Cum să fii o femeie respectată în societate și de către bărbați

Cum să fii o femeie respectată în societate și de către bărbați – un manifest pentru demnitate, claritate și alegere conștientă. De câteva săptămâni, un subiect important a luat amploare în societatea românească: femeia și nevoia ei de a fi protejată și respectată într-o comunitate care, din păcate, se arată adesea misogină și lipsită de compasiune. Am profitat de acest weekend petrecut cu relaxare în afara orașului și mi-am dat un pic de timp să mă gândesc la cum se vede lucrul acesta din unghiul meu.

Nu pretind că am o experiență vastă de viață, dar nici nu pot spune că am trecut prin ea nepăsătoare sau neatentă. Am trăit și observat destul — ca fiică, ca soră, ca iubită, parteneră, mamă, prietenă și femeie activă într-un domeniu public — cât să pot spune că înțeleg cât de cât nuanțele și complexitățile lumii feminine. Am umblat mult prin lume, am cunoscut culturi, contexte și mentalități diferite. Iar în profesia mea, în care am interacționat constant cu oameni, povești și energii diverse, am ajuns de multe ori în zone unde se vorbește (direct sau subtil) despre hărțuire, despre dinamici dezechilibrate, despre acele griuri în care respectul începe să se dilueze fără ca cineva să observe din prima.

Toate aceste experiențe nu m-au făcut expertă, dar m-au făcut prezentă și un observator poate mai critic decât ar trebui uneori. Nu sunt de părere că „toți bărbații sunt niște porci”, după cum nici nu cred că „toate femeile sunt niște sfinte”. Probabil că fiecare dintre noi poartă în sine atât lumină, cât și o parte de umbră — așa cum ne-a învățat și Jung. Iar felul în care aceste laturi se manifestă depinde în mare măsură de mediul în care trăim, de contextul în care ne dezvoltăm și de relațiile care ne oglindesc. Și, desigur, de ceea ce alegem în mod conștient pentru noi.

Din toată această experiență, pot spune cu mâna pe inimă: nu m-am simțit niciodată agresată sau nerespectată în mod direct de către bărbații din viața mea, fie în plan personal, fie profesional. Sigur, au existat episoade punctuale de remarci nepotrivite — niciodată injurii — pe care le-am taxat instant și fără ezitare. Au fost și mesaje obscene pe rețelele sociale, venite de la bărbați (unii căsătoriți), pe care le-am raportat.

Dar am fost martora unor ieșiri verbale inacceptabile în cupluri din jurul meu, unde lipsa de respect era prezentă în mod cronic. Și observ zilnic, în online, cum femeile sunt cel mai adesea ținta comentariilor jignitoare, violente sau sexualizate venite de la bărbați. Asta mi se pare de netolerat.

Fiecare om vine cu un bagaj: de educație, de traume, de condiționări. Și uneori, ceea ce pare din exterior un gest inacceptabil poate avea în spate un context greu de înțeles pentru cei care privesc de pe margine. Dar asta nu înseamnă că acel gest devine scuzabil. Contextele pot fi subiective, dar faptele au greutate. Iar responsabilitatea nu e relativă. Să înțelegi nu înseamnă să tolerezi. Să fii empatic nu înseamnă să închizi ochii. Cred că soluțiile reale apar doar atunci când încetăm să polarizăm discursul și începem să ne uităm lucid la relațiile dintre femei și bărbați — nu ca într-o bătălie de gen, ci ca într-o ecuație de respect reciproc.

Pentru că, în final, nu e despre cine are dreptate. E despre cine are conștiință.

Scurtă istorie a rolului femeii în societate — de la zeiță la „rol de sprijin” și înapoi

De-a lungul timpului, femeia a fost, pe rând, venerată, ignorată, controlată, redusă la tăcere, apoi treptat redescoperită ca forță socială, intelectuală, emoțională și morală. Evoluția ei a fost departe de a fi liniară.

