Ce este bunul gust? Despre măsură, kitsch și alegerile pe care le facem
Despre case cu turnulețe, ii brodate, a doua lacrimă a lui Kundera și motivul pentru care prețul nu cumpără gustul. Un eseu pornit de la o discuție în mașină, prin localitățile frumoase cândva ale țării și de la o întrebare care nu m-a mai lăsat în pace.
Pe scurt
- Bunul gust este capacitatea de a discerne între ceea ce este frumos, potrivit, armonios și valoros, dincolo de preț, modă sau dorința de a impresiona.
- Se învață. Încă din 1757, David Hume spunea că judecata estetică se rafinează prin exercițiu, comparație și eliberarea de prejudecăți. Cercetările moderne confirmă: expunerea și educația schimbă felul în care vedem.
- Măsura este nucleul lui: să știi când e suficient. Uneori bunul gust se vede mai ales în ce alegi să nu faci.
- Simplitatea nu e o garanție, iar încărcătura nu e o condamnare. Ia românească e plină de ornament și totuși perfect armonioasă.
- Kitsch-ul apare când frumusețea e imitată pentru efect, nu trăită: când obiectul vrea să impresioneze mai mult decât să fie.
Zilele trecute eram în drum spre Poiana Brașov. Trecând prin superba localitate Sinaia, despre care știm că a fost ctitorită de Mihai Cantacuzino și câteva sute de ani mai târziu a devenit reședința regală a lui Carol I, a fost un exemplu de rafinament și bun gust montan. Acum trebuie să te chinui să surprinzi strălucirea ei de odinioară deoarece a fost acoperită de flagelul constructiv dezvoltat în anii de după Revoluție. Așa că în mod firesc, discuția a alunecat, cum se întâmplă între oameni curioși, de la una la alta, până a ajuns la arhitectura caselor din România în general. Nu am înțeles niciodată atracția pentru culori țipătoare a fațadelor și a țiglelor de pe casă, pentru geamurile puchinoase, pentru balcoanele improvizate, pentru construcțiile de trei etaje fără niciun fel de aport creativ inspirat din vreo revistă străină sau, din contră, doar după imaginația proprietarului care probabil a zis ”lasă, mă, că știu eu! Nu vine nimeni să-mi zică cu e frumos! Fac eu așa, un Pelișor mic … ce nu mă pricep eu?!” Apoi am trecut la design, la interioare, la felul în care se îmbracă oamenii pe stradă, la nunți, la birou.


Și un lucru m-a frapat: nimeni nu vorbea despre bani. Nu era o discuție despre cine-și permite ce. Era despre felul în care alegem. De ce o casă care a costat o avere poate arăta ca o prăjitură cu prea multă frișcă, în timp ce o căsuță de la țară, văruită, cu prispă și cu trei mușcate în fereastră, îți taie respirația. De ce o rochie simplă, bine croită, arată mai scump decât una aleasă de la vreo mare casă de modă dar aleasă prost – că nici casele de modă nu sunt toate de-un rafinament deosebit doar pentru că au un nume. Și, mai ales, de ce suntem atât de des înconjurați de kitsch sau de o totală lipsă de gust și de proporții, încât am ajuns să nu-l mai vedem.
Prima mea reacție a fost cea comodă: bunul gust înseamnă simplitate. Proporții curate, fără bibelouri, fără briz-brizuri. Dar exact în clipa în care am spus-o, mi-am dat seama că nu e adevărat. Sau nu e tot adevărul. Am văzut femei îmbrăcate în cinci culori, cu bijuterii supradimensionate și imprimeuri peste imprimeuri, care arătau magnific. Și am văzut case albe, minimaliste, „corecte”, care nu spuneau absolut nimic.
Deci? Hai să vedem cum stă treaba cu bunul gust. Și, ca o paranteză, m-a distrat teribil când am văzut la Laura Coman pe Ig că a postat un real fix despre acest subiect în exact aceeași perioadă în care scriam acest articol. Vă las aici să vedeți.
