Nu lăsați influența unui workaholic să vă schimbe viața

Dacă şi tu eşti un workaholic poate te va enerva la culme acest articol dar poate va schimba ceva în tine. Ce urmează să vă povestesc este o poveste personală și 100% reală, o experienţă de viaţă trăită, nu citită sau povestită de alţii. Sunt mulți workaholici și dacă îi întâlnim ne schimbă viața mai mult decât ar trebui să o facă un job în mod obișnuit. După 8 ani trăiți cu o șefă workaholică vă spun ca un strigăt: nu lăsați influența unui workaholic să vă schimbe viața!

Workaholicii sunt cei dependenți de muncă iar termenul provine din alcoolism. Este un termen relativ recent intrat în vocabularul nostru și reprezintă nevoia de a munci tot timpul, care nu poate fi controlată. Dependența de muncă nu este încă recunoscută ca fiind o afecțiune psihică în Manualul de Diagnostic și Statistică a Tulburărilor Mintale.

Povestea începe de aici

Primul meu job după terminarea facultății a fost unul care s-a nimerit, nu pentru că l-am căutat sau pentru că mi s-ar fi potrivit mănușă. După ce termini facultatea ești foarte dezorientat, de multe ori nu știi încotro s-o apuci să-ți cauți jobul la care ai visat dintotdeauna. Proaspăt ieşită de pe băncile facultăţii visam cu ochii deschiși la o carieră în radio, televiziune, presă scrisă… Nu aveam totul prea bine conturat dar știam sigur că am mare nevoie de bani. Așa am acceptat un job total diferit față de ce am învățat eu în facultate. O cunoștință m-a adus în acest loc unde era nevoie de o persoană ”brici”. Exact asta a fost exprimarea și se pare că eu eram acea persoană potrivită chiar dacă nu aveam studiile corespunzătoare.

Nu era rău, era un job mai mult decât respectabil, extrem de provocator, de greu, de solicitant. Nu mi-a fost niciodată frică de ”greu”, mereu l-am ales dacă aveam și rezultate pe măsură. Aici era un job unde trebuia să nu greșești deloc, să fii organizat, să lucrezi eficient, rapid și cu clienții fizic ”pe cap”. Acel job unde ești înconjurat numai de acte, registre, birocrație, oameni care nu știu exact ce vor dar este mereu vorba de sume de bani mari la mijloc.

Prima mea zi de muncă a fost singura cu program normal, adică am plecat la ora 17:00. Următorii 8 ani am plecat acasă numai după ora 19:00, asta dacă era o zi scurtă ca să zic așa. Plecam de acasă dimineaţa la prima oră și ajungeam mereu acasă noaptea. Când ajungeam seara acasă abia reușeam să-mi fac un duș și să mă culc.

Noaptea visam acte, spețe și în somn găseam soluții la problemele de peste zi. Uneori visele păreau reale și efectiv somnul îmi oferea soluții și rezolvări la problemele de la job. În weekend-uri reușeam să redevin eu, dar ca să-mi revin trebuia să ies în natură, să mă plimb și să fac fotografii (marea mea pasiune) care mă ajutau să-mi încarc bateriile.

În weekenduri cheltuiam banii pe care îi câștigam cu atâta muncă. Mergeam des la munte, la mare, mâncam la restaurante sau îi aruncam pe haine scumpe. Da, câștigam bine pentru vârsta mea, dar plăteam cu aproape tot timpul meu. Nu aveam termen de comparație, era primul meu job, nu știam cum muncesc alții. Eram fericită că aveam bani, că eram apreciată, că făceam treabă bună.

În curând nu am mai avut prieteni

Prieteni … care prieteni? Nu aveam timp de ei! Eu visam acte, bani și soluții la problemele altora. Totul s-a întâmplat în timp. Azi refuzi să ieși cu un prieten, mâine cu altul … peste un timp o iei de la capăt. Oamenii simt că-i deranjezi când vor să te vadă. Probabil simțeau din tonul vocii că nu se poate, că nu am timp. Eu aveam două scopuri, să muncesc și să-mi revin în weekenduri, atât. Eram mereu epuizată psihic şi nu aveam chef de nimeni. Familia era și ea ”pe acolo”. Și ai mei munceau mult, mă compătimeau iar rudele se bucurau pentru mine ”că am nimerit bine” și că fac bani frumoși.

