Cu copiii… la varsta adolescentei! Cum sa gestionam aceasta perioada dificila!

De obicei, parintii sau rudele apropiate vin la psiholog si sesizeaza o dificultate la copilul lor. Acea dificultate perturba echilibrul familiei si devine sacaitoare penttr membrii ei. Uneori, lucrurile se pot complica brusc si nu se mai pot descurca cu ele.

Copilul este parte constitutiva a unui intreg – familia, si e bine sa ne ferim de ideea de a-l considera defectat sau singurul responsabil pentru comportamentele nedorite manifestate.

Totusi, trebuie inteles ca o tulburare sau o dificultate a copilului ne trimit la observarea sistemului familial in ansamblu. Intr-un limbaj simbolic, familia este boala, iar copilul este simptomul bolii, modul de manifestare a bolii. E bine ca parintii sa inteleaga ca nu copilul este defect si trebuie reparat de catre psiholog, ci ca este nevoie de schimbare la nivelul tuturor membrilor familiei, este nevoie de o colaborare sustinuta intre psiholog si familie. Copilul este parte constitutiva a unui intreg – familia, si e bine sa ne ferim de ideea de a-l considera defectat sau singurul responsabil pentru comportamentele nedorite manifestate.

Care ar fi momentul recomandat pentru a fi adus un copil la psiholog de catre parintele sau?

E potrivit sa fie adus copilul la psiholog oricand simte parintele ca ceva s-a schimbat brusc si semnificativ in comportamentul copilului; cand observa ca apar ciudatenii in limbajul sau atitudinea copilului; cand constata la copil o scadere a poftei de joaca, a bucuriei de a socializa, o retregere din mediul social obisnuit; cand vede ca apar stari oscilante sau neobisnuite de dispozitie (plans, expansivitate, agitatie ) sau insomnii, tulburari alimentare, refuzul alimentarii. 

Vizita la psiholog este binevenita si preventiv pentru preintampinarea dezvoltarii unor stari depresive sau anxioase in urma unor situatii cu potential traumatizant – pregatirea copilului pentru intrarea in colectivitate, pentru primirea unor vesti dure, pentru schimbarea mediului de trai, in caz de divort, separarea parintilor, decesul unui parinte s.a.m.d. Totodata, vizita la psiholog poate avea si scopul dezvoltarii personale, al cunoasterii de sine, al imbogatirii sau imbunatatirii imaginii de sine a copilului: o optimizare a calitatii vietii copilului, fara sa existe o nemultumire exprimata.

Considerati ca familiile monoparentale sunt mai predispuse la a avea dificultati specifice ariei psihologului?

Nu as putea sa spun ca sunt mai multe probleme la copiii ce provin din familii monoparentale. Depinde foarte mult de parintele care isi creste singur copilul: depinde de disponibiliatea parintelui de a fi atent la nevoile reale ale copilului si de a sustine copilul fara sa-l supraresponsabilizeze pentru inlocuirea parintelui lipsa… copilului trebuie sa i se recunoasca varsta si sa fie tratat conform acesteia. Sunt situatii cand parintele ramas singur nu poate face fata tuturor nevoilor copilului sau se centreaza pe satisfacerea unor nevoi in defavoarea altora, acest fapt daunand dezvoltarii armonioase a copilului.

Copilului trebuie sa i se recunoasca varsta si sa fie tratat conform acesteia.

Este adevarat ca in familiile monoparentale este solicitat mult mai mult parintele unic si, de multe ori, acesta are nevoie de ajutor, chiar si psihologic.

In situatiile cu tutela impartita pot aparea dificultati legate de acceptarea de catre copil a noilor parteneri de viata ai parintilor sai divortati, in fapt si de adaptarea la traiul in familia reconstruita din doua celule familiale. De multe ori, copilul devine moneda de schimb sau motiv de razbunare si de conflict pentru cei doi fosti soti, chiar si dupa divort. Pot aparea neintelegeri legate de rolul pe care ar trebui sa il aiba in preajma sau in legatura cu copilul acesti noi parteneri ai fostilor soti. Copilul trebuie ajutat sa inteleaga ca, oricare ar fi partenerii parintilor lui, el are si va avea doar doi parinti, cei care l-au conceput, chiar daca ei nu mai locuiesc impreuna.