View this post on Instagram
A post shared by Laura Coman | entrepreneur & podcast host (@_lauracoman_)
1. Ce este, de fapt, bunul gust
Definiția de la care pornesc eu este aceasta: bunul gust este capacitatea de a discerne între ceea ce este frumos, potrivit, armonios și valoros, dincolo de aparențe, preț, modă sau dorința de a impresiona. Dar definiția merită desfăcută, pentru că are cel puțin trei straturi.
Primul strat este discernământul estetic. Sensibilitatea de a recunoaște proporția, armonia, calitatea unui material, subtilitatea unei nuanțe. Să înțelegi nu doar ce este frumos, ci și de ce este frumos. Un om cu gust nu spune doar „îmi place”. Poate să-ți explice că îi place pentru că lungimea sacoului cade exact unde trebuie față de șold, sau pentru că ferestrele casei respectă un ritm.
Al doilea strat este cultura. Bunul gust nu este neapărat înnăscut. Se cultivă prin expunere la artă, literatură, arhitectură, muzică, prin observație, călătorii și curiozitate. Cu cât ai mai multe repere, cu atât distincțiile pe care le poți face devin mai fine.
Al treilea strat este măsura. Poate cel mai important. Să știi când este suficient. Când un detaliu îmbogățește întregul și când începe să-l strice.
2. Gustul se învață. Ce spun filosofii și ce spun cercetătorii
În 1757, filosoful scoțian David Hume publica eseul Of the Standard of Taste („Despre standardul gustului”), în volumul Four Dissertations. Hume pleca de la o idee care pare să închidă discuția: frumusețea nu stă în obiect, ci în sentimentul celui care privește. Și totuși, observa el, în practică toată lumea acceptă că unele judecăți sunt mai bune decât altele. Soluția lui a fost portretul a ceea ce numea „judecătorul adevărat”: un om cu judecată sănătoasă, cu o sensibilitate delicată, rafinată prin exercițiu, desăvârșită prin comparație și eliberată de prejudecăți.Observați că patru din aceste cinci calități nu țin de talent, ci de antrenament. Gustul, la Hume, se lucrează ca un mușchi.
Interesant este că psihologia experimentală de azi îi dă, în linii mari, dreptate. Modelul experienței estetice propus de Helmut Leder și colegii săi în 2004 descrie aprecierea artei ca pe un proces în etape, în care expertiza și cunoștințele schimbă ce percepem și cum evaluăm. Studiile care compară experți și nespecialiști arată în mod repetat diferențe de preferință: de exemplu, preferința pentru simetrie scade odată cu expertiza artistică. Iar un studiu din 2022 al laboratorului de neuroestetică de la University of Pennsylvania a testat chiar ipoteza că arhitecții și designerii reacționează diferit la mediul construit față de nespecialiști.
Aici trebuie o nuanță onestă. Aceste studii lucrează de obicei cu grupuri mici, adesea studenți la artă comparați cu studenți la psihologie, și arată asocieri, nu demonstrează că educația „produce” bun gust ca o rețetă. Un arhitect are alte preferințe decât mine. Asta nu înseamnă automat că preferințele lui sunt „corecte”, ci că vede mai multe lucruri. Dar e exact ce susținea și Hume: cu cât ai mai multe repere, cu atât vezi mai mult.
3. Măsura: arta de a ști când să te oprești
Există un sfat celebru, atribuit lui Coco Chanel (atribuirea e greu de verificat, dar ideea a rămas): înainte să ieși din casă, uită-te în oglindă și scoate un accesoriu. Am crescut cu el. Și cred că e un sfat bun pentru 80% din situații. Pentru că bunul gust se manifestă adesea prin ceea ce alegi să nu faci. Să nu pui și coloane, și arcade, și turnulețe, și balustrade aurii pe aceeași fațadă. Să nu porți și logo-ul, și monograma, și imprimeul cu lanțuri – deși, dacă te pricepi să faci combinații vestimentare, un anumit tip de exces poate funcționa incredibil de chic. Dar este GREU, nu faceți așa acasă! 🙂 Să nu spui gluma care ar face toată masa să râdă, dar pe cineva să se simtă mic.