În civilizațiile matriarhale și agricole timpurii, femeia era văzută ca sursă de viață și ordine. Era zeiță, conducătoare spirituală, centrul tribului. Cultura Cucuteni-Tripolie, de exemplu (zona României și Ucrainei de azi), este una dintre cele mai vechi dovezi ale unei societăți matrifocale în Europa. Odată cu patriarhatul instaurat în epoca bronzului și mai ales în epoca fierului (3000–1000 î.Hr.), rolul femeii se restrânge: devine un simbol domestic, cu rol exclusiv reproductiv și gospodăresc. În Grecia antică, femeia liberă era exclusă din viața publică. Platon și Aristotel o considerau „inferioară prin natură”, iar în Roma antică, femeia nu avea drepturi legale independente.

În Evul Mediu, Biserica o glorifică pe Fecioara Maria, dar realitatea este că femeile erau sub autoritatea tatălui sau soțului. Educația le era interzisă aproape complet, iar codul social dicta tăcerea și supunerea. Excepțiile (precum Hildegard von Bingen, mistică și savantă din sec. XII) erau rare și adesea tolerate doar din motive religioase. În secolul al XVIII-lea, odată cu Iluminismul, apar primele voci feministe. Mary Wollstonecraft, în celebra lucrare “A Vindication of the Rights of Woman” (1792), scria: „Femeile nu sunt născute inferioare, dar au fost făcute astfel prin lipsa educației.” Revoluțiile democratice nu includ, totuși, femeia. Liberté, égalité, fraternité… dar doar pentru bărbați.

În secolul al XIX-lea, începe lupta organizată pentru drepturi. În 1848 are loc Convenția de la Seneca Falls, prima adunare feministă din SUA. Activiste ca Elizabeth Cady Stanton sau Susan B. Anthony cer dreptul la vot, educație și proprietate. În Europa, Simone de Beauvoir, în capodopera “Le Deuxième Sexe” (1949), afirma: „Femeia nu se naște, ci devine.”

Această idee a devenit piatra de temelie a feminismului existențialist: faptul că feminitatea nu e un dat biologic, ci o construcție culturală.

”feminism, the belief in social, economic, and political equality of the sexes. Although largely originating in the West, feminism is manifestedworldwide and is represented by various institutions committed to activity on behalf of women’s rights and interests.” – online Britannica

Unde ne aflăm azi: o femeie cu toate drepturile, dar și cu toate presiunile

Astăzi, femeile pot vota, pot deține proprietăți, pot conduce companii și pot alege dacă vor sau nu să devină mame. Dar chiar și în țări dezvoltate, inegalitatea persistă în forme subtile: diferențe salariale, prejudecăți în leadership, hărțuiri tolerate în industrii creative sau politice, așteptarea ca femeia „să le facă pe toate”. Mai grav, în unele colțuri ale lumii, femeile încă nu au dreptul să meargă neînsoțite pe stradă, să studieze sau să decidă asupra propriului corp. În Iran, Afganistan, Sudan sau părți din India, femeile plătesc cu viața prețul libertății.

Feminismul – în esența lui sănătoasă – nu înseamnă ură față de bărbați sau inversarea ierarhiei. Ci egalitate de șanse, demnitate reciprocă și respect bilateral. Și am ajuns la punctul de plecare inițial al acestui articol … respectul și de ce ni-l pierdem, uneori chiar din cauza noastră?

Cum putem, ca femei, să fim respectate — de ceilalți și de noi înșine — într-o societate care încă oscilează între trecutul patriarhal și viitorul conștient?

Fundamente ale unei femei respectate

1. Cunoaște-ți valoarea – și nu negocia cu ea

O femeie care se respectă pe sine nu trebuie să ceară respect – îl inspiră. Valoarea ei nu stă în validare externă, ci în congruența dintre ceea ce simte, spune și face.

„Nu accepta niciodată o definiție a vieții tale de la altcineva.” – Oprah Winfrey

Respectul nu se cerșește, nu se forțează și nici nu se joacă la ruletă. O femeie care se respectă pe sine nu are nevoie să se impună agresiv sau să se justifice constant — pentru că prezența ei transmite claritate, coerență și conștiință de sine.

