Relația de cuplu: între provocări, compromis, împlinire și lecții personale învățate în ultimii ani.
Relația de cuplu… Ah, această “situație” care ne dă atât de multe bătăi de cap. Ne dorim iubire, stabilitate, pasiune, dar cumva, toate acestea par să devină din ce în ce mai greu de menținut într-o lume în continuă schimbare. Cu atât mai mult în zilele noastre, relația bărbat-femeie pare să treacă prin provocări deloc de neglijat. Așa că, după multe discuții și reflecții, inspirate de #DoerTalks și, mai ales, din experiențele mele proprii – cu greșeli și momente bune deopotrivă – am reușit să-mi fac o idee mai clară despre ce contează cu adevărat pentru împlinire în cuplu.
Acum, trebuie să recunosc și să vă pun în temă. Deși par o persoană pragmatică (și, da, sunt uneori, dar nu neapărat când vine vorba de relații), în adâncul sufletului meu sunt o idealistă. Visez la conexiuni autentice, la o iubire profundă, la înțelegere și sprijin reciproc. Am nevoie de ele ca de aer pentru că de acolo mă hrănesc și tot de acolo învăț, evoluez, cresc, devin un om mai bun, o femeie mai profundă și mai capabilă de tot ce are extraordinar în ea femeia. Sigur nu sunt o expertă în relații de cuplu, dar cu siguranță cele puține pe care le-am avut, au fost serioase, importante și printre cele mai bune lecții de viață. Am învățat, pe propria piele, că relația de cuplu nu este doar despre visele mele frumoase, ci și despre realități dure, momente de criză și decizii complicate.
Provocările moderne ale relației bărbat-femeie – conectare, atingere, siguranță.
Lumea noastră a evoluat rapid în ultimii ani, și odată cu ea, și percepțiile noastre despre ce înseamnă o relație de cuplu. Asistăm la o emancipare accelerată a femeii care a ajuns să nu mai aibă, în aparență, nevoie de bărbat. Poate să-și întrețină cu ușurință viața, nevoile și dorințele ei. Partea de ”provider” pentru familie nu mai este strict în responsabilitatea bărbatului. Apoi, femeile merg la sală, sunt puternice fizic, își cară deseori singure sacoșele de cumpărături. În lumea occidentală femeile ies fără probleme singure la masă, la cină, călătoresc singure – și nimeni nu se uită strâmb. Au apărut și sunt la mare modă chiar și jucăriile sexuale care până la un punct pot genera plăcere intensă în lipsa unui ”partener de joacă”. Da, femeile sunt, pe bună dreptate, mai independente, mai puternice și mai sigure pe ele decât oricând. Drepturi egale avem, cariere strălucite și autonomie personală. Toate acestea sunt realizări extraordinare și ar trebui să dăm Cezarului ce este al Cezarului. Dar – și există un dar important aici – în mijlocul acestei independențe, uneori, uităm de esența relației. Și o să las aici o frază pe care mi-a spus-o recent o tipă mișto, mamă și care bifează la toate cele enumerate mai sus: ”nu e problemă cu sexul, am tot timpul soluție, este tot timpul cineva disponibil pentru asta, dar ceea ce vreau este să fiu ținută în brațe și să stăm seara la un film …” Cu alte cuvinte, câteva dintre nevoile de bază ale omului nu sunt îndeplinite: conectare, atingere, siguranță.
Putem să ne dorim o conexiune profundă, dar să înțelegem că această conexiune necesită muncă, compromisuri și un anumit grad de renunțare la control.
Femeia modernă se află într-o dilemă constantă: cum să fie puternică și independentă, dar în același timp vulnerabilă și deschisă într-o relație? Cum să își păstreze individualitatea fără să își îndepărteze partenerul? Adevărul este că, uneori, această aclamată independență devine inoportună în relație. Și vă voi da un exemplu personal foarte facil și în care multă lume se poate regăsi cu siguranță. Multă vreme (gen ani de zile), mă duceam singură la cumpărături. Umpleam coșul, plăteam (din banii câștigați de mine), căram sacoșele în mașină și din mașină în casă de mi se lungeau brațele. Asta în situația în care chiar nu duceam lipsă de masculi în jurul meu care să preia măcar parțial această activitate. Eram puternică, PUTEAM. Și POT în continuare. Dar am obosit. Nu am mai vrut. Am ajuns să simt că duc diferite poveri ce nu-mi aparțin. De ce? Pentru că multă vreme nu am știu să spun ”am nevoie de ajutor”. Multă vreme am simțit că mă face mai puțin puternică și mai puțin valoroasă dacă nu arăt că mă descurc foarte bine și singură. Dar cum viața, inevitabil, te confruntă cu propriile greșeli, am ajuns SĂ ÎNVĂȚ să am nevoie, să cer, să accept ajutorul. Încă nu o fac fără să am uneori un nod în stomac când spun ”te rog, faci tu asta!” sau ”am nevoie să mă ajuți!” dar starea pe care mi-o aduce să primesc sprijin este una de profundă feminitate.