Măsura nu înseamnă puțin. Înseamnă cât trebuie. Și „cât trebuie” depinde de context: o ținută perfectă pentru o gală la Operă devine ridicolă la o înmormântare. O casă cu fronton neoclasic poate fi superbă pe un bulevard din 1900 și stranie între două blocuri.
4. Simplitatea nu e o garanție
Aici trebuie să mă contrazic puțin pe mine cea de la începutul discuției. Simplitatea este cea mai sigură cale spre bun gust pentru că reduce numărul de greșeli posibile. Un tricou alb, bine croit, cu jeanși buni e greu de ratat. Un perete alb e greu de ratat. Dar „greu de ratat” nu înseamnă „frumos”. Și, culmea, chiar se poate rata și așa ceva dacă formele nu sunt cele potrive.
Există o simplitate care vine din lene sau din frică: interiorul gri-bej-alb copiat din același catalog, fără o carte, fără un obiect cu poveste, fără o singură decizie personală. Corect, dar mut. Și există o simplitate falsă, care e de fapt o altă formă de ostentație: minimalismul de vitrină, unde fiecare obiect gol costă cât o mașină și e acolo ca să se vadă că a costat. Ce face simplitatea să fie frumoasă sunt proporțiile. O casă țărănească veche din Maramureș sau din Bucovina are foarte puține elemente, dar raportul dintre înălțimea acoperișului și cea a pereților, lățimea prispei, ritmul stâlpilor sunt rafinate de generații. La fel o ținută simplă: funcționează dacă umărul e la locul lui, dacă lungimea pantalonului e cea corectă, dacă materialul cade bine.
5. Încărcat și totuși cu gust: lecția iei românești
Dacă vreți dovada că bunul gust nu înseamnă puțin, uitați-vă la o ie veche. Broderie pe guler, pe umăr (altița), pe mâneca întreagă, pe piept. Motive geometrice, culori puternice, uneori fir metalic. Pe hârtie, „prea mult”. În realitate, una dintre cele mai armonioase haine create vreodată. De ce? Pentru că fiecare ornament are un loc al lui, o logică, un ritm. Nimic nu e pus la întâmplare și nimic nu e pus ca să impresioneze vecina, ci pentru că așa se face, de sute de ani.
Henri Matisse a pictat-o în 1940, în tabloul La Blouse roumaine, aflat azi în colecția Centre Pompidou. Muzeul notează că broderiile bluzei sunt adevăratul subiect al tabloului. Și un detaliu care mi se pare emblematic: Matisse a lucrat aproape șase luni la acest motiv, iar simplitatea aparentă a tabloului final este, spune tot Pompidou, rezultatul unui travaliu lung și riguros. Ornamentul bogat, transformat în artă prin disciplină.

Sau gândiți-vă la Iris Apfel, decoratoarea și style icon-ul american care a murit în 2024, la 102 ani. Deviza ei era fix opusul sfatului lui Chanel: „More is more and less is a bore” (mai mult înseamnă mai mult, iar mai puțin e plictisitor). Brățări cât farfuriile, ochelari uriași, imprimeuri amestecate. Și totuși nimeni nu ar spune despre ea că era kitsch. Pentru că exista o coerență: o paletă, o ironie, o inteligență care lega totul. Asta e nuanța care mi se pare esențială: bunul gust nu înseamnă să nu îndrăznești. Poți fi extravagantă, excentrică, provocatoare. Diferența este că, atunci când există bun gust, îndrăzneala are intenție, coerență și expresivitate. Nu este doar zgomot.
6. Bunul gust în cuvintele altora
Înainte să vorbim despre kitsch, mi s-a părut cinstit să las să vorbească și câțiva oameni care s-au gândit la gust mai mult și mai bine decât mine. Nu sunt de acord între ei. Și tocmai asta e frumos.