Valoarea unei femei nu stă în felul în care arată, în statutul pe care îl are sau în cât de „dezirabilă” este pentru ceilalți. Valoarea reală stă în congruența dintre ce simte, ce spune și ce face. Când aceste trei dimensiuni sunt aliniate, femeia nu mai caută confirmare — pentru că este deja așezată în ea însăși.

Aici apare însă o provocare profund umană: fiecare dintre noi poartă în sine atât lumină, cât și umbră — așa cum menționam mai sus că ne-a arătat Carl Jung. Avem părți vulnerabile, temeri, răni nevindecate, dar și forță, curaj, claritate. Ceea ce se manifestă mai puternic depinde, adesea, de mediul în care ne aflăm, de relațiile care ne stimulează sau ne sabotează, de oglinda în care ne vedem zilnic.

Când o femeie nu își cunoaște valoarea reală, va acționa din umbră: va tăcea unde ar trebui să vorbească, va accepta ce o rănește, va încerca să fie „pe plac”, confundând iubirea cu validarea. Va negocia limite pentru a nu fi respinsă, își va minimiza nevoile ca să nu deranjeze, va închide ochii de două ori sperând că va primi în schimb… respect. Dar respectul nu vine niciodată din sacrificarea propriei demnități. O femeie care își cunoaște valoarea nu trebuie să strige. Nu trebuie să lupte în fiecare zi. Prezența ei impune limite invizibile dar ferme. Ea știe când să plece, când să spună „nu”, când să tacă și când să vorbească.

Este femeia care nu negociază cu propria lumină, dar își cunoaște și umbrele. Nu se teme de ele, dar nici nu le lasă să conducă. Și poate tocmai această cunoaștere de sine profundă o face greu de manipulat, greu de rănit, greu de ignorat. Pentru că atunci când o femeie se așază complet în cine este, lumea învață, încet-încet, să se așeze altfel în fața ei. Inclusiv bărbații.

2. Stabilește limite clare, chiar și în cele mai intime relații

Una dintre cele mai mari iluzii cu care multe femei au fost crescute este aceea că iubirea înseamnă să rabzi. Să taci ca să nu stârnești furtuna. Să închizi ochii pentru „binele familiei”. Să lași de la tine „ca să fie pace”. Dar realitatea este că, în spatele acestei tăceri aparent pașnice, se ascunde un proces lent de autodizolvare. Femeia care acceptă jigniri, lipsă de recunoștință, critici constante sau control emoțional ajunge să se erodeze puțin câte puțin. Nu brusc, ci în doze mici, zilnice.

Limitele nu sunt semne de duritate. Nu sunt semnul că ești „rece”, „prea sensibilă” sau „conflictuală”. Din contră — sunt expresia maturității și a respectului de sine. A stabili o limită într-o relație intimă nu înseamnă să te îndepărtezi de celălalt, ci să te apropii de tine. Nu înseamnă să îl pedepsești, ci să îl înveți cum să relaționeze cu tine. Și mai ales: nu înseamnă să strici ceva bun, ci să protejezi ceva ce altfel ar putea deveni toxic.

Când o femeie spune:

• „Nu e în regulă tonul cu care îmi vorbești.”

• „Am nevoie de apreciere, nu doar de așteptări.”

• „Faptul că mă susții financiar nu îți dă dreptul să mă controlezi.”

… nu face un moft. Ci trasează o linie de protecție, de claritate, de sănătate relațională. O relație autentică nu se construiește pe tăceri grele, pe compromisuri care dor, sau pe frica de a pierde. Se construiește pe adevăr — chiar și atunci când e incomod. Iar femeia care are curajul să își pună limite în cele mai apropiate relații (cu partenerul, părinții, prietenii apropiați) transmite un mesaj simplu, dar puternic:

„Te iubesc. Dar mă iubesc și pe mine.”

Și de aici începe respectul real.

3. Nu-ți abandona demnitatea în schimbul confortului

În multe cupluri, mai ales în cele cu o structură tradițională, rolurile se împart clar: bărbatul este principalul aducător de venituri, iar femeia rămâne în rolul de mamă, organizatoare a casei, păstrătoare a echilibrului domestic. Până aici, nimic greșit — dacă această dinamică este asumată de ambele părți, cu respect reciproc.