Și ca să fie treaba-treabă, concediile le petreceam tot cu colegii de la muncă & șefa. Șefa ne mulțumea pentru efortul depus și mergeam împreună în mini concedii. Ea plătea totul. Vis, nu-i așa? Concediile nu erau ieftine, am mers înafara tării, la mare, la munte. Am petrecut și un revelion împreună la munte. Când pleca în scurte concedii (probabil obligată de soţ) fără noi, ne aducea suveniruri scumpe şi cele mai bune dulciuri. Atunci stăteam mereu pe telefon cu ea să ne dea directive. Noi veneam în continuare la job şi făcea în aşa fel încât la final de program să ne dea noi directive.

Cine era ȘEFA cea workaholică?

Șefa fusese un om sărac, era din provincie dar având o minte genială și fiind extrem de muncitoare a răzbit pe unde a trecut. A realizat totul fără pile, fără bani, doar cu mintea sa genială și alte (multe) calități pe care le avea pe lângă. Imediat se făcea remarcată. Era un model pentru toți: extrem de inteligentă, lua cele mai bune decizii legate de job, era managerul perfect. Clienții o adorau și nu numai ei! Eu o apreciam enorm, era minunată. Am avut o relație grozavă cu ea.

Însă nu putea să fie totul perfect, normal! Ea pur și simplu ar fi muncit non stop și ne insufla și nouă acest stil de a munci. Pleca ultima, uneori cred că dormea pe acte. De cele mai multe ori dimineaţa era deja acolo. Avea niște teorii și era atât de convingătoare încât te simțeai defect dacă nu erai ca ea.

Nu lipseam niciodată de la muncă, nimeni nu-și lua libere și nimeni nu pleca mai devreme. Sărbătorile mai puţin importante le munceam, că doar nu eram la stat! În primul an de muncă am avut doar 5 zile de concediu. Atât! Visam la zilele alea libere ca la aer să pot respira! Nu o sa uit niciodată cât mi-am dorit acel concediu.

Primul concediu

În concediu eram obligați să stăm cu telefonul lângă noi și să răspundem. Nu numai la început, aşa a fost întotdeauna. În mod intenționat ne suna chiar dacă lucrurile se puteau rezolva ușor de acolo. Nu te puteai deconecta nicio zi! Avea mereu la telefon o voce gravă, exagera să nu țină prinși cu mintea tot acolo. Așa făcea cu toți colegii. Îmi aduc aminte că în cele 5 zile de concediu, în primele 3 zile am avut o criză de bilă. Singura din viața mea. Am stat numai în hotel și am vomitat. Eram atât de slăbită că abia puteam să mă țin pe picioare. Abia pe final mi-am revenit… când a trebuit să ne întoarcem.

Nu-mi amintesc dacă i-am povestit. Nu aveam voie niciodată să ne plângem de oboseală sau de program. Asta o scotea din minţi cel mai repede. Dacă o stârneai lăsa totul deoparte şi te nenorocea psihic cu teorii. Ne vedea de multe ori că eram terminaţi de oboseală dar nu îi păsa. Dacă se întâmpla să nu aveam clienţi seara, nu ne lăsa să plecăm, găsea ea ceva să ne dea de făcut. Chiar dacă terminam nu a zis niciodată, ”hai, plecați acasă”. Întotdeauna găsea ceva de făcut. Clienții veneau de cele mai multe ori la noi după ora 17:00, când își terminau programul. Noi abia atunci începeam…

Nimeni nu-și lua zile în plus de concediu, abia ni le dădea și pe cele legale sau chiar nu le luam, că ne făcea concediul un coșmar. Nu închidea biroul niciodată și nu aveam voie să ne suprapunem între noi cu zilele libere. Ne ținea în ședințe periodic și ne manipula, ieșeam din ședințe terminată psihic. Mă gândeam dacă eram singura care nu era de acord cu ea și dacă eram singura care vedeam realitatea: munceam prea mult, eram sclavii afacerii ei. Ciudat sau nu, nimeni nu se revolta niciodată.