Susan Sontag, eseista americană, deschide celebrul ei eseu Notes on „Camp” (1964) cu o frază care mi se pare cea mai cinstită definiție posibilă: „Gustul nu are sistem și nu are dovezi.” Dar imediat adaugă că există totuși o logică a gustului: sensibilitatea coerentă care stă la baza lui. Și mai observă ceva ce recunosc la oamenii din jurul meu: gustul se dezvoltă inegal. E rar să găsești pe cineva care are, în același timp, gust vizual bun, gust bun în oameni și gust bun în idei. Pentru Sontag, gustul guvernează orice reacție liberă a omului, inclusiv în morală. Nu e un moft estetic, e un fel de a fi.
Diana Vreeland, legendara editoare de la Harper’s Bazaar și Vogue, avea o replică pe care aș pune-o pe frigiderul oricărei femei care se teme să greșească: un pic de prost gust e ca un praf bun de boia. Toți avem nevoie de el. Iar concluzia ei: „No taste is what I’m against”, adică lipsa de gust este adevăratul dușman. Mi se pare o distincție genială. Prostul gust are măcar energie, curaj, viață. Lipsa de gust e indiferență.
Pablo Picasso ar fi spus, într-o formulare care circulă de decenii, că bunul gust e un lucru îngrozitor, dușmanul creativității. Atribuirea apare într-o revistă din 1957 și nu am găsit sursa primară, așa că o tratez cu prudență. Dar ideea merită luată în serios: gustul transformat în regulă rigidă poate sufoca îndrăzneala. Toate avangardele au început prin a fi considerate „de prost gust”.
La noi, Andrei Pleșu a făcut în eseul despre mitocan și toapă, din volumul Comedii la porțile Orientului, un portret de neuitat. Toapa, scrie el, este o carență de bun gust și de educație: nu știe să se poarte și nu știe că nu știe. Mi se pare cheia întregii discuții. Lipsa de gust nu e o crimă. Problema apare când lipsește și conștiința ei, adică exact acea curiozitate care te-ar putea face să înveți.
Iar Umberto Eco, în eseurile adunate în română sub titlul Structura prostului gust, vorbea despre kitsch ca despre o minciună estetică. Ceea ce ne duce direct la capitolul următor.
7. De unde vine kitsch-ul
Cuvântul „kitsch” vine din germană și a început să circule în piețele de artă din München pe la sfârșitul secolului al XIX-lea. Cel care i-a scris, poate, cea mai frumoasă biografie a fost un român: criticul Matei Călinescu, profesor la Indiana University, în cartea Cinci fețe ale modernității (1987), unde kitsch-ul stă alături de modernism, avangardă, decadență și postmodernism. Ideea pe care o reține din el orice cititor e simplă și crudă: frumosul este ușor de contrafăcut. Kitsch-ul este frumusețea în variantă de serie, care îți promite emoția fără efortul de a o merita.
Cu o jumătate de secol înainte, criticul american Clement Greenberg publicase în 1939 în Partisan Review eseul Avant-Garde and Kitsch, în care descria kitsch-ul ca pe un produs al consumului de masă: cultură predigerată, care îi dă privitorului efectul fără să-i ceară nimic.
Dar definiția mea preferată e a lui Milan Kundera, din Insuportabila ușurătate a ființei (1984). Kitsch-ul, scrie el, face să curgă două lacrimi. Prima: ce frumos e să vezi copii alergând pe iarbă. A doua: ce frumos e să fii mișcat, împreună cu toată omenirea, de copiii care aleargă pe iarbă. Și concluzia lui: „a doua lacrimă face kitsch-ul kitsch”. Mi se pare cea mai precisă descriere a ceea ce simțim când vedem o casă-palat cu lei de ghips la poartă sau o ținută cu toate logourile la vedere. Problema nu este lucrul în sine, ci a doua lacrimă: obiectul care e mai preocupat de efectul pe care îl produce decât de ce este. Kitsch-ul e frumusețea care se uită în oglindă.