Îmi amintesc de o discuție pe care am avut-o cu un specialist invitat la #DoerTalks, care a subliniat foarte clar: “Independența într-o relație este bună până la un punct. Dar dacă aceasta devine o barieră, o armură pe care o ridicăm pentru a ne proteja, atunci ea poate distruge conexiunea intimă pe care o căutăm cu adevărat.”
În relația de cuplu, independența absolută poate înlocui apropierea. Femeia poate ajunge să creadă că nu mai are nevoie de bărbat pentru nimic. Că poate face totul singură. Și, în mod paradoxal, acest lucru poate duce la o izolare emoțională în cadrul cuplului. Într-o relație sănătoasă, nu ar trebui să fie vorba de cine este mai puternic sau mai capabil. Relația ar trebui să fie despre echilibru – despre a învăța să te sprijini pe celălalt fără să simți că îți pierzi identitatea.
View this post on Instagram
Bărbatul în relație: între așteptări și vulnerabilitate
Să nu uităm că și bărbații se confruntă cu propriile provocări. Tradițiile și presiunile sociale le spun că trebuie să fie puternici, să fie cei care “rezolvă problemele”, să fie cei care “țin lucrurile sub control”. În mod ironic, însă, și ei suferă adesea din cauza acestor așteptări nerealiste. Vulnerabilitatea bărbaților este un subiect rar discutat, dar vital. Și nu, nu vorbesc doar despre faptul că ar trebui să își exprime emoțiile mai des – deși și asta este important. Vorbesc despre faptul că și ei au nevoie de sprijin, de înțelegere și de o parteneră care să fie acolo, nu doar ca un spectator al puterii lor, ci ca un participant activ în echilibrul cuplului.
Ceea ce am observat, atât din experiențele mele, cât și din conversațiile cu alți oameni, este că bărbații se simt adesea dezarmați atunci când femeia devine prea independentă într-o relație. Când pare că nu are nevoie de ei. Aceasta nu înseamnă că femeile trebuie să fie mai puțin puternice sau capabile, ci că este necesar să existe o armonie între putere și vulnerabilitate. Parteneriatul înseamnă să fim alături unul de celălalt, să creăm un spațiu sigur unde fiecare să se poată deschide, fără teamă că va fi judecat sau respins.
Știți, mare parte din viața mea mi-am petrecut-o în cuplu și înconjurată de bărbați (că deh, am făcut și băieți) așa că am putut face suficiente observații legate de nevoile bărbatului. Și clar nevoile lor sunt mult mai puțin sofisticate decât ale noastre. Să îi deschizi ușa cu un zâmbet, o îmbrățișare și un sărut, să îl surprinzi din când în când cu un fel de mâncare preferat, să îi spui că apreciezi ceva din ceea ce a făcut, să îi faci un compliment sincer și cu sclipire în ochi despre cât de chipeș este înainte să iasă pe ușă, înainte de o petrecere, să îi ceri cu blândețe ajutorul și apoi să îi mulțumești … știți ce fac toate aceste gesturi ”banale”? Vă zic eu: MINUNI!!!
Când independența devine inoportună
Independența este o trăsătură de valoare și nu mă voi dezice de această credință. Este esențial să ne simțim bine în pielea noastră, să ne construim cariere, să avem hobby-uri și vieți personale care să ne împlinească pentru că viața este tot timpul o necunoscută și poate rezerva surprize. Dar problema apare atunci când independența devine o scuză pentru a nu ne mai implica cu adevărat în relație. Atunci când încercăm să ne protejăm prea mult, să ne ferim de durere sau de eșec, ne ridicăm ziduri care, de fapt, ne separă de ceea ce ne dorim cu adevărat.
View this post on Instagram
Am învățat pe pielea mea că o relație nu poate funcționa dacă amândoi partenerii se retrag în colțurile lor sigure. Fără deschidere, fără vulnerabilitate, fără să ne asumăm riscul de a ne lăsa văzuți așa cum suntem, relația devine o simplă coabitare, nu o adevărată conexiune.
