Primele minute: 10 dintre cele mai bune scene de deschidere din istoria filmului

Despre filmele care te prind din primul cadru, despre regizorii care au avut curajul să înceapă încet, și despre ce spune un început bun despre tot ce urmează

Există o regulă nescrisă în televiziune, pe care am învățat-o devreme și pe care n-am uitat-o niciodată: primele secunde decid dacă omul de acasă rămâne cu tine sau schimbă canalul. Nu contează cât de bun e invitatul din minutul douăzeci dacă ai pierdut publicul în minutul unu.

Cinema-ul știe asta de la începuturile lui. Un film bun îți face, în primele minute, o promisiune. Îți spune cum va arăta lumea în care tocmai ai intrat, ce fel de ritm va avea povestea, de cine ar trebui să-ți fie frică și pe cine ar trebui să iubești. Unele filme o fac cu explozii. Altele cu o muscă, o picătură de apă și o morișcă de vânt care scârțâie. Așa că m-am gândit să vă las în această duminică o listă care poate vă inspiră cu unele dintre cele mai bune scene de deschidere din istoria cinematografiei și mi-am făcut propria listă. Nu e un clasament absolut, pentru că așa ceva nu există. E o selecție de zece începuturi pe care le consider lecții de povestire, ordonate cronologic, cu câteva detalii din culise care le fac și mai interesante. Atenție: urmează spoilere moderate pentru primele minute ale fiecărui film.

De ce contează atât de mult începutul

Profesoara Annette Insdorf, de la Columbia University, a scris o carte întreagă despre asta, „Cinematic Overtures: How to Read Opening Scenes”. Ideea ei centrală e simplă: primele minute ale unui film mare sunt cheia pentru tot restul lui. Funcționează ca primele paragrafe ale unui roman. Te atrag, îți arată temele și stilul și, mai ales, te fac să ai încredere în cei care au făcut filmul.

Încrederea e cuvântul important aici. Un început bun nu îți dă toate informațiile. Îți dă suficiente cât să vrei să afli restul. Și, poate surprinzător, multe dintre cele mai memorabile deschideri sunt cele care îndrăznesc să fie lente.

1. „Touch of Evil” (Atingerea răului, 1958): bomba care face turul orașului

Primul cadru: un ceas atașat de câteva bețe de dinamită. O mână fixează timerul. Bomba ajunge în portbagajul unei mașini. Și apoi camera lui Orson Welles pornește la drum fără să se oprească vreo clipă: urmărește mașina prin străzile unui oraș de la granița dintre Mexic și Statele Unite, se înalță deasupra acoperișurilor, coboară, se strecoară printre trecători și se lipește de un cuplu proaspăt căsătorit (Charlton Heston și Janet Leigh) care merge pe jos, pe același traseu, în paralel cu mașina.

Totul, într-un singur plan, de aproximativ trei minute și jumătate. Știi că bomba va exploda. Nu știi când. Iar faptul că nu există nicio tăietură te obligă să stai în tensiunea aceea fără nicio pauză de respirație.

Detaliul din culise: studioul Universal a pus genericul și muzica lui Henry Mancini peste acest cadru, împotriva voinței lui Welles. Abia versiunea restaurată din 1998, făcută după notițele regizorului, a eliberat imaginea de generic. Robert Altman i-a adus un omagiu explicit în deschiderea din „The Player” (1992), unde personajele chiar discută despre planul lui Welles.

2. „Breakfast at Tiffany’s” (Mic dejun la Tiffany, 1961): eleganța unei singurătăți

Fifth Avenue, în zori, complet goală. Un taxi galben oprește în fața magazinului Tiffany & Co. Din el coboară o tânără într-o rochie neagră Givenchy, cu perle și ochelari de soare, care scoate dintr-o pungă de hârtie o cafea și un corn danez și le mănâncă privind vitrinele. Nicio replică. Doar „Moon River”, de Henry Mancini.

E una dintre cele mai cunoscute imagini din istoria modei, dar dacă te uiți atent, scena nu e despre lux. E despre o fată care se întoarce acasă singură, după o noapte despre care nu vrea să vorbească, și care își găsește liniștea în fața unor bijuterii pe care nu și le permite. În două minute, Blake Edwards îți spune tot ce trebuie să știi despre Holly Golightly: glamour la suprafață, fragilitate dedesubt.