Stimulente pentru a nu ne revolta

Periodic ne plătea peste salariu. Câștiga ENORM de mulți bani (bani legali, totul era pe acte, facturi etc.) și ne stimula periodic. Ne dădea nouă ce primea de la clienți: parfumuri sau alte cadouri scumpe. Zilnic ne comandam mâncare de unde doream și nu o interesa câți bani dădeam pe mâncare. Era momentul meu preferat din zi. Adevărul este că eram atât de ocupați că abia găseam timp să facem comandă la mâncare și o mâncam pe birou, lângă acte și cu ochii în calculator. Primeam prime consistente de sărbători, al 13-lea salariu, cadouri scumpe și frumos alese pentru zilele de naștere.

Cum simțea o ”revoltă”, oboseală excesivă sau ceva tulbure la orizont, ne dădea bani și apele se linișteau. O interesa vieţile noastre personale astfel încât să nu fim tulburaţi la muncă. Era imposibil, partenerii de viaţă nu aveau cum să accepte să fii ”căsătorit” cu jobul sau cu șefa. Într-un an soția unui coleg a venit să-i facă scandal. Nu i-a ieșit pentru că a știut să gestioneze situația. Suferea, își dorea soțul acasă, aveau un copil mic de crescut iar soțul era mereu absent. I-am simțit disperarea și m-am bucurat enorm că a avut curaj să vină să se plângă. Dar oricum degeaba..

Când șefa a rămas însărcinată cu al doilea copil

Când și-a început afacerea avea un copil mic pe care i-l aducea mama sa la alăptat. Îl lua apoi imediat acasă și gata. Nu știu când stătea cu el și cum reușea să se împartă. Anii au trecut iar când a rămas însărcinată a doua oară eram convinsă că se va schimba treaba. M-am înșelat! Le spunea clienților că va reveni imediat după naștere la job și așa a făcut. A stat acasă vreo săptămână și atât! Avea bonă internă și parcă nici nu era mamă.

După ce a revenit la treabă s-a și urcat la volan după cezariană și am plecat cu ea să semneze acte în deplasare. Era înfloritoare! Slăbise mult și arata mai bine ca niciodată. Stăteam toată ziua în preajma ei și nu o suna niciodată pe bonă și nici bona nu o suna. Nu știu cum putea!! Nimeni nu avea voie să o deranjeze și să o rupă din ritmul ei. Era anti-alăptare pentru că așa devenea dependentă de copil și invers. Când a început copilul diversificarea nu o interesa, spunea că ce-i așa de greu să-i paseze bona niște legume?! ”Copiii au nevoie de modele de viață”, așa îmi spunea.

Avea ce-i drept multe teorii bune dar nu poți pune stăpânire în asemenea hal pe viețile angajaților. Timp de 8 ani de zile lucram de luni până vineri astfel încât nu vedeam lumina soarelui. Mă uitam de la geamul biroului ca un pușcăriaș. Aveam impresia că nu exista viată în afara biroului. Mă gândeam că ziua străzile și magazinele sunt goale pentru că toți au vieți asemănătoare cu ele mele. Seara când închideam calculatoarele și se făcea în sfârșit liniște era minunat.

Când am luat decizia să plec

Nu mai puteam efectiv. Viața mea cunoscuse schimbări majore (rele!) și se datorau și stilului de viață impus de ea. Eram atât de prinsă în primul meu job că mă gândeam că de acolo mă voi pensiona. Învățasem tot ce trebuie să fac, făceam acte perfecte, țineam toate registrele, munceam toți angajații cât două persoane fiecare. Nu se cunoștea nicio diferență între mine și ceilalți care făcuseră Dreptul.

Am vrut să plec… dar nu aveam nici când să merg la un interviu!! Nu plecam niciodată de la serviciu, mereu trebuia să găsim soluții să nu lipsim. Existau interviuri la 6 dimineața, 10 noaptea sau în weekend? Nu, evident! Era vară și plecam în concediu și am mințit-o astfel încât să am o zi liberă să merg la interviu. Din tot Bucureștiul asta, din atâtea străzi și oameni… numai pe mine mă putea vedea o clientă a Șefei în trafic în ziua când trebuia să fiu plecată din oraș. Și i-a spus. JUR!

Ziua interviului

Am fost atunci plină de emoții la interviu, eram ca un extraterestru pe o planetă nouă. Aveam niște sentimente de trădare foarte puternice. Acolo nu pot spune că îmi plăcuse în mod deosebit dar fusese singura cale să evadez. Erau și bani mult mai puțini, dar libertatea era atât de importantă că nu m-a mai interesat. Mă acceptaseră. Doamne, ce veste! Am plecat în concediu și am fost numai într-un stres gândindu-mă cum o să-i spun la întoarcere șefei după 8 ani că plec.