8. Gust, bani și ostentație
În 1899, economistul Thorstein Veblen a inventat expresia „consum ostentativ” (conspicuous consumption), în cartea Teoria clasei de lux: cheltuim nu doar ca să folosim lucrurile, ci ca să arătăm că ne permitem să le cheltuim. Iar Veblen observa ceva ce ar trebui să ne facă mai blânzi: niciun strat al societății, nici măcar cel mai sărac, nu renunță complet la el. Optzeci de ani mai târziu, sociologul francez Pierre Bourdieu a publicat La Distinction (1979), un studiu uriaș bazat pe anchete făcute în Franța în anii ’60. Teza lui este incomodă: gustul nu e niciodată pur personal. El ne clasifică social și, în același timp, îi clasifică pe cei care judecă. Când râdem de gustul altora, spunem de fapt ceva despre noi. Mi se pare un avertisment sănătos. Pentru că discuția despre bun gust alunecă ușor în snobism, iar snobismul este, el însuși, o formă de lipsă de gust. 🙂
9. De ce arată așa casele noastre
Revin la discuția de la început, la casele din România. Pentru că aici întrebarea „de ce?” are răspunsuri concrete, nu doar estetice. Legea română spune, frumos, că arhitectura este „un act de cultură de interes public” (Legea 184/2001, art. 2). În practică, după 1990, o bună parte din ce s-a construit, mai ales la sate și la marginea orașelor, s-a construit fără arhitect, după poze, după casa vecinului sau după ce s-a văzut „afară”.
Cercetătorii au studiat fenomenul pe larg. Sociologa Andra Jacob a urmărit timp de ani satul Marginea din Suceava și a descris casele migranților ca forme hibride, care amestecă modelele locale cu ce au văzut oamenii în Italia sau Spania, și ca obiecte de consum cultural și de afișare a statutului. O sinteză publicată în 2020 de Stefánia Toma vorbește despre „casele mândriei”, pentru care casa ridicată cu bani câștigați în străinătate devine expresia materială a reușitei. Fotograful Petruț Călinescu a documentat ani la rând, în proiectul Mândrie și beton, cum în Țara Oașului și în Maramureș castele de oțel și sticlă au răsărit lângă vechile case de lemn, iar ce a început ca nevoie s-a transformat într-o competiție de afișare a bogăției. Când știi asta, privirea se schimbă. O casă cu turnulețe nu mai e doar „urâtă”. E și povestea unui om care a muncit douăzeci de ani pe un șantier din Torino, a pus deoparte patruzeci de euro din cincizeci și a vrut ca satul lui să vadă că a reușit. E, într-un sens, a doua lacrimă a lui Kundera. Dar e o lacrimă pe care încerc să o înțeleg.
Cred că explicațiile se adună în câteva straturi:
- Ruptura de repere. Câteva decenii în care casa tradițională a fost demolată, sistematizată sau ridiculizată ca „de la țară”, urmate de o libertate bruscă, fără un model clar cu care să o umpli.
- Nevoia de a fi văzut. După lipsuri lungi, belșugul vrea să se arate. E omenesc.
- Confuzia dintre scump și frumos. Dacă materialul e scump, dacă sunt mai multe elemente, „trebuie” să fie mai frumos.
- Lipsa educației vizuale. Puține ore de istoria artei, puține muzee vizitate, foarte multe imagini consumate pe telefon, de obicei cele care atrag privirea cel mai repede.
Nimic din toate astea nu ține de bani. Ține de repere.
10. Bunul gust al comportamentului
Există o dimensiune a bunului gust care mă interesează poate mai mult decât cea a obiectelor. Un om poate avea haine impecabile, o casă superbă și o colecție de artă, și să manifeste un gust îndoielnic în felul în care vorbește, în glumele pe care le face, în modul în care își expune bogăția sau în felul în care îi tratează pe chelnerul, pe șoferul, pe asistenta lui. Am cunoscut, în anii de televiziune și de evenimente, oameni foarte bogați și profund lipsiți de gust sau, culmea, oameni foarte citiți dar care au un stil de mahala în modul de manifestare publică. Și oameni cu foarte puțin, care aveau o eleganță naturală de care nu te puteai sătura.
