”Nu am copil dar știu cum e …” – o opinie despre un subiect sensibil
”Nu am copil dar știu cum e!” With all due respect – și e un respect real, nu o introducere ironică – poți doar ”crede” cum este dar nu știi cum este. Un articol despre experiențe care nu pot fi înțelese din afară, oricâtă empatie am avea. Știu că sună dur, poate chiar tăios. Dar nu este spus cu superioritate, ci cu sinceritate. Pentru că există în viață experiențe care nu pot fi explicate, doar trăite. Iar maternitatea este una dintre ele. Și nu, nu se pune că ai animale de companie, oricât de mult le-ai iubi – și sunt absolut sigură că le iubești la nebunie ca pe un copil. Deși nu am avut animăluțe de niciun fel, văd la oamenii din jurul meu cât de profunde pot fi iubirea și atașamentul pentru un câine loial care îți este alături zi de zi sau grija atentă pe care o acorzi unei pisici bolnave ori durerea sfâșietoare pe care o simți atunci când pierzi un animăluț care ți-a fost parte din suflet ani la rând. Dar maternitatea umană e altceva. Nu e nicidecum o comparație de tipul „care doare mai tare” sau ”unde este iubirea mai mare”, ci pur și simplu o experiență care funcționează pe alte coordonate – fiziologice, hormonale, emoționale, energetice și chiar spirituale. Responsabilitatea pentru o ființă dependentă de tine nu se oprește niciodată, nu ia pauză în weekend, nu are concediu de odihnă.
Dă-mi voie să îți explic în acest articol care nu e scris ca să traseze o linie de separare între femeile cu copii și cele fără. Dimpotrivă. Este scris ca o invitație la nuanță. La finețe. La evitarea grabei de a spune „știu cum e”, când de fapt, nu știm. Te invit să citești mai departe, cu inima deschisă. Nu ca să fii de acord, ci ca să înțelegi perspectiva cuiva care a trăit maternitatea. Și dacă simți că te atinge sau te răscolește ceva în cele ce urmează, te rog să știi că nu este cu intenția de a răni, ci cu dorința de a aduce nuanță și claritate într-o conversație sensibilă.
Așadar … chiar dacă nu ai copii… înțeleg. Fac parte dintre femeile care au fost căsătorite și sunt mame, dar care nu cred că împlinirea unei femei se rezumă sau se reduce la aceste două roluri. Le onorez, desigur, dar nu le consider obligatorii pentru o viață trăită cu sens și profunzime. Am devenit mamă la 22 de ani. N-a fost un plan măreț. Nici o dorință coaptă în mine din adolescență. A fost viața. Așa a venit. A fost desigur și o alegere atunci când s-a întâmplat, dar și o potrivire de circumstanțe. Dacă ar fi fost altfel? Nu știu. Și nici nu vreau să știu. Ceea ce știu este că această experiență m-a transformat radical.
Cred cu tărie că fiecare femeie are drumul ei, iar pentru unele, acest drum nu include căsătoria sau maternitatea – și este perfect așa. Și absolut niciodată nu am judecat o femeie care a spus răspicat ”eu nu îmi doresc copii”. Ba chiar le admir pentru claritatea cu care își afirmă alegerea.
Dar gândul îmi merge în același timp și la femei care au hrănit, îngrijit, educat și inspirat generații întregi precum Sfânta Tereza de Avila, Jeanne d’Arc, Florence Nightingale, Simone Weil, Emily Dickinson sau chiar Maria Montessori, care, deși nu au fost mame în sensul clasic, au influențat profund lumea prin vocația și viziunea lor. Ba chiar cea menționată la final a revoluționat educația prin metoda Montessori, centrată pe libertate, responsabilitate și dezvoltarea naturală a copilului. Sunt psihoterapeuți, pediatri, educatori fără copii care înțeleg copilul cu o finețe extraordinară. Le ascult și învăț de la ei. Dar niciunul dintre ei nu-mi spune vreodată „știu cum e”. Ci formulează cu inteligență și modestie: „din ce am observat”, „din studiile mele”, „din experiența cu sute de copii”. Este o distanță de respect acolo, care face toată diferența.
În același timp, simt că este important să menționez cu delicatețe un adevăr care poate părea incomod, dar e rostit din respect: este nedrept față de mame – fie ele biologice sau adoptive – să audă că “știi cum e”, dacă nu ai trăit această experiență.
