Dezavantajele de a fi un om scund. Foarte scund

„Aoleu! Iar ești pe tocuri…” – da, cam asta e replica pe care o spun, pe un ton ușor resemnat, aproape de fiecare dată când mă văd cu Sonia, also knows as… fondatoarea acestei minunate platforme numite Doer.ro, super S, capricornul acela încăpățânat care face o mie de chestii într-o zi, prietena mea și una dintre persoanele pe care le apreciez cel mai mult pe lume. Ne știm de mai bine de patru ani, de când lucrăm și împreună, și cam tot de-atunci am această problemă: Sonia e înaltă și superbă, adică na, o știți și voi, iar eu pe lângă ea par un minion. Din acela galben din animațiile cu minioni. Un fel de popică de bowling. Chiar o nano-particulă, aș zice.

Ei bine, zilele trecute, povestindu-i o întâmplare prin care nu cred că aș fi trecut dacă aveam și eu vreo 8-10 cm în plus, Sonia a scris materialul acesta: Dezavantajele de a fi om înalt.

Dezavantajele de a fi om înalt

Poate s-o fi gândit că mă consolează în felul ăsta, nu-mi dau seama, dar cert e că nimic nu-mi poate aduce alinare atunci când vine vorba de condiția mea de liliputan. În consecință, astăzi m-am gândit să-i dau și eu replica. Și să-i arăt că, deși înălțimea asta generoasă pare o adevărată „caznă”, tot mai rău e să fii mic. La stat. Nu la sfat.

• Când ești mic, automat ești obligat să minți. Eu am 1.58 m, poate chiar 1.59 dacă părul meu are o zi bună, plină de volum. Dar am spus mereu că am 1.60, ca să capăt măcar 2 centimetri de seriozitate. Inclusiv în primul pașaport am declarat asta (ups, poate că nu ar fi trebuit să spun asta). Și când ești mic, lumea chiar te întreabă așa, pe un ton glumeț (dar enervant pentru tine): „și cât de mic ești?” Așa că te-apuci să cosmetizezi un pic adevărul.

• Când ești scund, se duce pe apa sâmbetei toată independența ta. Știți? Eu îi admir foarte mult pe oamenii capabili să se descurce chiar și singuri în aproape orice situație. Încerc, pe cât posibil, să fiu ca ei. Dar ambiția asta se stinge destul de repede când trebuie să iau un pahar din dulapul de sus de la bucătărie. Sau să dau jos trolerul de pe raftul pe care l-am urcat. Ori de câte ori sunt nevoită să aduc scara pentru a efectua diverse OPERAȚIUNI DIN ASTEA DIFICILE, simt cum mă apasă neajunsurile vieții de pitică.

• Sunt enșpe milioane de piese vestimentare pe care nu le pot purta pentru că… well, nu arată bine atunci când mături pe jos cu ele. Salopete. Rochii maxi. Cizmele peste genunchi (care basically sunt mai lungi ca picioarele mele). Și brusc devine mult mai complicat să te îmbraci în viața de zi cu zi.

• Nu vezi mai nimic la concerte. Statistic vorbind, oricât de mult te-ai apropia de scenă, tot se va găsi cineva mai înalt care să se bage în fața ta.

• Nu ajungi la produsele de pe rafturile de sus ale magazinelor. Adică să nu cumva să vrei o pastă de roșii de sus de tot, că s-ar putea să faci și-o nefăcută în încercarea de a pune mâna pe borcan și să-l faci țăndări.

• Dacă ești mic și prins în aglomerație, te sufoci. Pur și simplu. Nu mai ajunge oxigenul la tine. Ajung, în schimb, miresmele de toate felurile. Neplăcute, de cele mai multe ori. Și să vezi atunci distracție…

• Nu în ultimul rând, când ești minion, oamenii nu prea te văd. Adică lasă că nu te iau în seamă, dar efectiv nu te văd. De la înălțimea lor, nu pot concepe că mai există acolo, în proximitate, o furnică dornică de atenție.

Acestea fiind spuse, „viața-i greu” când ești petite. Dar zău, ce-ar fi existența noastră fără câteva provocări?

***