Problema apare atunci când, odată cu responsabilitatea financiară, bărbatul începe să creadă că i se cuvine totul: decizia finală, tonul superior, aprecierea necondiționată, răbdarea absolută din partea partenerei și cine tot felul de alte abuzuri emoționale, verbale sau uneori chiar fizice. Iar femeia, adesea dintr-un amestec de frică, dependență emoțională sau loialitate greșit înțeleasă, alege să tacă. Să accepte. Să-și spună că „nu e momentul”. Sau, și mai des, că „așa sunt bărbații”.

Această tăcere aparent pașnică, însă, devine în timp o formă de complicitate. Pentru că atunci când alegi să nu reacționezi, transmiți un mesaj: e în regulă să mă tratezi așa. Și puțin câte puțin, respectul dispare. Nu pentru că bărbatul este neapărat abuziv prin natură, ci pentru că nu i se mai amintește unde e limita. Iar unde nu sunt limite, apare abuzul — fie el subtil sau evident.

Femeia care își sacrifică demnitatea de dragul „păcii” sau al confortului material nu face decât să alimenteze un dezechilibru periculos. Și, paradoxal, acel bărbat pe care încearcă să-l protejeze prin tăcere ajunge, în timp, să o disprețuiască tocmai pentru lipsa de reacție, pentru slăbiciunea pe care o confundă cu slujirea. Respectul nu poate exista acolo unde unul dă totul, iar celălalt doar ia. Iar iubirea reală, matură, asumată — nu cere tăcere, ci prezență. Nu cere sacrificiu mut, ci colaborare activă. Femeia care își păstrează vocea într-o relație nu distruge echilibrul. Îl redefinește. Și îl face mai solid.

Pentru că atunci când tu nu te abandonezi, îl înveți și pe cel de lângă tine cum să nu te piardă.

4. Alege conștient cum te prezinți. Fii atentă la context, nu la aparență

Trăim într-o epocă în care femeile au, în sfârșit, libertatea de a se exprima cum doresc: prin haine, atitudine, opinii, alegeri de viață. Iar acest lucru este un câștig uriaș, obținut prin ani de luptă, curaj și rezistență. Dar odată cu libertatea vine și o mare responsabilitate: aceea de a ști ce comunici prin felul în care te prezinți în lume.

Felul în care ne îmbrăcăm, vorbim, privim, intrăm într-o cameră, într-un birou sau într-un mesaj — toate acestea spun o poveste. Nu e vorba despre a fi „cuviincioasă” sau „decentă” în sensul moralist impus de alții, ci despre a fi clară în mesaj, în intenție, în poziționare. Pentru că în lipsa acestei clarități, contextul poate deveni confuz. Și într-o lume încă imperfectă, în care mulți bărbați nu au învățat ce înseamnă granițele sănătoase, această confuzie poate fi folosită în mod abuziv.

Să luăm un exemplu des întâlnit în industrii creative sau de business: Nu intri într-o cameră de hotel pentru a semna un contract — și apoi te miri că ești tratată ca o oportunitate sexuală. Nu pentru că meriți acel tratament. Nu pentru că ai greșit alegând să fii acolo. Ci pentru că ai ignorat semnalele unui context care, din start, era greșit.

Nu este vorba despre vină, ci despre vigilență. Nu despre a judeca femeia, ci despre a educa și susține femeia să se poziționeze mai conștient. O femeie conștientă de sine nu este naivă în fața realității. Ea știe că lumea încă nu e un spațiu complet sigur și echitabil, și acționează cu discernământ. Nu se expune inutil, nu confundă libertatea cu lipsa de limite, nu amestecă contextul profesional cu promiscuitatea mascată sub pretexte „de afaceri”.

O femeie care se respectă are curajul să spună:

• „Nu, asta nu e o întâlnire de lucru potrivită.”

• „Prefer să discutăm acest lucru într-un spațiu profesional.”

• „Asta îmi depășește zona de confort și aleg să mă retrag.”