Copilul are nevoie de liniste, constanta si armonie in jurul lui pentru a se dezvolta optim.

Cu toate acestea, situatia in care o familie in care parintii, casatoriti fiind, sunt in conflict deschis sustinut este un cadru poate si mai traumatizant pentru un copil decat situatia in care cei doi parinti ar divorta. Sunt cazuri cand copilul solicita unuia dintre parinti separarea de parintele agresor. Copilul are nevoie de liniste, constanta si armonie in jurul lui pentru a se dezvolta optim.

Care sunt cele mai frecvente probleme pe care adolescentii le intampina si pe care ar vrea sa le inteleaga si sa le rezolve?

Este un subiect complex, dar dintre cele mai frecvente ar fi:

• simt ca nu sunt intelesi si ascultati/auziti de catre adultii din jurul lor: parinti, bunici, profesori.
• simt ca sunt tratati inadecvat varstei lor de catre adultii din jurul lor.
• au dificultati in a intelege si a trai relatia de prietenie, de iubire, de intimitate cu persoanele de sex opus.

Cand debuteaza adolescenta si care sunt cele mai frecvente dificultati cu care se confrunta parintii adolescentilor?

Debutul adolecentei se situeaza in jurul varstei de 10-12 ani si, din punct de vedere psihologic, se incheie in momentul in care individul este independent de parintii sai si este independent de acestia material si social (locuieste singur si se intretine singur)! Cele mai frecvente dificultati intampinate de parintii adolescentilor tin predominant de ineficienta comunicarii.

Copiii de pana atunci cooperanti, supusi uneori, se razvratesc adesea si nu mai respecta limitele ce pana atunci fusesera acceptate, spun NU fara sa se justifice, nu mai respecta vechile reguli, vorbesc nerespectuos si vulgar. Ca si consecinta a acestor neintelegeri trenante si complicate, pot aparea in cazuri extreme (cand si anturajul extrafamilial este toxic) consumul de substante interzise, abandonul scolar, automutilarea, vagabondajul.

Cum ii ferim de consumul de droguri sau alcool, pericol pe care nu trebuie sa il ignoram, mai ales cand este vorba de un experiment in grupul de prieteni?

E bine ca parintii sa ramana in dialog empatic si constant cu copiii lor si sa le faciliteze destainuirile cele mai banale. In acest fel, parintii vor incerca sa cunoasca indirect care este anturajul copiilor. Totodata, sa nu judece si sa nu critice in mod ostentativ pe cei din anturajul copiilor lor, ci sa incerce sa le dea lectii de viata alternative, compatimire sau intelegere prin cei de care copiii lor le povestesc.

Sa evite sa le interzica brutal si autoritar asocierea cu vreun coleg-problema, ci sa caute sa obtina cat mai multe amanunte despre acela si sa se foloseasca de ocazie pt a-i arata copilului lor ce e bine si ce nu e bine din ce face colegul-problema, de ce anume o face  si sa il provoace si pe el sa gaseasca explicatii. In felul acesta, parintele va sublinia diferentele dintre propriul copil si copilul-problema si va intari copilului sau increderea in sine si in atuurile sale.

E bine ca parintii sa ramana in dialog empatic si constant cu copiii lor si sa le faciliteze destainuirile cele mai banale.

E bine ca niciun subiect sa nu devina subiect tabu, adolescentul sa nu fie rusinat in momentul in care vrea sa abordeze un subiect delicat, in acest fel va capata incredere sa poata vorbi orice cu propriul parinte, stiind ca nu este judecat sau moralizat, facilitandu-se astfel destainuirea.

