Când contează cel mai mult aparențele? Oamenii și superficialitatea socială
Contează aparențele? Dacă da, în ce sens? Câteodată sunt necesare, iar câteodată nu-și au sensul. Sunt oamenii superficiali? Toți? Sunt întrebări care macină mințile obiective ale oamenilor de știință, dar și mințile oamenilor de rând care încearcă să găsească răspunsuri la viața în sine. În dicționarul limbii române, aparență înseamnă: „înfățișare înșelătoare, care ascunde adevărata natură (a lucrurilor sau a persoanelor).‟
Atunci când oamenii tind să-și îngrijească în mod constant și meticulos aspectul fizic, ar putea fi considerați de unii superficiali. În general, se înțelege că în formarea percepțiilor despre ceilalți, aspectul nu ar trebui să conteze. Cei mai mulți dintre noi am fost învățați să judecăm valoarea celorlalți în funcție de personalitatea și caracterul lor, nu doar de atractivitate.
Dar dacă nu ne putem abține? Ce se întâmplă dacă, indiferent de ce ne-au spus mamele noastre mereu, interacționăm inevitabil unul cu celălalt pe baza unei superficialității complete? Mai mult, aparențele nu rămân doar la nivelul estetic, ci și mai profund.
Când întâlnim prima dată pe cineva conform atitudinii, comportamentului sau limbajului non-verbal hotărâm să-l placem sau nu. De multe ori mi s-a întâmplat să judec greșit o persoană la prima întâlnire, ba chiar la a doua sau a treia, iar cu timpul să-mi dau seama de greșeala mea.
În articolul de azi discutăm despre aparențe și cum reușim să le conștientizăm și chiar să le combatem:
De ce contează aparențele în societate
Până la șapte ani, copilul nu are trase peste minte și suflet obloane sociale. Este el pur, fără modificări, fără cenzură. Odată ce crește descoperă că nu are voie să facă anumite lucruri sau să manifeste anumite comportamente. Descoperă odată cu intrarea în colectivitate că X este mai bun decât el la matematică și că Y are o mașină de jucărie mai mare ca a sa. Ușor, dar sigur copilul manifestă jenă și rușine, iar aceste sentimente îl vor însoți de-a lungul vieții de adult manifestându-se prin construirea aparențelor. Acestea pot fi de natură materială, morală, etică și fizică.
Câteodată aparențele te protejează de posibili adversari sau te scot din diverse încurcături, dar de cele mai multe ori nu fac decât să consume puțin câte puțin din realitatea proprie.
Astăzi vorbim despre autenticitate și responsabilitate, dar cum o putem face dacă aparențele sunt la ordinea zilei?! Acestea contează din păcate, mai ales în societatea românească unde comparațiile dintre frați, dintre colegii de școală, prietenii de grup, colegii de muncă și copiii prietenilor sunt evidente, poate chiar mai mult decât în Statele Unite de exemplu, unde oamenii nu-și fac atât de multe griji în legătură cu ce spune lumea.
Cum conștientizăm că am intrat în capcana aparențelor
Consider că acea conștientizare apare doar când ne simțim răniți, înfrânți și demoralizați. Când îți este bine și totul este un soare mare și gras în viața ta nu observi defectele care stau undeva chircite în interiorul tău și așteaptă să iasă la suprafață.
Cum conștientizezi că undeva, pe drum te-ai pierdut?
- încerci să ascunzi soarele cu degetul, iar acest fapt se poate manifesta în viața personală sau de carieră în aceeași măsură. Te ascunzi în spatele unei relații nefericite, dar nu protestezi pentru că te-ai obișnuit cu familiarul și nu vrei să dai piept cu necunoscutul. Sau urăști ideile șefului și cu toate astea îi sprijini deciziile cu gândul că la un moment dat vei fi avansat. Astfel de atitudini izvorăsc din rușine și frică să spui lucrurilor pe nume, preferând să stai în aparență, decât să fii în esență.
- te străduiești prea tare să arăți lumii câte lucruri faci ca mamă, femeie de carieră, soție și femeie, iar undeva când nu te vede nimeni scapi jos fața surâzătoare și apare EA, cea care ar vrea să fie liberă, neîncorsetată de ideile societății despre cum trebuie să fie și să arate FEMEIA.
- ești depresivă și anxioasă, iar de cele mai multe ori nici nu ai chef să te ridici din pat. Îți dai seama că ai o problemă, dar nu vrei să recunoști cu voce tare; mai mult nu vrei să cauți ajutorul la o prietenă bună din frica că o să fii judecată și din rușinea de a fi desconsiderată. De altfel, consideri că a merge la terapie este un semn de slăbiciune.
- vrei să fii văzută și remarcată, străduindu-te de fiecare dată să ieși în față. Ai nevoie de aprobarea oamenilor și te hrănești cu laudele false ale celor din jur care te pot lăsa baltă atunci când nu le mai oferi ceea ce ei au nevoie.
Cum (re)devii autentică
De cele mai multe ori oamenii își conștientizează defectele și slăbiciunile, dar le este foarte greu să facă o schimbare autentică. Acest lucru este extrem de dificil, sinuos și nu este lipsit de peripeții. Asta nu înseamnă că nu trebuie să încerci, dar trăim în societatea care este profund superficială, iar autenticitatea are nevoie de multă încredere pentru a ieși la suprafață. Mai mult, aparențele trebuie păstrate din când în când, dar nu la nivel profund.
- îndrăznește să faci lucruri pe care ți le dorești, dar pe care jena și frica nu te-au lăsat să le duci la îndeplinire. Fă reconversia spre domeniul care îți place fără teamă și rușine, chiar dacă la început îți va fi mai greu
- mergi la terapie
- spune lucrurilor pe nume la muncă, în familie sau în gașca de prieteni
- spune-ți părerea reală fără frică că ești judecată de terțe persoane; gândește-te că nu există om care să nu treacă prin malaxorul necruțător al societății
- fă lucruri care te scot din zona de confort, participă la cursuri de pictură, ia-ți carnetul de șoferi sau fă voluntariat
Nu uita: aparența nu este esența. Autenticitatea dă valoare vieții umane și deși este greu să ajungi la ea nu este imposibil. Încearcă!
Sursă foto: Unsplash.com
***