Îmi dau demisia!

După concediu eram mereu tratați ca niște răufăcători care au stricat echipa. Trebuia să muncim MULT mai mult astfel încât să recuperăm timpul pierdut. Dacă se putea să nu plecăm deloc în concediu era perfect. Treaba nu o făcea nimeni în locul meu, aveam arhivă și stive de acte de luat la mână. O muncă de neimaginat. Îmi lua încă atâtea zile să recuperez. Când m-am întors a început să-mi dea o grămadă de directive una după alta. Imposibil de făcut și de recuperat. Am izbucnit atunci: ÎMI DAU DEMISIA!

Au urmat urlete și mi-a reproșat că am mințit-o legat de ziua când am plecat în concediu. Știu numai că a urlat încontinuu, fără logică. Eram terminată. Si ea era. Cine mă putea înlocui? Fusesem acolo de la începuturile afacerii. Ne cunoșteam atât de bine, petrecusem ani de zile împreună. Era o ruptură oribilă de ambele părți. Eu nu mai puteam și nu exista variantă să mă răzgândesc. Ea știa asta.

Timp de 3 săptămâni am plâns zilnic la serviciu. Ea era foarte schimbată și mi-a reproșat zilnic tot felul de mici scăpări din trecut. A vărsat tot ce avea pe suflet. Eu nu am avut voie să zic nimic. Puteam să-i scriu un roman de reproșuri. Am muncit până în ultima zi și i-am lăsat totul în ordine. Îi era frică să nu-i fac vreun rău să mă răzbun iar eu mă simțeam super jignită că poate gândi așa despre mine. Iubisem tot ce mi-a ieșit din mâini, am respectat enorm munca mea și a ei. Până în ultima secundă s-a purtat oribil cu mine.

Am ieșit din birou pentru ultima oară alt om, mai liber. Evadasem în sfârșit! Era lumină afară și eu plecam pe ușa biroului. Wow! Am început munca imediat în noul loc, nu foarte fain, dar acolo se termina jobul zilnic la ora 17:00. Era un vis împlinit, nimic altceva nu mai conta! Mulți ani am visat-o pe Şefa și încă o mai visez după vreo 9 ani de când am plecat de la ea. Este cumva parte din mine cu bune și cu rele.

Dacă am mai revăzut-o de atunci?

Da, de două ori. Prima dată am văzut-o întâmplător în Centrul Vechi cu familia. Erau toți impecabili, frumoși și fericiți. Copiii ei sunt super inteligenți și cu o educație aleasă. Toți din familie au realizări excepționale și au evoluat încontinuu. Nu m-a văzut dar eu am privit-o de la depărtare. O femeie împlinită pe munca ei și a sclavilor care au înconjurat-o. Unele persoane încă îi sunt alături. Colegul a cărei soție s-a răzvrătit lucrează de mai mulţi ani în altă parte.

A doua oară am fost la ea la birou pentru că la plecare nu mi-a dat toate hârtiile necesare. Trecuseră câțiva ani deja. Am fost să o salut pentru că mi s-a părut aiurea să mă ascund deși hârtiile erau deja pregătite. A ridicat ochii la mine și mi-a răspuns la salut. Atât. A lăsat ochii apoi pe hârtiile din față şi şi-a văzut de treabă mai departe. Avea alt birou super luxos în centru. Aceeași zarvă și același program, câțiva angajați noi. O persoană din interior mi-a spus ca nu vrea nimeni să lucreze pentru ea pentru că nu rezită la program, nici chiar pe super salarii.

Aşa arată o femeie realizată, corect?

Așa arată o femeie realizată, corect? Dar ce facem cu cei care muncesc non stop pentru ea sau pentru cei ca ea? E bine, e rău? Merită să sacrificăm ani buni din viața noastră pentru cariera altora? Poate da, dar nu atât de mulți. Știu că sunt mulți workaholici în jurul nostru. Culmea este că am mai lucrat ulterior pentru o șefă cu aceeași ”boală” dar nu ne obliga și pe noi să muncim ca ea. Muncea aproape non stop, doar dormea strictul necesar cât să nu moară. Nu avea soț, copiii deși își dorea foarte mult. Nu oricine poate trăi alături de un workaholic.