Adolescentul vrea sa fie luat in seama, sa fie tratat cu mai multa deschidere de catre parinte, iar aceste trucuri favorizeaza coeziunea relatiei parinte-copil. Adolescentul va tine secretele departe de parinti daca va avea incredere in discretia si in impartialitatea acestora.

Se deschid cu adevarat adolescentii in fata psihologului? Reusesc sa comunice exact starile pe care le experimenteaza?

A lucra in terapie cu un adolescent este o provocare, pentru ca acesta este la varsta cand este suspicios si, deseori, indreptat impotriva adultilor. Conteaza foarte mult in ce context ajunge adolescentul la psiholog. Daca este adus in criza familiala si i se induce impresia ca are o problema si psihologul este ultima optiune, atunci adolescentul va privi psihologul ca pe o pedeapsa si, fireste, se va opune. Aceasta este cea mai frecventa ipostaza intalnita in practica.

Rareori adolescentul solicita nevoia unui psiholog. Prezenta psihologului-consilier in licee ii educa pe adolescenti in privinta ideii de psiholog si atunci acestia pot sa nu respinga terapia si ajung chiar s-o solicite.

Cu toate abilitatile psihologului, cooperarea parintilor este absolut necesara si implicarea lor trebuie negociata cu adolecentul in cursul terapiei individuale.

In terapia cu adolescentii trebuie insistat mai mult decat la adulti pe consolidarea relatiei terapeutice psiholog-adolescent, ceea ce presupune incredere, respect, confidentialitate, recunoastere reciproce. Cel mai greu e sa se convinga adolescentii ca nu ajung la parinti destainuirile lor, ca psiholgul respecta confidentialitatea. Este un demers care solicita foarte mult abilitatile de empatie ale psihologului. Cu toate abilitatile psihologului, cooperarea parintilor este absolut necesara si implicarea lor trebuie negociata cu adolecentul in cursul terapiei individuale. Deseori terapia individuala cu adolescentul se extinde in timp la terapie de familie, acest lucru fiind firesc si util.

Exista tehnici de comunicare pe care parintii le pot folosi cu adolescentii pentru a avea un dialog eficient?

Adolecentii, dincolo de nevoia lor de afirmare, au mare nevoie de a fi stapaniti. E bine ca ei sa stie ca parintii sunt autoritari si sefi, doar ca au nevoie si ei sa fie validati de catre parinti conform noului statut de “copil mare”. Parintii nu trebuie sa se sperie de faptul ca vor primi NU din partea copiilor. Capacitatea de a te impotrivi autoritatii sta la baza conturarii unei personalitati adevarate si pozitive. Trebuie ascultat mai atent un adolescent care spune NU pentru ca el atunci are dedesubt niste nemultumiri. E bine ca in acel moment parintele sa nu faca o criza de orgoliu pentru ca i s-a opus copilul, ci sa caute sa afle care sunt de fapt nemultumirile care-l fac sa spuna NU. Simpla intrebare DE CE?, urmata de ascultare empatica si cu interes, reprezinta solutia potrivita.

Cand adolescentii refuza sa mai asculte inseamna ca li s-au dat prea multe sfaturi sau ca ele sunt redundante. Acest fapt poate scadea impozanta parintelui in fata copilului. Sfaturile deja stiute de copil, in loc sa fie repetate ca un disc stricat, trebuie inlocuite mai degraba cu o comunicare empatica. De exemplu:  in loc de “sa nu…”, mai bine sa se spuna “as vrea sa…” sau in loc de  “nu mai plange ca o fata!” se poate spune “stiu… te inteleg ca esti dezamagit… si eu am trecut prin asta cand…”. Parintele poate veni cu exemple din viata proprie pentru a-l face pe copil sa inteleaga ca si experientele negative fac parte din viata si ii pot oferi lectii importante.

Care sunt cele mai mari pericole pe care le poate pune adolescenta?

Cele mai dramatice situatii in care adolescentii pot ajunge sunt actele suicidare sau tentativele suicidare, anorexia/ bulimia, dependentele, vagabondajul, prostitutia, infractionalitatea.

Foto: Pixabay