Nu ai cum să știi cum e să simți conexiunea aceea tainică ce începe din pântece, cum e o naștere – indiferent de forma ei –, cum e să-ți simți corpul transformat, uneori pentru totdeauna, cum e să îți vezi copilul abia născut și, într-o fracțiune de secundă, să simți că toată identitatea ta s-a resetat. Nu poți intui cum e să alăptezi până la durere, cum e să ți se umple sânii exact când ești în mijlocul unei ședințe, sau cum e să fii nopți întregi trează, iar dimineața să livrezi la muncă ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Sau din contră, cum e să simți o vină copleșitoare: că nu alăptezi suficient, că nu petreci destul timp, că poate ai ridicat tonul, că ai fost prea obosită să te joci, că ai deschis laptopul când copilul voia să îți arate un desen.
E greu de imaginat panica unei nopți cu febră mare și drumuri la urgențe, sau cât de multă răbdare îți trebuie în fața unui tantrum în supermarket, ori câtă forță îți trebuie să ghidezi un adolescent în haosul vremurilor noastre. Este al naibii de greu și de dificil de pus în cuvinte să te întrebi din adâncul sufletului, dacă faci destul, dacă ești destul, dacă va ști cât l-ai iubit, chiar și atunci când ai greșit.
Și da, știu și simt că mamele care adoptă – în special din primele luni de viață – parcurg aproape aceleași etape, uneori chiar mai grele din cauza factorilor emoționali ai copilului pe care trebuie să îi gestioneze într-un mod pe care mi-e greu să înțeleg cum își găsesc această putere extraordinară. Pentru ele, am o admirație profundă și sinceră, greu de cuprins în cuvinte.
Spun toate acestea nu ca o formă de delimitare, ci ca o invitație la nuanță. Să nu ne grăbim să spunem „știu cum e” când nu știm. Mai ales între femei, empatia se poate naște nu din comparație, ci din respectul profund pentru ceea ce trăiește cealaltă.
Am multe prietene care nu au copii și cu care bineînțeles că vorbesc inclusiv despre copii. Uneori chiar le cer și sfatul. De ce? Pentru că din afară lucrurile se văd uneori diferit, poate chiar mai sănătos sau mai obiectiv, pentru că nu sunt implicate emoțiile și acea iubire greu de descris în cuvinte, care încețoșează gândirea rațională. Dar niciuna dintre aceste prieten nu spune ”știu eu cum e”, ci utilizează exprimări din locul în care se află ele de genul ”de la mine se vede așa”, ”eu aud asta”, ”îmi pare că greșești”. Sau ridicând întrebări ”ești sigură că e bine ce faci?”, ”Te-ai gândit și la această soluție?”. Este o poziție din care nu judeci și nu dai verdicte ci observi și dai interlocutorului o temă de gândire dintr-o perspectivă diferită. Cred că aceasta este poziționarea corectă prin care nu rănești persoane care poate au trecut prin momente extrem de grele în rolul lor de mame.
A spune „știu cum e” despre ceva ce nu ai trăit este ca și cum aș spune eu că „știu cum e” să ai un business de producție, deși toată viața am activat doar în servicii. Pot citi, pot asculta, pot observa – dar nu am cum să simt pe pielea mea cum e să gestionezi materie primă, muncitori, livrări întârziate, echipamente care se strică, cashflow care se clatină. Și dacă aș pretinde că știu, aș comite o nedreptate față de cei care chiar sunt în acea luptă zi de zi. Este ca în cazul multor politicieni în poziții executive pe zona financiară și economică care de la biroul lor dichisit dau legi pentru antreprenori, pentru cei care de o viață își rup coatele muncind, ținând numai ei știu cum afaceri mici sau mijlocii, de oamenii angajați etc.
Adevărata empatie nu înseamnă să pretinzi că ai trăit ce a trăit celălalt.
Înseamnă să stai lângă el cu deschidere, să asculți, să taci când nu știi și să nu te temi de ceea ce e diferit.
Așa că data viitoare când te vei simți tentată să spui „nu am copil, dar știu cum e”, încearcă în schimb:
„nu am trecut prin asta, dar te aud.”
„nu știu cum e, dar sunt aici.”
„nu pot înțelege complet, dar îți respect lupta.”
Uneori, asta e mai mult decât suficient.
Maternitatea este o experiență paradoxală. Îți rupe oasele sufletului ca să ți le lipească la loc altfel. Te topește și te reclădește. Uneori îți ia din libertate, din somn, din liniște – dar îți oferă o forță pe care nu știai că o ai. O forță blândă, dar neclintită. O răbdare care sfidează biologia. Și o dragoste pe care niciun roman, niciun poem, niciun film nu o poate cuprinde pe deplin.
Maternitatea nu e doar despre copii. E despre tine. Despre felul în care te întâlnești cu propria fragilitate, cu umbrele tale, cu rănile din copilărie. Pentru că toate ies la suprafață. Nu poți fugi. Copiii îți sunt oglindă – și, de multe ori, lecție. Te învață despre limite. Despre acceptare. Despre renunțare. Despre bucurii simple. Despre prezență.
Și toate acestea… nu se pot ști din afară.
***