Și nu o face din frică, ci din claritate. Pentru că a fi liberă nu înseamnă a fi inconștientă. Iar a fi asumată nu înseamnă a fi provocatoare în orice context. Este o linie fină între expresie și ambiguitate. Iar femeia respectată este cea care nu lasă spațiu pentru interpretări. Deoarece nu lasă nimic nespus acolo unde integritatea cere precizie.

5. Reacționează din primul semn că ești tratată sub demnitatea ta

 

Respectul nu se pierde dintr-o dată. Rareori începe cu o jignire gravă sau un gest evident de abuz. De cele mai multe ori, se diluează lent, pe nesimțite. Se estompează printre glume cu două înțelesuri, ironii „nevinovate”, tăceri apăsătoare, lipsă de recunoștință, tonuri condescendente sau gesturi mici care, luate separat, par „insignifiante”. Dar ele nu sunt. Sunt semne. Sunt începuturi. Și tocmai pentru că sunt subtile, devin periculoase. Pentru că femeia care le ignoră în mod repetat ajunge, fără să-și dea seama, să le considere „normale”. Și de la normalizare până la acceptare nu e decât un pas.

Când alegi să nu reacționezi la o glumă sexisto-agresivă doar „ca să nu pari sensibilă”, când treci peste un gest lipsit de considerație „pentru că e obosit”, când înghiți un ton tăios „că poate a avut o zi grea”, îi oferi celuilalt semnalul că este în regulă să continue. Iar cu fiecare moment în care nu spui nimic, ceea ce te-a durut începe să ți se pară că ți se cuvine. Reacția nu trebuie să fie violentă, nici disproporționată. Nu înseamnă să ridici vocea sau să pui capăt unei relații de la prima alunecare.

Dar înseamnă să fii fermă. Clară. Să spui, pe un ton liniștit:

• „Mă deranjează cum mi-ai vorbit.”

• „Nu e ok să faci glume pe seama mea.”

• „Apreciez când există recunoștință pentru ce fac.”

Poate că uneori, celălalt nu își dă seama. Alteori, își dă seama perfect. În ambele cazuri, tăcerea ta nu va rezolva nimic. A reacționa nu înseamnă să fii conflictuală. Înseamnă să fii prezentă în propria ta viață. Să nu îți permiți să devii o variantă redusă a ta doar pentru ca celălalt să fie confortabil. Respectul se întreține prin curățenie emoțională: adică prin conversații mici, dar oneste, purtate la timp. Nu după ce durerea s-a acumulat, ci când semnalul apare. Pentru că e mai ușor să corectezi o nuanță decât să vindeci o rană adâncă. Și pentru că, în final, ceea ce tolerezi definește ceea ce devii.

„Nu sunt păpușa nimănui. Sunt întreagă, întreagă, întreagă.” – Chimamanda Ngozi Adichie

6. Fii aliată, nu rivală cu alte femei

Una dintre cele mai subtile forme de lipsă de respect de sine este competiția tăcută și permanentă cu alte femei. E acel reflex învățat, din generație în generație, care spune că o altă femeie este o amenințare. Că dacă ea are succes, tu ai mai puțin loc. Că dacă ea este frumoasă, tu ești mai puțin valoroasă. Că dacă ea e aplaudată, tu ești invizibilă.

Și dacă e să fiu complet sinceră, recunosc că nici eu nu am fost imună la acest tip de energie. Au existat momente în care am perceput alte femei ca o amenințare — nu pentru că îmi doream răul lor, ci pentru că, la nivel profund, învățasem că trebuie să mă apăr, să concurez, să nu „mi se ia” locul. Cu timpul, am început să mă eliberez de această credință și să privesc lucrurile diferit: fiecare femeie are drumul ei, locul ei, stilul și lumina proprie — atât timp cât nu vine peste spațiul meu, peste munca mea, peste identitatea mea. Dar realitatea mea este că, de cele mai multe ori, dacă am fost rănită în vreun fel, nu s-a întâmplat din partea unui bărbat, ci din partea altor femei — culmea, uneori chiar din partea unor prietene. Am trăit, mai ales în plan profesional, dar și personal, momente de sabotaj, de trădare subtilă, de concurență neloială venită din locuri în care mă așteptam la sprijin. Și aceste experiențe m-au învățat un lucru esențial: să-mi protejez cu fermitate ceea ce am construit prin muncă, prin efort, prin autenticitate. Știu scriam într-un articol că prietenele contează – ABSOLUT!! Nu mă dezic de ceea ce am scris, dar mă refer la cele prietene adevărate și nu la femeile care se simt amenințate de tine.