Detaliul din culise: scena a fost filmată în jurul orei cinci dimineața, într-o duminică, singurul moment în care strada putea fi golită de curioși. A fost prima dată când Tiffany a permis unei echipe de film să filmeze la magazinul de pe Fifth Avenue. Iar Audrey Hepburn, potrivit unui articol din The New York Times din 1960, nu prea avea simpatie pentru cornul danez. Ar fi preferat o înghețată.

3. „C’era una volta il West” (A fost odată în Vest, 1968): arta de a aștepta

Trei pistolari ajung într-o gară pierdută în deșert. Și așteaptă. Unul se joacă cu o muscă. Altul stă sub o streașină de unde picură apă și o lasă să cadă pe borul pălăriei. O morișcă de vânt scârțâie. Atât. Peste zece minute în care nu se întâmplă, aparent, nimic. Sergio Leone a construit această deschidere fără muzică, doar din sunete: musca, picăturile, scârțâitul, fluierul unui tren care se apropie. Iar când trenul pleacă și pe peron rămâne un bărbat care cântă la muzicuță (Charles Bronson), tensiunea acumulată se descarcă în câteva secunde.

Detaliul din culise: e cu atât mai remarcabil cu cât Ennio Morricone compusese muzica filmului înainte de filmări, iar Leone o punea pe platou ca actorii să joace pe ea. Pentru deschidere a ales, deliberat, s-o scoată. Secvența a fost filmată în patru zile, la La Calahorra, în Spania. Iar distribuitorul american, speriat de durată, a tăiat din film aproape douăzeci de minute la lansare.

Aici e o lecție care îmi place foarte mult, mai ales azi, când totul se consumă în viteză: răbdarea poate fi cel mai puternic instrument narativ. Leone te obligă să aștepți împreună cu personajele lui. Și tocmai de aceea nu mai uiți scena.

4. „2001: A Space Odyssey” (2001: Odiseea spațială, 1968): patru milioane de ani într-o tăietură

În proiecțiile originale, filmul lui Stanley Kubrick începea cu ecranul complet negru, pe care se auzea doar „Atmosphères”, piesa compozitorului maghiar György Ligeti. Minute întregi de întuneric și sunet neliniștitor, ca o uvertură de operă. Apoi Pământul, Luna și Soarele se aliniază pe acordurile din „Also sprach Zarathustra” de Richard Strauss.

Urmează „Zorii omenirii”: un grup de hominizi în savană, un monolit negru apărut din senin și momentul în care unul dintre ei descoperă că un os poate deveni unealtă (și armă). Aruncă osul în aer, iar Kubrick taie direct la un obiect care plutește pe orbită, în viitor.

E probabil cea mai citată tăietură din istoria filmului. Într-o singură trecere de la un cadru la altul, sare peste patru milioane de ani și îți spune, fără niciun cuvânt, despre ce va fi filmul: despre unelte, despre evoluție și despre ce face omul cu inteligența lui.

5. „Apocalypse Now” (1979): un om care se destramă

Jungla. Elicoptere care trec prin fața cadrului. O explozie de napalm. Și peste toate, vocea lui Jim Morrison din „The End”, piesa celor de la The Doors. Imaginea se suprapune peste fața căpitanului Willard, întins pe un pat dintr-o cameră de hotel din Saigon, cu ventilatorul din tavan care sună ca rotorul unui elicopter.

Francis Ford Coppola nu îți spune nimic despre misiune în aceste minute. Îți arată doar starea mentală a omului care o va duce la capăt: un soldat care nu mai poate trăi nici în război, nici în afara lui.

Detaliul din culise, poate cel mai cunoscut din tot filmul: scena din cameră a fost filmată pe 3 august 1976, ziua în care Martin Sheen împlinea 36 de ani. Sheen a povestit ulterior, deschis, că era foarte beat. Lovitura în oglindă n-a fost regizată, iar sângele din cadru e al lui. Coppola a ales să nu oprească filmarea. Sheen a vorbit mai târziu despre momentul acela ca despre o confruntare cu propriile probleme, inclusiv cu dependența de alcool, pe care a depășit-o ulterior.

6. „Raiders of the Lost Ark” (Căutătorii arcei pierdute, 1981): cum prezinți un erou

Peru, 1936. Un grup de oameni înaintează prin junglă. Pe cel din față nu-l vedem: doar spatele, pălăria, silueta. Steven Spielberg îl ține ascuns minute întregi și ni-l arată abia când scoate biciul. Apoi urmează templul: capcane, săgeți otrăvite, o statuetă de aur pe care Indiana Jones încearcă s-o înlocuiască cu un săculeț de nisip, calculând greutatea din ochi. Calculul e greșit, iar bolovanul uriaș care pornește după el a devenit una dintre cele mai parodiate imagini din cultura pop.

