Now Reading
Frica de a greși în public: cele două gafe live pe care nu le-am uitat și ce am înțeles din ele

Frica de a greși în public: cele două gafe live pe care nu le-am uitat și ce am înțeles din ele

Despre perfecționism, reflectoare imaginare și motivul pentru care oamenii te iartă mai repede decât te ierți tu. Scris de cineva care vorbește în public de 22 de ani și tot mai greșește.

Pe scurt

  • Efectul reflectorului: supraestimăm sistematic cât de mult observă ceilalți greșelile noastre. Într-un studiu clasic de la Cornell, participanții credeau că jumătate din sală le-a remarcat tricoul jenant; în realitate, cam un sfert.
  • Ceilalți ne judecă mai blând decât ne imaginăm după o gafă publică (Savitsky, Epley și Gilovich, 2001).
  • Efectul pratfall: o greșeală mică făcută de cineva perceput ca foarte competent îl poate face mai simpatic, nu mai puțin credibil. Atenție: studiul original e mic și are nuanțe importante.
  • Ce contează cu adevărat nu e greșeala, ci felul în care o repari: rapid, cu umor și fără dramă.
  • Perfecționismul e în creștere de trei decenii, iar latura lui autocritică e asociată cu anxietate. Standardele înalte sunt bune; biciul interior, nu.

Să vă spun de la început cum stau lucrurile. Sunt prezentatoare TV de 22 de ani. Moderez evenimente de când mă știu. Am vorbit în fața camerelor, a sălilor pline, a miniștrilor, a CEO-ilor și a unor oameni care chiar nu voiau să fie acolo. Pentru mine, microfonul e ca apa pentru pește. Și da, în 99% din cazuri simt că pot gestiona aproape orice situație și că mi-ar fi destul de greu să greșesc. Doar că suntem oameni. Și mai e o vorbă pe care o știm cu toții: cine nu muncește, nu greșește. Ei bine, eu am muncit. Deci am greșit.

Vreau să vă povestesc două dintre greșelile mele. Nu pe cele mai mari, ci pe cele care mi-au rămas în minte ani de zile. Și nu pentru că ar fi fost catastrofe. Ci pentru că eu, cea care își cere perfecțiunea în meseria asta, m-am judecat pentru ele mult, mult după ce toată lumea uitase.

„Vă rog să-l primim… în noi”

Eram într-o emisiune live, cu încă trei colegi prezentatori. Regula era simplă: fiecare invitat era adus de unul dintre noi. Venise rândul meu. M-am uitat în cameră, am zâmbit și am spus, cu toată încrederea din lume: ”Îl invit … în noi pe …” Și m-am oprit. O fracțiune de secundă în care creierul meu a auzit ce a spus gura mea. Apoi m-am uitat fix în cameră și am zâmbit tâmp și cu o naivitate semi-mimată am reparat: ”…alături de noi, pe invitatul X”!

Pentru un spectator obișnuit, probabil a fost un lucru foarte, foarte mic. Doar că exista o altă emisiune care vâna exact astfel de momente. Așa am ajuns, fără să vreau, invitată specială la Cronica Cârcotașilor, în galeria prezentatorilor care au făcut o gafă amuzantă în direct. Desigur că am râs atunci. Dar pe dinăuntru, nu chiar.

Amalia, dar nu Amalia aceea

A doua poveste vine de pe scenă. Moderam un eveniment festiv al unei reviste cunoscute și trebuia să invit pe scenă una dintre laureate: Amalia Enache. Numai că, în acea secundă, din gura mea a ieșit alt nume: Amalia Năstase. Două femei pe care le cunosc bine, același prenume, aceeași sală, și o minte care, pentru o clipă, nu a fost pe deplin prezentă. Mi-am revenit imediat: „Nu, îmi cer scuze, Amalia Enache. Iertați-mi greșeala.” Amalia a urcat pe scenă, a luat microfonul și a spus, cu o lejeritate pe care n-o s-o uit: „Nu-ți face griji. Ni se întâmplă amândurora atât de des.”

Sala a râs. Momentul s-a închis. Iar eu am purtat greșeala aceea cu mine mult timp după aceea. Ea, probabil, a uitat-o până să ajungă înapoi la masă.

Reflectorul e mult mai mic decât crezi

Au trecut ani. Am adunat mult mai multă experiență și am citit mult despre cum funcționează mintea noastră în astfel de momente. Și am înțeles câteva lucruri care fac problema mult mai mică decât pare în secunda în care se întâmplă.