Revenind la rivalitatea dintre femei, mentalitate asta este o moștenire veche, adânc înrădăcinată în cultura patriarhală. Ani de zile, femeile au fost puse într-o competiție artificială una cu cealaltă, pentru resurse limitate — de la aprobarea bărbaților, la poziții sociale sau profesionale, până la simpla validare de a fi „aleasa”.

Societatea a cultivat această separare prin arhetipuri:

• blonda fatală vs. femeia cerebrală,

• mama devotată vs. femeia liberă,

• tânăra seducătoare vs. femeia matură și înțeleaptă.

În spatele acestor roluri, s-a construit un model tăcut, dar distructiv: femeia împotriva femeii. Dar realitatea profundă este alta: nu suntem rivale prin natură, ci prin condiționare.

O femeie respectată — și care știe să se respecte pe sine — nu se teme de reușita alteia. Din contră, știe să o admire, să o susțină, să o celebreze. Nu pentru că trebuie, ci pentru că înțelege că succesul altcuiva nu o diminuează, ci creează spațiu pentru ca și ea să strălucească. Sau dacă nu poți să te bucuri de succesul altei femei, măcar vezi-ți de propriul drum.

Femeile nu ar trebui să concureze pentru atenție, resurse sau poziții — ci să creeze împreună spații în care recunoașterea reciprocă devine normă, nu excepție.

A fi aliată înseamnă:

• să recomanzi o altă femeie pentru un proiect bun, chiar dacă tu nu ești implicată, – AM FĂCUT ASTA și MI S-A FĂCUT ASTA

• să spui „bravo” sincer, fără invidie mascată, – AM FĂCUT ASTA și MI S-A FĂCUT ASTA

• să ajuți o femeie aflată la început de drum fără să o condiționezi sau compari, – AM FĂCUT ASTA și MI S-A FĂCUT ASTA

• să o aperi când alții o reduc la un stereotip. – AM FĂCUT ASTA și MI S-A FĂCUT ASTA (sper)

Pentru că doar într-o cultură a solidarității feminine se poate construi o societate cu adevărat respectuoasă față de femei. Relațiile dintre femei pot fi cel mai puternic teren de creștere, vindecare și susținere. Dar pentru asta, trebuie să ieșim din paradigma „ea sau eu” și să intrăm, conștient, în paradigma „ea și eu”.

7. Investește în tine – nu doar în imagine, ci în minte și caracter

Trăim într-o epocă în care imaginea este regină. Unde filtrele, hainele bine alese și postura impecabilă pot crea iluzia perfecțiunii. Dar într-o lume în care toată lumea pare, femeia care este cu adevărat devine rară — și, tocmai de aceea, extrem de valoroasă.

A investi în tine nu înseamnă doar să ai grijă de cum arăți. Înseamnă să-ți hrănești mintea, să-ți construiești gândirea critică, să-ți ascuți discernământul și să-ți cultivi vocea interioară. Femeia respectată este femeia care citește. Care știe să-și argumenteze un punct de vedere fără să ridice vocea. Care are cultură, nu doar opinii. Care poate susține o conversație, nu doar o imagine. Citește “The Second Sex”, “We Should All Be Feminists”, “Women Who Run With the Wolves”, “Invisible Women” – și înțelegi câtă forță se ascunde într-o femeie educată.

Educația, lectura, reflecția, dialogul autentic — toate acestea clădesc o prezență care nu poate fi ignorată. O prezență care nu are nevoie să atragă atenția, pentru că impune prin conținut.

Fii vocea care nu doar sună frumos, ci care contează. Fii femeia care nu doar inspiră, ci și susține cu substanță ceea ce exprimă.