Ce face scena atât de bună nu e doar acțiunea. E faptul că, în câteva minute, afli tot ce trebuie despre Indy: e curajos, e inteligent, greșește, are noroc și, la final, pierde comoara în fața rivalului său. Un erou, dar unul uman.

Detaliul din culise: a fost primul rol de film al lui Alfred Molina, ghidul care îl trădează pe Indy. Chiar în prima lui zi de filmare a fost acoperit cu tarantule, iar scena cu păianjenii de pe spatele lui e una dintre cele mai memorabile din deschidere.

7. „Saving Private Ryan” (Salvați soldatul Ryan, 1998): războiul fără filtru

Aproximativ 25 de minute din debarcarea de pe plaja Omaha, pe 6 iunie 1944. Camera din mână, culorile aproape spălate, sunetul care dispare și revine, gloanțele care taie apa. Steven Spielberg nu te lasă să privești războiul de la distanță. Te pune pe plajă, lângă soldați.

Detaliul din culise: secvența nu a fost filmată în Normandia, ci pe plaja Curracloe, în comitatul Wexford, Irlanda. Aproximativ o mie de rezerviști din armata irlandeză au jucat rolul soldaților americani, iar printre figuranți s-au aflat și oameni cu amputări, echipați cu proteze, pentru ca rănile să arate cât mai real. Potrivit Encyclopaedia Britannica, secvența a costat aproximativ 12 milioane de dolari din bugetul de 65 de milioane și a implicat munca a circa 1.500 de oameni. Departamentul american pentru Veterani a deschis o linie telefonică specială pentru veteranii afectați de film.

Nu e o scenă pe care o revezi de plăcere. E una pe care o revezi ca să nu uiți.

8. „Up” (2009): o viață întreagă în patru minute

Știu, e un film de animație. Știu, mulți dintre voi tocmai ați simțit un nod în gât doar citind titlul. Secvența cunoscută drept „Married Life” spune întreaga poveste de dragoste dintre Carl și Ellie: nunta, casa pe care o renovează împreună, borcanul în care strâng bani pentru călătoria visată, vestea că nu vor putea avea copii, banii cheltuiți pe reparații, cravata pe care ea i-o înnoadă în fiecare dimineață, bătrânețea, spitalul.

Fără nicio replică. Doar imagini și un vals de Michael Giacchino care sună, la cererea regizorului Pete Docter, ca o cutie muzicală de la bunica. Coloana sonoră a câștigat Oscarul.

Detaliul din culise: Docter a povestit că echipa scrisese pentru această deschidere material cât pentru 30–40 de minute, pe care l-au tot redus. Au renunțat și la dialogul planificat inițial, când și-au dat seama că muzica și imaginile spun totul. E poate cea mai bună dovadă din această listă că, uneori, a tăia înseamnă a câștiga.

9. „Inglourious Bastards” (Ticăloși fără glorie, 2009): un pahar de lapte

Capitolul întâi poartă un titlu care e un omagiu direct: „A fost odată… în Franța ocupată de naziști”. Un fermier francez taie lemne. O mașină se apropie. Din ea coboară colonelul SS Hans Landa, care cere politicos voie să intre, cere un pahar de lapte și începe o conversație. Despre vaci, despre fiicele fermierului, despre zvonuri. Cam douăzeci de minute în care nimeni nu ridică vocea și în care tensiunea crește cu fiecare replică amabilă.

Quentin Tarantino își recunoaște datoria față de Leone: aceeași răbdare, aceeași încărcare lentă, același deznodământ violent și rapid. Și adaugă ceva al lui: puterea limbajului. Landa trece de la franceză la engleză din motive pe care le înțelegem abia la final, iar schimbarea de limbă devine o armă.

Detaliul din culise: pentru acest rol, Christoph Waltz, un actor austriac pe atunci aproape necunoscut publicului internațional, a primit premiul pentru interpretare la Cannes și Oscarul pentru cel mai bun actor în rol secundar.

