Infidelitatea, între păcat și oglindă. Despre ce vorbim când aruncăm cu pietre?
Vă dați seama că nu mi-a scăpat nici mie subiectul care a incendiat internetul zilele acestea – infidelitatea descoperită (și filmată) la concertul Coldplay. Nici n-avea cum altfel, pentru că un astfel de moment, cu atât mai mult cu cât e expus public, devine automat hrană pentru toți cei care se grăbesc să tragă concluzii. E în natura noastră umană – sau poate e doar în felul în care ne-am obișnuit să supraviețuim în Social Media – să judecăm rapid și, de cele mai multe ori, brutal.
Aș zice că sunt lucruri infinit mai grave și mai importante pe lumea asta decât o infidelitate romantică. Dar poate că merită să stăm un pic și să privim mai profund. Nu pentru că e despre cancan, ci pentru că e despre oameni și despre fragilitatea legăturilor dintre ei. Este despre noi toți, într-un fel sau altul.
Ca în cazul oricărui subiect care face audiență semnificativă (adunăm likes și c0mentarii, ne simți importanți și băgați în seamă și că pîrerea noastră chiar contează cu adevărat – haha), majoritatea sare imediat să tragă concluzii. Și prima reacție este să arunce cu pietre în cel/cei care se pare că au greșit (este valabil indiferent de subiect). Cei mai mulți sar direct la concluzii: „el e vinovat!”, „ea e de compătimit!”, „cealaltă e o distrugătoare de familii!”
Infidelitatea nu e nouă. Doar ipocrizia e mai zgomotoasă.
Pare că instanța morală a societății este una ce nu lasă loc de greșeli, de parcă trăim înconjurați doar de sfinți care umblă liberi pe stradă. Și brusc, apare “păcătosul”!!! Toată ura, frustrarea, nefericirea, neîmplinirea, nereușitele celor care analizează din neprihănirea lor ies la suprafață iar “demonul” care a greșit trebuie exorcizat. Rareori cineva respiră adânc și spune: „Hai să înțelegem mai întâi.” Pentru că a înțelege nu înseamnă a scuza. Iar a fi empatic nu înseamnă a susține imoralitatea.
Așa că vă spun în acest punct să nu trageți repede concluzia “încurajezi infidelitatea “, “susții imoralitatea“ … nu este cazul și nici despre asta nu este vorba.
Ce se întâmplă în realitate când apare o infidelitate? Se sparge ceva. Se prăbușește o lume. Pentru cel/cea trădat(ă), e o durere viscerală. E rușine, e trădare, e pierdere, e un gol care rămâne în stomac luni, ani, uneori o viață. Pentru o soție expusă public unei astfel de realități, trauma e dublă. Pentru că rana nu e doar personală, e și colectivă: a văzut-o o lume întreagă, la propriu. Judecata, mila falsă, compătimirea, disecția – toate vin ca un tăvălug. Și în toată această vâltoare de emoții, e ușor să uiți că în spatele cuvintelor stau oameni vii, care suferă și de o parte și de alta.
A înțelege nu înseamnă a scuza. Iar a fi empatic nu înseamnă a susține imoralitatea.
Dar într-o relație nu e niciodată doar unul de vină. N-ar avea cum. O relație e formată din doi oameni, cu propriile lor nevoi, nesiguranțe, doruri neîmpărtășite, frustrări nespuse și goluri nemărturisite. Uneori o relație este o înțelegere mult mai pragmatică decât ne-am putea imagina. Asta nu înseamnă că infidelitatea e o soluție. Dar e, de multe ori, un simptom. Un strigăt. Un semnal că ceva nu mai funcționează. În plus, el a fost prins într-un anumit context. Ea este victima. Oare cine poate știi dacă nu cumva și ea a avut cândva în viață o relație extraconjugală?! Chiar de o noapte sau două. Sau mai lungă. Nu știm pentru că nu a fost poate prinsă. Nu zic că așa este. Dar poate fi. Pentru că în ciuda iluziilor romantice, așa cum spuneam, nu trăim între sfinți. Suntem toți imperfecți. Cu dorințe, cu slăbiciuni, cu umbre. Uneori le recunoaștem. Alteori le ascundem adânc sub covorul conformismului. Dar ele sunt acolo la fiecare dintre noi. Dacă oamenii ar fi mai sinceri cu ei (dar știu că este un exercițiu foarte greu de făcut – te pune tare de tot față-n față cu imperfecțiunile și umbrele personale) ar recunoaște că au “înșelat” cu gândul, cu vorba sau cu fapta măcar o dată în viață – TOȚI, fără excepție. Nu mă refer la relația actuală. Dar cândva în viață, într-un context. Și atunci, cine suntem noi să judecăm cu atâta asprime doi oameni despre care, de fapt, nu știm nimic.