Și da, printre cele mai importante forme de investiție este și independența financiară. Nu pentru că trebuie să-ți demonstrezi ceva, ci pentru că o minimă autonomie îți oferă libertatea de a alege — nu de a depinde. O femeie care are acces la propriii ei bani, fie că sunt mulți sau puțini, are și acces la propriile ei decizii. Nu se teme să plece dintr-un loc care o rănește. Nu stă pentru că „n-are încotro”. Nu acceptă compromisuri toxice pentru că nu-și permite altceva. Independența financiară nu este o dovadă de putere — este o formă de respect de sine.

„Nu am nevoie de un bărbat care să mă întrețină. Am nevoie de un partener care să mă susțină.” — e o frază care nu exclude masculinitatea, ci o invită la egalitate.

Așadar, investește în tine cu aceeași grijă cu care ai investi în cineva pe care îl iubești. Pentru că tu ești primul tău partener de viață. Și cea mai importantă relație este cea pe care o ai cu tine însăți. Fii femeia care nu are doar o imagine, ci o identitate. Nu doar o carieră, ci un sens. Nu doar un discurs, ci o coloană vertebrală. Și atunci, respectul nu va fi ceva ce ceri. Ci ceva ce atragi firesc, prin cine ești.

Acestea fiind spuse, simt că mă pot opri aici, cel puțin pentru acum — am atins deja multe puncte care pot deschide drumuri reale de reflecție și, sper, de transformare.

Dar nu pot încheia fără să spun clar și răspicat:
niciun act de violență, de abuz, de umilire sau de control exercitat de un bărbat asupra unei femei nu este justificabil. Niciodată. Sub nicio formă. În niciun context.

Nu contează ce poartă, ce spune, cum arată, unde se află sau ce statut are — nimeni nu are dreptul să încalce limitele, trupul, mintea sau demnitatea unei femei.

Violența domestică, agresiunea sexuală, manipularea emoțională, controlul financiar sau invalidarea psihologică NU sunt simple conflicte de cuplu. Sunt forme de abuz. Sunt infracțiuni. Sunt răni adânci care distrug vieți, în tăcere sau în văzul tuturor. Iar societatea noastră, dacă vrea să evolueze cu adevărat, trebuie să înceteze să mai caute justificări, să pună întrebări greșite sau să mute vina asupra victimei. Nu mai e loc pentru „dar poate că…”, „poate l-a provocat”, „poate a greșit și ea”.

Un bărbat care lovește, umilește sau abuzează nu e nervos. Nu e stresat. Nu e provocat. ESTE ABUZATOR. Iar comportamentul lui trebuie sancționat, nu scuzat.

Este nevoie de legi clare, de aplicare fermă a justiției, dar și de o schimbare profundă de mentalitate. Și este nevoie ca noi, femeile, să nu mai tăcem. Să nu mai ascundem. Să nu mai normalizăm. Să ne sprijinim una pe cealaltă, să cerem ajutor, să luăm atitudine. Tăcerea ne face vulnerabile. Iar solidaritatea ne face invincibile. O femeie care spune „stop” nu este slabă. Este, poate, la cel mai curajos și mai puternic moment din viața ei. Și fie că ești acolo acum, fie că ai fost, fie că doar îți dorești să nu ajungi niciodată — știi în inima ta că respectul e fundamentul. Nu luxul unei relații. Ci condiția minimă a unei vieți demne. Însă ceea ce mai cred cu tărie e că a fi o femeie respectată nu e o întâmplare, ci un exercițiu zilnic de asumare pe care fiecare dintre noi ar trebui să îl facă – inclusiv eu deoarece într-o mare măsură practic ceea ce am predicat aici, dar mai am scăpări din când în când.

Într-o societate încă în tranziție, a fi o femeie respectată înseamnă să alegi să nu te abandonezi, mai ales atunci când ai toate uneltele să nu o faci. Să nu taci când trebuie să vorbești. Să nu stai când trebuie să pleci. Să nu te vinzi ieftin când știi cât valorezi. Respectul se clădește din interior și radiază în afară. Este oglinda alegerilor tale. Și odată obținut, devine cel mai elegant scut pe care îl poți purta în lume.

Photo: Ruca Mărgescu pentru ETISHE

***