Primul are un nume: efectul reflectorului (spotlight effect). În 2000, psihologii Thomas Gilovich, Victoria Medvec și Kenneth Savitsky de la Cornell au rugat niște studenți să intre într-o sală purtând un tricou cu fața lui Barry Manilow, ales tocmai pentru că era jenant pentru tinerii de atunci. După aceea, i-au întrebat câți oameni din sală cred că au observat tricoul. Răspunsul mediu: cam jumătate. Realitatea: în jur de un sfert. Partea și mai interesantă: efectul a apărut și când tricoul era unul de care studenții erau mândri. Nu e vorba doar de rușine. Pur și simplu, fiecare dintre noi e centrul propriului film, așa că presupunem că suntem și centrul filmului celorlalți. Ei bine, surpriză, chiar nu suntem. Ceilalți sunt ocupați să fie centrul propriului film.

Studiul are o calitate rară în psihologia socială: a rezistat. Efectul a fost reprodus de-a lungul anilor, cu alte grupuri și în alte condiții. Rămâne însă un studiu făcut pe studenți americani, în laborator, nu pe telespectatori în fața unei emisiuni live. Dar mecanismul se potrivește perfect cu ce am trăit: eu mi-am rejucat gafa de o sută de ori. Publicul, o dată. Poate.

Ceilalți te judecă mai blând decât te judeci tu

Aceiași cercetători au mers mai departe. Într-o serie de patru studii publicate în 2001, Savitsky, Epley și Gilovich au pus oamenii în situații jenante: o gafă socială imaginată, un eșec public la un test, o descriere stânjenitoare. De fiecare dată, cei care greșiseră se așteptau să fie judecați mult mai aspru decât au fost judecați de fapt de observatori. Iar explicația lor mi se pare de-a dreptul eliberatoare. Când greșim, ne uităm doar la greșeală. Observatorul vede tot restul: contextul, presiunea, cât de bine ai făcut tot ce a fost înainte și după. Și, foarte important, observatorul știe din propria viață cum e să greșești. Exact asta a făcut Amalia Enache cu o singură frază: mi-a arătat că, din locul ei, greșeala mea era ceva banal, omenesc, chiar familiar.

O greșeală mică îl face pe un profesionist mai uman

Al treilea lucru e aproape contraintuitiv. În 1966, psihologul Elliot Aronson a testat ce se întâmplă cu simpatia față de cineva după o gafă banală. Participanții au ascultat înregistrarea unui candidat la un concurs de cultură generală care fie răspundea aproape perfect, fie era mediocru. La final, în unele variante, candidatul își vărsa cafeaua pe el. Rezultatul: candidatul foarte competent care își vărsa cafeaua devenea mai simpatic. Cel mediocru, dimpotrivă, pierdea și mai mult. Aronson a numit fenomenul efectul pratfall: o persoană percepută ca aproape perfectă poate părea distantă, iar o mică stângăcie o aduce mai aproape de ceilalți.

6 greșeli pe care le facem atunci când vorbim în public, conform specialistului.

Aici trebuie să fiu onestă cu voi, pentru că exact asta e treaba mea: să filtrez. Studiul original a avut doar 48 de participanți, toți studenți bărbați, și a folosit o simplă înregistrare audio. Cercetări ulterioare au arătat că efectul depinde de gen, de stima de sine a celui care privește și de cât de gravă e greșeala. Iar efectul nu spune că greșelile sunt atractive în sine. Spune altceva: greșeala ta e citită prin tot ce ai construit înainte. Douăzeci și doi de ani de televiziune nu dispar într-o silabă greșită.

See Also

Nu greșeala contează, ci felul în care o repari

Dacă mă uit înapoi cu ochi de profesionist, în ambele situații am făcut, de fapt, ce trebuia. M-am oprit, am recunoscut, am corectat și am mers mai departe. Fără să fac din gafă un monolog de scuze. Ce n-am știut atunci e că partea grea nu era pe platou, ci după, acasă, în capul meu. Pentru un om ca mine, cu auto-critica la un nivel răvășitor uneori, cele două momente au avut un impact emoțional puternic. De ce nu m-am concentrat mai bine? De ce nu mi-am conținut emoțiile? Și m-au urmărit destul de multă vreme. Ca dovadă că încă le țin minte. Sunt persoane care însă trec mult mai ușor peste momente de acest gen, ceea ce între timp am devenit și eu. Mai permisivă cu propriile greșeli și mai conștientă de faptul că ele nu mă definesc.