Prima mea şefă avea un suflet bun. Făcea şi acte de caritate, îmi aduc aminte că donase o sumă importantă de bani unui copil bolnav. Nu s-a lăudat la nimeni că a făcut asta. Am întrebat-o odată ce-şi doreşte de Crăciun şi atunci mi-a spus: ”Cadoul l-am primit deja. Am donat bani unui copil bolnav care acum este bine. Tocmai mi-a mulțumit familia lui.” Era mână largă cum se spune pentru că avea cu ce. Avea oricum de tânără absolut tot ce-și poate dori un om într-o viață.

Cel mai mare coşmar al ei era să rămână săracă. Când a venit criza financiară peste noi se transformase într-un monstru. Nu putea să conceapă să nu aibă acasă bonă, femeie la gătit şi la curăţenie. Gândul să revină la o viaţă simplă o ucidea. Ne tăiase salariile, ne scotea ochii pur și simplu că existăm și se plângea încontinuu că nu are bani. Au trecut și acele vremuri…

Orice job avut ulterior mi s-a părut simplu

După mulți ani m-am decis să spun această poveste ruptă din mine. Am suferit enorm în acei ani. Aveam zilnic un gol în stomac când trebuia să urc în birou, oribilă senzație. Orice job am avut ulterior mi s-a părut simplu, eu trecusem prin mult mai multe decât și-a închipuit orice alt angajator.

Jobul meu era viața mea, voiam să demonstrez zilnic ce pot și să am bani. În același timp m-a îndepărtat de cei dragi care nu mai aveau loc în mintea și în programul meu. Fericirea mea era între acte și când primeam plicul cu bani în fiecare lună. Era o rutină care nu mă caracteriza dar nu ştiam ce altceva să fac atunci. Eram la început de carieră, trebuia să muncesc mult.

Povestea mea are mai multe scopuri

Povestea mea are mai multe scopuri. Puteți citi despre workaholici pe internet, în cărți sau unde vreți voi, dar o poveste reală poate cântări infinit mai mult. Poate schimbă ceva în gândirea unui workaholic, deși este greu… poate imposibil. Nu cred că se simt obsedați de muncă, li se pare firesc! Culmea, poate îi înțeleg, este greu cu afacerile, ai atâtea responsabilități. Am rămas marcată de experiența aceasta de viață și oriunde am lucrat ulterior m-am purtat exagerat de frumos cu colegii.

Pe de altă parte, poate se regăsesc unii angajatori măcar parțial și le apasă povestea mea pe un ”buton” magic. În același timp povestea mea poate schimba gândirea un angajat care trăiește o poveste similară. Oare mai sunt alții ca mine? De asemenea, cred că putem învăța din greșelile altora.

Există viată și după un astfel de job, jur! Uite aici câteva idei despre cum poți să te relaxezi după o zi stresantă la birou. Trăim să fim, să existăm, să trăim în adevăratul sens al cuvântului. E obligatoriu să ne bucurăm de viață fie că suntem mai bogați sau mai săraci. Mai realizați sau mediocrii. E dreptul nostru firesc să avem timp după job și să nu lăsăm banii să ni-l cumpere pe tot. Fiți discreți și departajați jobul de viața personală, nu faceți greșeala mea. Dacă fac socoteala câte ore stăteam săptămânal peste program și dacă înmulțesc cu 8 ani m-ar lua groaza. Doamne, cât timp prețios am pierdut!

Timpul se măsoară în bani dar și în amintiri unice, în zâmbete, relaxare, prieteni și momente grozave în familie. Mame, alăptați-vă copiii, stați lângă ei când spun primele cuvinte și fac primii pași. Dacă le pasați voi mâncarea nu înseamnă că pierdeți timp și bani, înseamnă că vă hrăniți copilul cu dragoste și grijă. Nu fiți doar un model de mașinărie de produs bani ci și un model de OM cu tot ce însemnăm noi. Păstrați un echilibru între job și viața personală!!

Şi în încheiere atât vă mai spun şi ţineţi minte: Nu lăsați influența unui workaholic să vă schimbe viața, ar fi mare păcat.

***