Aici bunul gust se întâlnește cu discreția, cu tactul și cu inteligența socială. Nu sunt același lucru, dar se recunosc între ele. Să nu întrebi cât a costat. Să nu povestești cât a costat. Să știi când să taci. Să faci un compliment fără să-l transformi într-un spectacol despre tine.
11. Este bunul gust subiectiv?
Da. Și nu. Hume spunea că frumusețea e percepută subiectiv, dar judecata se poate rafina. Immanuel Kant, în Critica facultății de judecare (1790), a mers mai departe cu o observație pe care o recunoaștem toți: când spunem că ceva e frumos, nu spunem doar „îmi place mie”. Pretindem, într-un fel, ca și ceilalți să fie de acord. Judecata de gust e subiectivă, dar aspiră la universalitate. Altfel n-am avea discuții aprinse despre case pe drumurile patriei. De aici o distincție pe care merită s-o păstrăm: preferința personală și judecata estetică nu sunt același lucru. Pot să ador ciocolata cu lapte și să recunosc că o ciocolată neagră de origine unică e mai complexă. Pot să iubesc o rochie pentru că mi-o amintește pe mama și să știu că nu e bine croită. Nu tot ce ne place este automat o expresie a bunului gust. Și asta e foarte bine: înseamnă că mai avem unde să creștem.
Bunul gust nu este sinonim cu luxul, cu minimalismul, cu sobrietatea sau cu o anumită clasă socială. Poate exista într-o casă modestă, într-o ținută simplă, într-o masă pregătită cu grijă sau într-o conversație fără nicio pretenție. Și poate lipsi cu desăvârșire din cele mai luxoase contexte.
12. Ce am înțeles eu
Am început să lucrez la 16 ani și am petrecut decenii în televiziune, pe scene, la evenimente, între oameni din lumi foarte diferite. Dacă mă întrebați unde am învățat ce știu despre gust, nu vă pot da o singură școală. L-am învățat privind. Comparând. Și, mai ales, l-am învățat acasă, la mama și tata care au avut deschidere, interes și un job în această direcție a frumosului. Nu am trăit în palate și nici nu am avut bogății, dar am avut acces și deschidere către frumos prin oamenii care veneau la noi în casă, prin călătoriile părinților mei care se întorceau cu obiecte și experiențe, prin revistele de arhitectură și design care erau cu tonele în casă. Apoi, am acumulat informație valoroasă prin mediul în care am fost educată, oamenii pe care i-am întâlnit și de la care am învățat continuu și din călătoriile întreprinse care nu au reprezentat niciodată doar shopping sau zone pur turistice. Toate acestea reprezintă un fel de capital invizibil. Nu se vede pe etichetă, dar se vede în tot restul. Și am mai înțeles ceva, care cred că se leagă de felul în care văd vârsta acum: gustul este unul dintre puținele lucruri care cresc odată cu anii, dacă le dai voie. La 25 de ani voiam să arăt că știu. Acum vreau doar să aleg bine.
În discuția la care am făcut referire, concluzia a fost un sumar al celor ce am așternut în acest articol. Și a mai fost că va trebui să mai treacă niște generații care să acumuleze frumos în interiorul lor astfel încât să îl poată manifesta și la exterior.
Dacă ar fi să rezum totul într-o frază, aș spune așa: bunul gust este inteligența sensibilității. Este capacitatea de a recunoaște valoarea, de a înțelege contextul, de a respecta proporțiile și de a alege cu măsură. Nu înseamnă să ai tot ce este mai frumos, ci să știi ce merită ales, cum să alături lucrurile și, mai ales, când să te oprești.