Să dau și exemplu concret. 🙂 Programul pe care fiecare și-l face. Într-un cuplu există trei entități: femeia, bărbatul și relația. Fiecare cu nevoile și prioritățile sale. Atunci când cei doi formează un cuplu, buna funcționare a relației este esențială. Așa că deciziile pe plan personal trebuie să ia în calcul și cu ele interferează cu relația. Să anunți ”eu mâine plec cu prietenele într-un city break” nu este o abordare grijulie pentru că nu îl ia și pe celălalt în calcul. Știți care este este soluția de a verifica dacă ceea ce vrei să faci este bună pentru relație? Îți pui întrebarea și răspunzi sincer: dacă mi-ar face el așa, cum m-aș simți? Vei constata atunci că deciziile și planurile se fac altfel și aici fiecare este pe cont propriu la a găsi soluțiile cele mai bune pentru sine și cuplu.
Compromisul în relație: echilibru sau renunțare?
Și ajung la un alt subiect pe care îl consider deosebit de delicat, dar esențial, în relația de cuplu: compromisul. Este unul dintre acei termeni care stârnesc adesea reacții contradictorii. Unii îl văd ca pe o necesitate absolută pentru a menține o relație sănătoasă, în timp ce alții îl percep ca pe o formă de renunțare la sine, la individualitate, la ceea ce suntem cu adevărat, la ceea ce vrem noi pentru noi. Așa că se pune întrebarea: este compromisul într-o relație un semn de slăbiciune sau o dovadă de maturitate? Și mai ales, cum ar trebui să arate acest compromis?
De multe ori, compromisul este interpretat greșit. Se crede că înseamnă să renunți la dorințele și nevoile tale pentru a-l face fericit pe celălalt. O astfel de percepție sigur că poate crea frustrare și resentimente în timp. O relație în care unul dintre parteneri face constant sacrificii pentru celălalt, în timp ce celălalt doar primește, este dezechilibrată și, inevitabil, sortită eșecului.
Compromisul nu ar trebui să fie o negociere în care unul câștigă și celălalt pierde. Nu este despre “cedare” în fața nevoilor partenerului, ci despre găsirea unui punct de întâlnire, unde ambii parteneri să se simtă respectați și valorizați. Adevărul este că, într-o relație sănătoasă, compromisul nu înseamnă să te pierzi pe tine însuți, ci să construiești împreună cu partenerul o cale comună, chiar dacă aceasta necesită ajustări din partea ambelor părți.
Am auzit atât de des și spus cu vehemență: eu nu fac niciun compromis! Iar eu îți voi spune: atunci singurătatea te paște! Pentru că nu există relație îndelungată (de niciun fel aproape) fără compromis.
Da, există compromis și în relația de cuplu și, de fapt, acesta este indispensabil pentru o conviețuire armonioasă. Fără compromis, relațiile se pot transforma în câmpuri de bătălie, unde fiecare partener încearcă să-și impună punctul de vedere, nevoile și dorințele. Într-o astfel de dinamică, dragostea și respectul sunt înlocuite de competiție și resentimente. Prin urmare, compromisul este nu doar necesar, ci și inevitabil atunci când două persoane diferite încearcă să construiască o viață împreună.
compromisurile nu sunt niciodată despre lucrurile care definesc identitatea fiecăruia.
Totuși, nu este vorba despre compromisuri constante și unilaterale. Nu este vorba despre compromisul valorilor importante. Dacă pentru tine o valoare este să fii părinte iar pentru celălalt aceasta nu este o opțiune, compromisul nu cred că este de luat în calcul. Dar dacă pentru tine este important să te vezi în fiecare weekend cu prietenele iar el al vrea să stați doar împreună, atunci compromisul poate fi găsit prin identificarea unei soluții în care tu să lași de la tine 2 sau trei weekenduri din lună, iar el să accepte că o dată sau de două ori pe lună vei avea nevoie de acest timp cu prietenele tale și nu va face o dramă din asta. Idealul este să existe un echilibru, astfel încât amândoi partenerii să simtă că și-au păstrat integritatea personală, dar și că relația lor a beneficiat de pe urma flexibilității fiecăruia.
Compromisul presupune, înainte de toate, empatie și ascultare activă. Este esențial să îți înțelegi partenerul – nu doar din perspectiva nevoilor sale imediate, ci și din punctul de vedere al valorilor și dorințelor sale pe termen lung, așa cum ziceam mai sus. A face compromisuri nu înseamnă a renunța la cine ești sau a te transforma în cineva care își ignoră propriile nevoi, ci a găsi soluții care să permită ca ambele părți să fie mulțumite într-o anumită măsură.