10. „La La Land” (2016): o autostradă care începe să cânte

Un ambuteiaj sufocant pe o rampă suspendată din Los Angeles. O șoferiță începe să cânte. Apoi altul. Apoi toți ies din mașini, dansează pe capote, pe acoperișuri, printre benzi, într-un număr muzical care pare filmat dintr-o singură suflare. Când se termină, toți se urcă înapoi în mașini și apare titlul filmului.

Damien Chazelle îți spune din primul minut că vei vedea un musical clasic, colorat, nerușinat de optimist, plasat în realitatea foarte puțin romantică a traficului din Los Angeles. Exact tensiunea dintre vis și realitate pe care o va explora tot filmul.

Detaliul din culise: rampa care leagă autostrăzile 105 și 110 a fost închisă două zile, în august 2015, în plină caniculă. Au participat aproximativ 30 de dansatori profesioniști și peste o sută de figuranți. Iar planul-secvență e, de fapt, o mică iluzie: e format din trei cadre lipite prin tăieturi ascunse. Welles ar fi apreciat.

Ce au în comun

Dacă le pui pe toate zece una lângă alta, observi câteva lucruri. Niciuna nu explică. Nicio deschidere de pe această listă nu începe cu un narator care îți povestește contextul. Toate arată și toate au încredere că spectatorul va pune singur piesele cap la cap. Multe își asumă riscul de a fi lente. Leone, Kubrick și Tarantino au construit începuturi care, pe hârtie, ar fi fost tăiate de orice producător grăbit. Și tocmai lentoarea le face memorabile. Într-o vreme a conținutului de 15 secunde, mi se pare o idee care merită păstrată: lucrurile care cer timp și atenție sunt adesea cele care rămân cu noi.

Toate îți spun ce fel de film urmează. Bomba lui Welles anunță un noir despre corupție. Fata de la vitrina Tiffany anunță o poveste despre singurătatea din spatele strălucirii. Osul aruncat în aer anunță un film despre om și uneltele lui. Iar valsul din „Up” anunță că filmul acesta, deși are un zbor cu baloane, va fi despre doliu și despre curajul de a o lua de la capăt.

Și, poate cel mai frumos, își vorbesc unele altora. Tarantino îl citează pe Leone. Altman îl citează pe Welles. Chazelle moștenește planul-secvență pe care Welles l-a făcut celebru. Cinema-ul e o conversație lungă, iar deschiderile acestea sunt câteva dintre cele mai bune replici ale ei.

Tu ai un film al cărui scenă de deschidere te-am impresionat și te-a ținut prinsă?

Notă

Selecția reflectă gustul autoarei și nu are pretenția unui clasament definitiv. Detaliile de producție provin din surse publicate (enciclopedii, interviuri cu echipele de filmare, presă de specialitate), iar cifrele (durate, bugete, număr de figuranți) variază ușor de la o sursă la alta, în funcție de versiunea filmului și de cine le relatează.

Surse

1. Annette Insdorf, „Cinematic Overtures: How to Read Opening Scenes”, Columbia University Press, 2017.
2. Art of the Title, „Touch of Evil (1958)” și „Once Upon a Time in the West (1968)”, artofthetitle.com.
3. Turner Classic Movies, articole despre „Touch of Evil” și „Once Upon a Time in the West”, tcm.com.
4. Sam Wasson, „Fifth Avenue, 5 A.M.: Audrey Hepburn, Breakfast at Tiffany’s, and the Dawn of the Modern Woman”, Harper, 2010.
5. AFI Catalog, „Breakfast at Tiffany’s (1961)”, catalog.afi.com.
6. NASA History, „50 Years Ago: 1968 Welcomed 2001”, nasa.gov.
7. Literary Hub, „What Really Went on Between Francis Ford Coppola and Martin Sheen During the Filming of Apocalypse Now?”, lithub.com.
8. Encyclopaedia Britannica, „Saving Private Ryan”, britannica.com.
9. Task & Purpose, „The Omaha Beach landing in ‘Saving Private Ryan’ changed how we look at WWII”, 2018.
10. /Film, interviu cu Michael Giacchino despre deschiderea din „Up”, slashfilm.com, 2024.
11. AV Club, „Breaking down the glorious first scene of Inglourious Basterds”, avclub.com.
12. TheWrap, „‘La La Land’ High-Flying Highway Opening Scene: How’d They Do That?”, thewrap.com.
13. NPR, Susan Stamberg, reportaj despre coregrafia lui Mandy Moore din „La La Land”, npr.org, 2017.