Și vă las cu întrebarea care a rămas pe masă după ce s-au strâns paharele: trăim într-o societate în care bunul gust este cultivat sau într-una în care vizibilitatea, ostentația și prețul au ajuns să fie confundate cu el? Aștept răspunsurile voastre în comentarii. Promit să le citesc pe toate.
Notă: acesta este un eseu de opinie cu caracter informativ. Ideile filosofice și rezultatele studiilor sunt prezentate pe scurt, cu limitele lor; pentru detalii, vă recomand sursele de mai jos.
Foto: Mugur Cristescu
Surse
- Hume, D. (1757). Of the Standard of Taste, în Four Dissertations. Londra.
- „Aesthetic taste”, Wikipedia: en.wikipedia.org/wiki/Aesthetic_taste
- Leder, H., Belke, B., Oeberst, A., Augustin, D. (2004). A model of aesthetic appreciation and aesthetic judgments. British Journal of Psychology, 95, 489–508.
- Gartus, A., Völker, M., Leder, H. (2020). What Experts Appreciate in Patterns: Art Expertise Modulates Preference for Asymmetric and Face-Like Patterns. Symmetry, 12(5), 707. doi:10.3390/sym12050707
- Weinberger, A. B., Garside, E. W. et al. (2022). Studiu despre efectele expertizei în arhitectură și design asupra răspunsului estetic la mediul construit. Penn Center for Neuroaesthetics: neuroaesthetics.med.upenn.edu
- Centre Pompidou, Henri Matisse, La Blouse roumaine, 1940: centrepompidou.fr
- Centre Pompidou, dosar pedagogic „La Blouse roumaine”: centrepompidou.fr
- PBS NewsHour / AP (2 martie 2024). Fashion icon Iris Apfel dies at 102: pbs.org
- Călinescu, M. (1987). Five Faces of Modernity: Modernism, Avant-Garde, Decadence, Kitsch, Postmodernism. Duke University Press. (În română: Cinci fețe ale modernității.)
- Greenberg, C. (1939). Avant-Garde and Kitsch. Partisan Review, 6(5), 34–49.
- Kundera, M. (1984). Insuportabila ușurătate a ființei, partea a șasea, „Marele Marș”.
- Veblen, T. (1899). The Theory of the Leisure Class, cap. IV „Conspicuous Consumption”. Encyclopaedia Britannica: britannica.com
- Veblen, T. (1899), cap. IV, text integral: brocku.ca
- Bourdieu, P. (1979). La Distinction. Critique sociale du jugement. Paris: Éditions de Minuit.
- Legea nr. 184/2001 privind organizarea și exercitarea profesiei de arhitect, republicată, art. 2.
- Jacob, A. Migrant’s houses as places and objects of cultural consumption and status display. CEEOL: ceeol.com
- Toma, S. (2020). The Microcosm of Migration and Return: Identity, Space and Home in Romania. HOMInG Working Paper 9/2020: homing.soc.unitn.it
- Călinescu, P. Pride and Concrete / Mândrie și beton (2010–2021); „Dream Houses”, The Black Sea (2018): theblacksea.eu
- Kant, I. (1790). Critica facultății de judecare (Kritik der Urteilskraft), §§ 7–8.
- Sontag, S. (1964). Notes on „Camp”. Partisan Review; reluat în Against Interpretation (1966): text integral
- Diana Vreeland, citată în Harper’s Bazaar Arabia, „Words To Dress By: Life Wisdom From Diana Vreeland”: harpersbazaararabia.com
- Pablo Picasso, citat în Quote Magazine (24 martie 1957), conform Wist.info; sursa primară neconfirmată: wist.info
- Pleșu, A. „Despre mitocanul care nu e totuna cu toapa”, în Comedii la porțile Orientului. Humanitas. Citat în Jurnalul Național, „Kitsch și toape”: jurnalul.ro
- Eco, U. Structura prostului gust (ediția în limba română a eseurilor despre kitsch și cultura de masă).