Toți avem ceva de ascuns. Chiar și cei care n-au ‘nimic de ascuns’.
Am auzit de multe ori replica: “Eu n-am nimic de ascuns, n-am nevoie să-mi protejez telefonul sau viața privată.” E o iluzie. Pentru că adevărul este că toți avem ceva de ascuns. Nu neapărat lucruri grave, dar mici adevăruri care ne aparțin și care ne construiesc intimitatea. Gânduri, sentimente, atracții, nostalgii, fantezii, momente de vulnerabilitate. Ele nu sunt pentru lumea largă. Și e absolut firesc să existe un spațiu interior care rămâne doar al nostru. Nu suntem obligați să fim transparenți până la os doar ca să fim considerați „corecți”. Deși trăim tot mai mult cu senzația că ar trebui să o facem ca să ne creadă lumea în totalitate.
Infidelitatea de la birou: adevărul pe care nu vrem să-l recunoaștem
”Vai, relația a fost cu o colegă!” Să vă dau o veste ”devastatoare”: infidelitatea apare cel mai adesea în locuri unde petrecem mult timp. Iar locul de muncă este, pentru mulți, o a doua casă. Acolo stai uneori mai mult decât cu partenerul de viață. Acolo râzi, creezi, te stresezi, te conectezi profund cu alți oameni. Și de multe ori, acolo unde apare complicitate intelectuală sau emoțională, apare și atracția. Nu e o scuză, ci o realitate. Nu vă mai arătați atât de surprinși de ceva ce sunt aproape sigură că știți sau ați mirosit chiar la propriul loc de muncă între doi colegi care își zâmbesc un pic prea mult sau își caută compania reciproc. Dacă aveți prieteni în corporații, poate vreți să aflați istorisiri despre acele ieșiri cu echipa la team building. Și uite, voi face o mărturisire de care nu mă credeți poate capabilă. Dar eu nu aș accepta cu relaxare ca partenerul să plece în team building … poate așa de o zi, de dimineață până seara. Dar peste weekend … hmmm am mari rețineri că ar fi sănătos pentru cuplu!
Dar revenind la cazul în sine, un CEO este o autoritate în acea companie și miza este una mare. Într-o astfel de poziție este obligatoriu să te gândești la modul în care te expui și felul în care acest lucru poate afecta imaginea companiei. Dar v-aș mai întreba, despre viața amoroasă a lui Kennedy ce știți? Dar a lui Bill Clinton? King Charles … ? Doar trei nume la întâmplare … Nu vă lăsați însă păcăliți, infidelitatea se întâmplă la orice nivel, la țară, la oraș, între oameni cu patru clase și oameni cu doctorate.
Sfinți cu telefonul în mână: despre judecata publică și relațiile imperfecte
Dacă vrem să fim sinceri, infidelitatea nu e o anomalie modernă și nici nu este rezervată celor privilegiați. E veche de când lumea. Și tot de atunci oamenii înșală, sunt înșelați, iartă sau nu pot ierta niciodată. Ce e diferit azi este viteza cu care judecăm. Ura cu care arătăm cu degetul. Și modurile rapide de comunicare prin care totul se află mult mai repede.
Hai să o citim un pic pe Esther Perel …
Esther Perel este psihoterapeută belgiană de renume internațional, specializată în relații de cuplu și dinamica intimității. Cartea ei, „Regândirea infidelității. O nouă perspectivă asupra relațiilor de dragoste” (titlul original: The State of Affairs: Rethinking Infidelity), a devenit rapid un reper esențial pentru oricine VREA să înțeleagă nu doar ce înseamnă o trădare romantică, ci și ce se ascunde dincolo de ea.
Ce face Perel este profund revoluționar: ea nu caută să justifice infidelitatea, ci să o contextualizeze, să o privească nu doar ca pe o greșeală morală, ci ca pe un simptom – uneori al unei relații aflate în derivă, alteori al unei crize personale profunde.
Câteva idei esențiale din carte:
Infidelitatea nu se reduce doar la sex – poate fi despre dorința de a te simți viu, văzut, dorit, despre o nevoie de conexiune, autonomie sau chiar evadare dintr-o versiune a sinelui care nu ne mai reprezintă.