Astăzi am o regulă simplă pentru mine și pentru oamenii pe care îi pregătesc să vorbească în public: repari în trei secunde și nu mai revii. Recunoaște, corectează, zâmbește, continuă. Publicul se ia după tine. Dacă tu tratezi greșeala ca pe o catastrofă, sala va simți catastrofa. Dacă o tratezi ca pe ceva omenesc, sala respiră odată cu tine.

Am 44 de ani și m-am răzgândit despre greșeli

Mult timp am crezut că perfecțiunea e un semn de respect: față de public, față de invitați, față de meserie. Încă cred în standarde înalte. Dar am învățat să despart două lucruri care arată la fel din afară. Cercetătorii Thomas Curran și Andrew Hill au analizat datele a peste 41.000 de studenți din SUA, Canada și Marea Britanie, adunate între 1989 și 2016. Concluzia lor: perfecționismul a crescut constant, în toate formele lui, inclusiv cel pe care îl simți ca presiune venită din partea celorlalți. Studiile lor arată o asociere, nu o cauză directă, și sunt făcute pe tineri, nu pe femei de 45 de ani. Dar literatura e destul de consistentă pe un punct: nu dorința de a face lucrurile bine ne face rău, ci autocritica dură și frica de greșeală care vin la pachet cu ea. Așa că azi fac diferența între a-mi dori excelența și a-mi cere infailibilitatea. Prima mă face mai bună. A doua mă făcea doar să car după mine, ani de zile, două silabe și un nume de familie greșit.

Și poate asta e lecția pe care vreau să v-o las, mai ales vouă, femeilor care vorbiți la ședințe, la prezentări, la nunți, la conferințe sau pe Instagram: dreptul de a greși nu ți-l dă publicul. Ți-l dai tu. Publicul te-a iertat deja. De obicei, înainte să termini propoziția.

Ce fac acum, concret, când greșesc pe scenă

  • Mă opresc o secundă. O pauză scurtă pare control, nu panică.
  • Recunosc simplu. „Pardon, am vrut să spun…” e suficient. Fără justificări lungi.
  • Corectez clar și mă uit în ochii publicului sau în cameră.
  • Las loc umorului, dacă momentul o permite. Râsul sălii închide gafa mai repede decât orice scuză.
  • Nu revin asupra greșelii în restul evenimentului. Cine a uitat, a uitat. Cine nu, va vedea că nu contează.
  • Seara, o singură întrebare: ce aș face diferit? Apoi închid subiectul. Analiza e utilă; ruminația, nu.

Notă: Acest articol are caracter informativ și se bazează pe experiența personală a autoarei și pe studii de psihologie socială publicate. Nu înlocuiește consilierea psihologică. Dacă frica de a vorbi în public sau autocritica îți afectează viața de zi cu zi, un psiholog sau psihoterapeut te poate ajuta.

Surse

  1. Gilovich, T., Medvec, V. H., & Savitsky, K. (2000). The spotlight effect in social judgment: An egocentric bias in estimates of the salience of one’s own actions and appearance. Journal of Personality and Social Psychology, 78(2), 211–222. doi:10.1037/0022-3514.78.2.211
  2. Savitsky, K., Epley, N., & Gilovich, T. (2001). Do others judge us as harshly as we think? Overestimating the impact of our failures, shortcomings, and mishaps. Journal of Personality and Social Psychology, 81(1), 44–56. doi:10.1037/0022-3514.81.1.44
  3. Epley, N., Savitsky, K., & Gilovich, T. (2002). Empathy neglect: Reconciling the spotlight effect and the correspondence bias. Journal of Personality and Social Psychology, 83(2), 300–312.
  4. Aronson, E., Willerman, B., & Floyd, J. (1966). The effect of a pratfall on increasing interpersonal attractiveness. Psychonomic Science, 4(6), 227–228. doi:10.3758/BF03342263
  5. Deaux, K. (1972). To err is humanizing: But sex makes a difference. Representative Research in Social Psychology, 3(1), 20–28.
  6. Curran, T., & Hill, A. P. (2019). Perfectionism is increasing over time: A meta-analysis of birth cohort differences from 1989 to 2016. Psychological Bulletin, 145(4), 410–429. doi:10.1037/bul0000138

Sonia Argint este jurnalistă, prezentatoare TV cu 22 de ani de experiență și moderatoare de evenimente. Creatoarea platformei doer.ro și a podcastului Codul Femeii Conștiente, scrie despre viața adultă modernă, sănătate, încredere și curaj.


View Comments (0)

Leave a Reply

Your email address will not be published.

© 2020 Doer. Toate drepturile rezervate. Made by 360advertising.

Scroll To Top