Într-o relație sănătoasă, compromisurile nu sunt niciodată despre lucrurile care definesc identitatea fiecăruia. Nu ar trebui să implici sacrificarea valorilor tale fundamentale, a respectului de sine sau a lucrurilor care te fac fericit ca individ. Mai degrabă, ele sunt despre micile ajustări care fac viața împreună mai fluidă. Poate fi vorba de alegerea unui loc de vacanță, de împărțirea sarcinilor casnice sau de ajustarea programului de lucru pentru a petrece mai mult timp împreună.
Un aspect esențial al compromisului este cunoașterea și menținerea propriilor limite. Fără limite clare, compromisul poate deveni o formă de auto-sabotaj. Este important să știm până unde suntem dispuși să mergem și când este momentul să spunem “nu”. Dacă un compromis te face să te simți constant frustrat, ignorat sau nefericit, atunci el nu mai este un compromis sănătos, ci o formă de pierdere de sine.
Acest lucru presupune că, înainte de a intra într-o relație, este important să ai o bună cunoaștere de sine și să știi ce contează cu adevărat pentru tine. Nu poți face compromisuri autentice și sănătoase dacă nu știi care sunt valorile și prioritățile tale. Doar cunoscându-te bine pe tine însuți, vei putea naviga în apele delicate ale compromisului fără să te pierzi.
compromisul este despre dragoste, respect și maturitate.
Un alt lucru important de menționat este diferența dintre compromis și concesie. Compromisul este o alegere conștientă și voluntară, făcută din dorința de a ajunge la o soluție care să mulțumească ambele părți. În schimb, concesia implică o renunțare impusă, o cedare fără satisfacție sau fără să fie o alegere personală. Dacă faci concesii repetate în loc de compromisuri autentice, este posibil să acumulezi frustrare și resentimente care, în cele din urmă, vor exploda și vor afecta relația.
Compromisul într-o relație de cuplu este o artă care se învață și se perfecționează în timp. Este un dans fin între nevoile personale și nevoile partenerului, între dorința de a fi fidel propriilor convingeri și dorința de a construi ceva mai mare decât suma individualităților voastre. În esență, compromisul este despre dragoste, respect și maturitate. El nu ar trebui să fie o povară sau o sursă de resentimente, ci o modalitate prin care relația evoluează, crește și devine mai puternică.
În final, relațiile de cuplu de succes nu sunt despre cine câștigă sau cine cedează mai mult. Sunt despre doi oameni care învață să facă loc unul pentru celălalt, să fie flexibili, fără a-și pierde esența. Aceasta este adevărata împlinire: să creezi o viață comună în care amândoi vă simțiți fericiți, respectați și în siguranță. Iar compromisul, în această ecuație, nu este un rău necesar, ci o dovadă a iubirii și a înțelepciunii.
Echilibrul: cheia împlinirii în relația de cuplu. Cum îl găsim?
Deci, cum ar trebui să se raporteze femeia la bărbat și la relație în acest context modern? Cred că răspunsul stă în echilibru. Este important să fim puternice și independente, dar la fel de important este să fim deschise, receptive și vulnerabile. Putem fi atât idealiste, cât și realiste. Putem să ne dorim o conexiune profundă, dar să înțelegem că această conexiune necesită muncă, compromisuri și un anumit grad de renunțare la control. Poți face asta? Dacă răspunsul este ”da, vreau să fac asta și pot” atunci felicitări, șansele de a avea o relație de cuplu de lungă durată au crescut semnificativ. 🙂
Nu o să vă ascund și vă voi spune că relația de cuplu este grea. Este mult de muncă și de reglat în ea. Mai ales la vârsta maturității, când deja ai obiceiuri, un anumit mod de a gândi, niște lucruri la care este dificil să renunți, lucrurile se complică și mai mult. Relația de cuplu este despre doi oameni care aleg să fie împreună, în ciuda tuturor provocărilor. Este despre iubire, dar și despre efort. Despre pasiune, dar și despre răbdare. Este un dans constant între independență și interdependență. Și cred că, dacă reușim să găsim acest echilibru delicat, putem găsi și împlinirea pe care o căutăm.
Oricât de idealistă aș rămâne în sufletul meu, nu pot să nu recunosc că realitatea ne lovește din plin uneori. Dar poate tocmai această realitate ne face să apreciem cu adevărat momentele de autenticitate, de iubire și de conexiune profundă. Relația de cuplu este o provocare, dar este și una dintre cele mai mari surse de împlinire personală și de creștere – dacă suntem dispuși să ne arătăm așa cum suntem și să ne asumăm riscurile care vin odată cu această deschidere.
Și, în final, să știți că m-aș bucura să îmi spuneți cum vedeți voi relația de cuplu în această epocă? Cum vă raportați la ea? Cred că este un subiect de mare actualitate … și va rămâne, cât timp va exista omenire.
***