Nu doar oamenii nefericiți înșală – una dintre cele mai provocatoare idei ale lui Perel este că și persoanele aflate în relații aparent fericite pot înșela. De ce? Pentru că infidelitatea poate fi o expresie a unei dorințe profunde de reconectare cu sinele pierdut, nu neapărat o reflecție a ceea ce lipsește în relație.
În loc de “cine e de vină?”, întreabă “ce s-a întâmplat?” – Perel ne provoacă să ieșim din logica tribunalului și să pășim în spațiul conversației conștiente, unde întrebarea nu este „cum a putut să-mi facă asta?”, ci „ce spune acest act despre el/ea, despre noi, despre mine?”.
Infidelitatea poate distruge o relație sau o poate transforma – dacă ambii parteneri sunt dispuși să se confrunte cu adevărul dureros, să se asculte cu adevărat și să se regăsească, trădarea poate deveni, paradoxal, o poartă către o versiune mai sinceră și mai profundă a cuplului. Dar acest drum este dureros, instabil și nu garantează împăcarea.
Trăim într-o epocă în care așteptările de la relații sunt uriașe – vrem un partener care să fie iubit, prieten, confident, amant, partener financiar, intelectual și spiritual. Iar când o singură relație trebuie să ofere totul, devine aproape imposibil de gestionat. Aici apare uneori tentația de a “evada”.
Perel spune, cu o luciditate elegantă:
“Astăzi, nu divorțăm pentru că suntem nefericiți, ci pentru că ne putem imagina că putem fi mai fericiți în altă parte.”
Este dureros, dar adevărat. Iar în fața unei infidelități, soluția nu este neapărat linșajul public, ci introspecția, empatia și curajul de a înțelege complexitatea umană, nu doar etichetele ei.
Nu există inocenți în dragoste. Doar povești pe care nu le știm.
Da, infidelitatea doare cumplit. E una dintre acele lovituri care nu lasă doar zgârieturi pe suprafață, ci sapă adânc, în miezul încrederii, în pielea fină a speranței și în locurile acelea în care ne credeam în siguranță.Este o ruptură invizibilă, dar cu ecouri zgomotoase. O trădare nu doar a unei promisiuni, ci a unei povești construite în doi, cu nopți împărțite, vise înșirate, obiceiuri împământenite, construcții ridicate și o viață care, brusc, pare că nu mai are aceeași fundație.
Nu e deloc ușor să treci peste o infidelitate. Nu e ca și cum închizi o ușă și gata. Se simte ca și cum îți cade casa pe tine, și apoi ești rugat(ă) să reconstruiești totul cu mâinile goale, în timp ce încă îți sângerează sufletul.
Durerea e fizică uneori – un nod în gât, o greață în stomac, un gol în piept. Dar mai ales, e durerea absenței: absența adevărului, absența sensului, absența protecției. Ceea ce credei că ști despre celălalt, cuvintele pe care ți le-a spus și în care ai crezut, pare că nu mai au nicio valoare. Te îndoiești și de aerul pe care îl respiri. Pentru că încrederea — acel fir nevăzut dar vital care leagă doi oameni — odată rupt, nu se mai leagă niciodată la fel. Poate fi reparat, dar rămâne noduros, fragil, diferit. Uneori, rănile se închid. Alteori, pur și simplu învățăm să trăim cu ele. Le ascundem sub haine curate, zâmbete politicoase sau tăceri bine dozate, dar acolo, dedesubt, ele ard și din când în când, în situații absolut fără vină, ele se crapă și sângerează un pic.
Și cel mai greu este că, în fața unei infidelități, nu se rupe doar legătura dintre doi oameni. Se rupe imaginea despre sine a celui trădat. “Ce n-a fost suficient la mine?” “Unde am greșit?” “De ce n-am văzut?”
Adevărul e că nu întotdeauna e vorba despre ce lipsea. Ci despre ce se căuta. Despre goluri pe care poate nici cel care înșală nu le înțelege pe deplin. Dar încercarea de a înțelege nu diminuează durerea. Doar o face mai suportabilă sau, să zicem, mai digerabilă.
Infidelitatea e un cutremur emoțional. Nu îl poți anticipa, nu îl poți controla și cu atât mai puțin nu îl poți ignora. E acolo, cu replici seismice care apar în cele mai neașteptate momente — la o melodie, o replică dintr-un film, o poză uitată. Sau pur și simplu, într-o dimineață când te trezești cu niște imagini în minte pe care ți le-ai fabricat despre cum crezi că s-au petrecut lucrurile.
Infidelitatea nu trebuie să aibă scuze. Este ceva greșit!!
