme este brută, dar sinceră. Locuită de viață. Cu grajd, fân și mirosuri care nu se scriu în broșuri. Dar exact acolo, într-o ferme rénovée, poți descoperi o liniște imposibil de cumpărat. În esență, o gospodărie rurală completă, care include locuința principală, anexe agricole (grajduri, hambare), terenuri cultivate și adesea livezi sau vii. Aceste proprietăți sunt întâlnite în toate regiunile Franței, de la Normandia până în Provence. Fermele autentice pot părea austere, dar în renovările recente ele devin spații locuibile pline de caracter: tavane înalte cu grinzi din lemn, sobe de fontă, pereți groși care asigură izolare naturală. În multe cazuri, fermele sunt transformate în case de oaspeți (gîtes ruraux), păstrând elemente originale precum cuptoare vechi, pivnițe boltite sau grădini cu plante aromatice. Sunt alegerea perfectă pentru cei care caută simplitate, autenticitate și contact direct cu natura.

 

Un prieuré – fostă mănăstire sau clădire religioasă – este locul în care ai impresia că ești vizitat de memoriile altora. O încăpere, o boltă gotică, un vitraliu crăpat. Și dintr-o dată, știi că nu ești singur. Un fost complex religios, în special o mănăstire de mici dimensiuni sau o anexă a unei abații. Construit între secolele X și XVIII, un prieuré include de regulă o capelă, chilii, grădini interioare și spații de locuit organizate în jurul unui atrium sau al unei curți.

Arhitectura poate varia – de la romanică la gotică – dar toate aceste construcții au în comun sobrietatea, zidurile groase și o atmosferă profund liniștitoare. În ultimele decenii, multe prieuré-uri au fost restaurate și transformate în locuințe private, centre culturale sau pensiuni cu caracter spiritual. Locuirea într-un prieuré înseamnă nu doar a trăi într-un spațiu istoric, ci și a prelua o parte din tăcerea și sacralitatea locului.

La Bastide – când soarele pictează pietrele

Apoi, coborând spre Provence, bastidele îți apar în drum ca niște versuri abandonate în lavandă. La Bastide e o casă de piatră, mare, aerisită, cu obloane albastre și terase largi. Aici, fiecare cameră e o scenă. Fiecare farfurie de faianță – o replică. Și tu devii, inevitabil, personajul unei povești pe care n-o înțelegi imediat.

Când stai într-o bastide, ai impresia că toate femeile de acolo poartă rochii albe, coșuri de paie și știu să gătească ratatouille fără rețetă. Bărbații se trezesc devreme, se duc în vie și revin cu liniștea între palme. Nimeni nu se grăbește. Nimeni nu țipă.

Le Mas – căldura unei ferme care a uitat că e fermă

Un mas e un mas doar în sud. Adică în Provence sau Camargue. Este o casă rurală, construită din piatră, cu acoperiș jos și grădini lăsate în voia lor. E un loc unde roșiile au gust, lavanda crește spontan și canapelele sunt aproape întotdeauna în afara casei, sub o boltă de viță.

Dar un mas nu e o simplă fermă. E un spațiu locuit de tăcere și de povești. Unele dintre ele sunt scrise pe pereți, altele în fișele de rezervare de pe Booking. Și poate cele mai importante – în privirea gazdei.

Am cunoscut o doamnă în Camargue care mi-a spus că locuiește într-un mas moștenit de la bunica. Îi zice Le Mas des Silences. Și exact asta era: o casă unde tăcerile sunt binevenite, iar fiecare piatră păstrează o promisiune.

Numele și sufletul locului

În Franța, a da un nume unei case e mai mult decât o formalitate. Este un gest de apartenență la o tradiție tăcută. Fiecare nume spune o poveste: despre cine ai fost, ce vise ai moștenit, cum ai privit soarele dimineața și ce ai simțit în prima noapte petrecută acolo.

Am văzut case numite La Demeure des Saisons, Le Nid de la Lune, Clos de l’Écume, Les Volets Bleus, L’Aube des Chênes, Villa Sérénité, Le Temps Suspendu. Nu sunt doar metafore. Sunt invitații. Declarații. Reflecții ale unui suflet care și-a găsit locul și l-a îmbrăcat în cuvinte.

Am citit undeva că într-un sat din sudul Burgundiei, o femeie în vârstă de 89 de ani ar fi povestit unui jurnalist că și-a botezat casa Le Souffle. Doar atât. „Pentru că aici, dragă, totul respiră. Chiar și pereții.”

Francezul nu dă un nume casei din frivolitate. Nici din marketing, cum se întâmplă atât de des în alte locuri. El o face cu gravitatea unui legământ. Numele nu e o înșiruire de cuvinte frumoase, ci mai degrabă un pact între om și piatră.

Există case numite Le Temps Retrouvé, La Maison d’Ici, Le Refuge des Cendres, Les Pierres Vives, La Cachette, La Parenthèse Inattendue. Fiecare dintre ele pare să-ți spună dinainte ce vei trăi acolo: o întoarcere, o regăsire, o uitare, o revelație.

Am înțeles într-un final că în Franța, numele e poezie pură. E adevărul locului. Chiar și când minte puțin, o face cu grație.

Când arhitectura devine personaj

Dacă în alte locuri casa e un decor, în Franța ea devine clar un adevărat personaj cu temperament, cu slăbiciuni, cu o viață afectivă proprie. Uneori e seducătoare, ca un château din Valea Loarei, cu pereți pictați și grădini geometrice. Alteori e morocănoasă, ca o fermă bătută de vânt în Manche, unde ușa scârțâie exact ca într-un roman de Zola.

Fiecare tip de casă are un ritm. Un mod propriu de a trăi timpul. Într-o longère din Bretania, viața curge liniar: mic dejunul în stânga, scrisul în dreapta, somnul la capătul coridorului, sub o pătură grea. Într-o bastide, ritmul e circular: terasa–bucătăria–grădina–piscina–terasa. Ca un dans de vară reluat în fiecare zi.

Arhitectura e limbajul tăcut al memoriei. Un mas te învață să asculți greierii. Un clos te obligă să înțelegi tăcerea viței-de-vie. Iar un prieuré îți cere să lași gândurile să respire în bolta gotică, sub o tăcere care nu e niciodată goală.

Mă fascinează această lume aparent foarte tăcută dar care , iată, vorbește atât de mult doar și printr-o aparent simplă denumire. Într-o lume în care cuvintele sunt aruncate, iar spațiile sunt deseori goale chiar și când sunt pline, o casă cu nume devin eun spațiu sacru, chiar și când are tencuiala căzută și o ușă care scârțâie. Sau poate mai ales atunci.

Când trăiești într-un château, simți grandoarea. Într-un manoir, simți moștenirea. Într-un mas, simți pământul. Într-un clos, simți rădăcina. Într-o ferme, simți viața simplă. Iar într-o maison nommée, te simți poate ca acasă.

Și dacă vei merge într-o zi prin satele tăcute ale Franței și vei vedea o poartă pe care scrie ceva ce în tine răsună cumva și atunci știi că poate ai ajuns exact unde trebuia să fi în acel moment. Pentru că unele case nu se caută. Se recunosc.

Dintre casele Franței care îți place cel mai mult? Ce tip de casă în Franța ai vrea să experimentezi?

***