Repet, este greșit și cei care calcă strâmb, se confruntă de cele mai multe ori cu consecințele faptelor lor. Dar acasă, între cei patru pereți, nu la nivel public așa cum se întâmplă cu cazul la care suntem cu toții martori și comentatori. Chiar și într-un astfel de context dureros, rușinos, de nedorit, mai e ceva ce simt că trebuie spus, clar și răspicat: un astfel de incident nu anulează cine este un om în întregime. Nu anulează că omul poate fi un tată excepțional, un soț atent. Un profesionist bun rămâne profesionist. Un lider inspirat, un vizionar, un coleg remarcabil — nu își pierde aceste trăsături pentru că a trăit o criză personală. Paradoxal, omul care înșeală poate fi chiar un om credincios. Chiar vă imaginați că toți cei care merg duminica la biserică n-au comis cu gândul, vorba sau fapta o ”infidelitate”? Știu că sună absurd dar asta este ființa umană … complexă, paradoxală, antagonică, neliniară. Avem calități și slăbiciuni, frumuseți și umbre. A greși într-o zonă a vieții nu ne șterge automat toate celelalte dimensiuni.
Nu știu exact ce calități are omul despre care e vorba în acest scandal, nici nu vreau să-l apăr în vreun fel, dar sigur a fost promovat, susținut, validat pentru niște abilități reale. Și totuși, brusc, apar voci care spun că era și „abuzator”, și „toxic”, și „despot”. Suntem siguri că toate aceste etichete sunt adevărate? Sau e doar ușor să distrugi un om când e jos, când e vulnerabil, când toată lumea strigă deja „pietre!”?
Ne place să aruncăm cu pietre. Mai ales când ni se oglindește rana.
Parcă am uitat că viața e complexă. Că relațiile nu sunt formule matematice. Că sufletul uman e fragil și greu de înțeles. Și că, în definitiv, nu suntem judecători morali ai nimănui. Adevărul este că trăim cu toții în griuri, nu în alb și negru. Și dacă reacționăm visceral, poate ar trebui să ne întrebăm sincer: “Ce rană personală mi-a atins această poveste?” Pentru că de multe ori, ce condamnăm cu furie ne arată doar ce nu ne permitem nouă înșine.
Infidelitatea nu e un fenomen nou. E doar mai vizibil. Iar când personajele principale sunt publice sau cu poziții importante, ecourile sunt puternice și atrag după ele consecințe greu de gestionat într-un mod corect – corect față de cine? Și, de cele mai multe ori, mai dureros pentru că e scos în public, acolo unde ar trebui să fie doar intimitate și rușine tăcută. În loc să o transformăm în spectacol de execuție, poate ar fi mai uman să privim cu înțelegere. Sau, dacă nu putem înțelege, măcar să păstrăm tăcerea. Pentru că nimeni dintre noi nu e fără de greșeală. Și, sincer… virgini cu gânduri neprihănite n-am fost niciodată, noi oamenii.
În final, nu trag eu concluziile, ci vi le las fiecăruia dintre voi, dar după ce citiți următorul fragment:
”Şi au adus la El fariseii şi cărturarii pe o femeie, prinsă în adulter şi, aşezând-o în mijloc, au zis Lui: Învăţătorule, această femeie a fost prinsă asupra faptului de adulter; iar Moise ne-a poruncit în Lege ca pe unele ca acestea să le ucidem cu pietre. Dar Tu ce zici? Şi aceasta ziceau, ispitindu-L, ca să aibă de ce să-L învinuiască. Iar Iisus, plecându-Se în jos, scria cu degetul pe pământ. Şi stăruind să-L întrebe, El S-a ridicat şi le-a zis: Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra asupra ei. Iarăşi plecându-Se, scria pe pământ. Iar ei auzind aceasta şi mustraţi fiind de cuget, ieşeau unul câte unul, începând de la cei mai bătrâni şi până la cel din urmă, şi a rămas Iisus singur şi femeia stând în mijloc. Şi ridicându-Se Iisus şi nevăzând pe nimeni decât pe femeie, i-a zis: Femeie, unde sunt pârâşii tăi? Nu te-a osândit nici unul? Iar ea a zis: Nici unul, Doamne. Şi Iisus i-a zis: Nu te osândesc nici Eu. Mergi; de acum să nu mai păcătuieşti.”
Iar despre povestea publică, chiar nu vreau să trag concluzii și să emit opinii pentru că nu știu ce este între acei oameni. Voi știți?
***
PS deși știu că ar fi prins și mai bine articolul, nu am folosit special fotografie cu cei doi ca să nu mă leg de imaginea lor.