M-am săturat să vorbesc despre longevitate. Străbunica mea a practicat-o 97 de ani

Ce am învățat despre nutriție și longevitate de la o femeie fără studii, fără suplimente și fără niciun biohacker în viața ei, care a trăit pe propriile picioare, la curte, până la 97 de ani și a crescut trei generații de copii. Și ce spune știința, regulă cu regulă. O să încep cu o mărturisire care s-ar putea să deranjeze: m-am săturat să vorbesc despre longevitate.

Sub o formă sau alta, fie că s-a numit ”stil de viață sănătos”, ”wellbeing” sau ”longevitate” subiectul a fost parte din viața mea constant. Așa cum m-a interesat la 20 de ani, tot așa mă interesează și acum. Dar m-am săturat pentru că am impresia că vorbim despre longevitate mult mai mult decât o practicăm sau să o trăim. Suntem sute, poate mii, care am ascultat podcasturi de trei ore cu biohackeri, am comparat protocoale, am citit despre lumină roșie, peptide, camere hiperbarice și teste epigenetice. Eu una prefer să o practic.

Și știți ce? Cele mai bune lecții despre longevitate nu le-am învățat de pe Instagram. Nici de la cei mai șmecheri biohackeri ai planetei. Le-am învățat de la un om fără studii și fără nicio preocupare declarată pentru „healthspan”. Un om care a trăit 97 de ani pe propriile picioare, la curte, și a crescut trei generații de copii: străbunica mea. Nu a trăi nici la țară, ci în București, sectorul 1, nici nu a avut surse de hrană din alte părți. Ci și-a creat în cei 300 de mp de curte un ecosistem care i-a asigurat o viață lungă și, îndrăznesc să spun, foarte echilibrată. 

Ne preocupă terapiile de ultimă oră și neglijăm lucruri de bază, de bun-simț. Sincer, sunt surprinsă că în 2026 cineva trebuie să le predea. Dar, uite, le predăm, cu ”studii științifice” care să le le ateste eficiența. ha ha… Azi vă scriu despre ce am învățat despre mâncare de la ea. Și, pentru că 13 ani de jurnalism medical nu se dezvață, am luat fiecare regulă a ei și am verificat-o în literatura științifică. Spoiler: știința a ajuns, cu întârziere și cu destule asteriscuri, cam pe unde era ea.

Cine a fost femeia care m-a învățat longevitatea?

Mamaie era o femeie mică, de cam 1,50 m, slabă și aprigă la mânie. A rămas văduvă pe la 40 și ceva de ani și nu s-a mai recăsătorit. Nu știu să fi încercat vreodată să-și refacă viața. Dimpotrivă, îmi amintesc că spunea uneori: „Nu-mi mai trebuie mie bărbat.” Studiile despre cine e mai fericit, femeile căsătorite sau cele singure, se contrazic de câteva decenii. Mamaie își lămurise problema fără niciun studiu. 🙂

Longevitatea din farfurie. MSG sau aditivii alimentari care ne distrug sănătatea

Lăsând glumele la o parte, n-a avut niciodată un serviciu. A trăit din pensia de urmaș a soțului ei, împreună cu fiica ei, Elena, bunica mea din partea tatălui. Și totuși, din banii ăia puțini, a reușit să o crească, să-i dea educație, să o țină îngrijită și să aibă grijă de casă. Din grădina ei mică scotea toate legumele de care aveau nevoie, iar câteva găini le dădeau ouă și carne. Habar n-am cum a reușit. Și vă rog să nu uitați cum arăta pe atunci o casă la curte. Nu avea canalizare, nu avea baie în casă, nu avea gaze și nici mașini de spălat rufe sau vase, dar totul în casa aceea era atât de curat cum rar mai văd în prezent pe undeva. Aragazul mergea pe butelie, iar casa se încălzea cu lemne pe care le tăia chiar ea. Se trezea devreme și avea o zi foarte organizată și disciplinată. Când bunica s-a căsătorit și a devenit mamă, Mamaie a ajutat-o să-și crească copilul, pentru că părinții trebuiau să meargă la serviciu. Apoi tata a devenit, la rândul lui, tată și, ghiciți ce? La Mamaie ne petreceam eu și fratele meu zilele în care ai noștri erau la lucru. Trei generații, aceeași curte. Sincer, pe atunci îmi plăcea acolo doar pe jumătate. La vârsta aceea, nevoia de părinți bate orice aer curat și orice roșie cu adevărat bio.

Revenind la „stilul de viață” al străbunicii mele: mese la ore fixe, porții moderate. Nu a ținut niciodată o dietă. Nu a numărat o calorie. Nu știa ce e un macronutrient. Avea în schimb niște reguli, spuse ca pe niște lucruri care se știu. Abia acum, la 44 de ani, după sute de studii citite, înțeleg câtă știință era în ele.

Ce spune știința despre cele șase reguli ale străbunicii?

1. De sezon, din curte, cât mai curat

Străbunica mânca ce dădea curtea, în ritmul în care dădea. Roșii vara, varză și murături iarna, fasole, cartofi, ouă de la găinile ei. Nu exista „mâncare care ține șase luni în cămară” decât dacă o pusese ea la borcan.

Aici știința e cea mai clară dintre toate. Într-un studiu controlat al Institutelor Naționale de Sănătate din SUA, 20 de adulți au stat internați o lună și au primit, pe rând, câte două săptămâni de dietă ultraprocesată și două de dietă neprocesată, potrivite ca nutrienți. Pe dieta ultraprocesată au mâncat, liber, cu aproximativ 500 de kcal mai mult pe zi și au luat în greutate; pe cea neprocesată au slăbit (Hall et al., 2019). Un studiu britanic mai lung, din 2025, cu 55 de adulți și opt săptămâni pe fiecare dietă, a arătat același lucru chiar și atunci când ambele diete respectau ghidurile oficiale de alimentație sănătoasă: pe mâncarea minim procesată, pierderea în greutate a fost aproape dublă (Dicken et al., 2025). Ambele studii sunt mici și scurte, iar cercetătorii încă nu știu exact ce anume din procesare ne face să mâncăm mai mult. Iar partea de „local” are, ca atare, dovezi mai slabe decât partea de „neprocesat”. O roșie din curte nu e magică pentru că e din curte. E bună pentru că e o roșie, nu un produs cu o listă de 23 de ingrediente.

2. Ouă de trei ori pe săptămână

Câteva decenii, oul a fost dușmanul public al colesterolului. Între timp, cea mai mare analiză de până acum, pe trei cohorte americane urmărite până la 32 de ani plus o meta-analiză cu peste 1,7 milioane de oameni, nu a găsit o legătură între consumul moderat de ouă (până la un ou pe zi) și bolile cardiovasculare (Drouin-Chartier et al., BMJ, 2020).

Două mențiuni. Prima: sunt studii observaționale, care arată o asociere, nu o cauză. A doua: autorul principal a declarat onorarii de la o asociație a producătorilor de lactate, iar mai mulți coautori au legături financiare cu industria alimentară. Nu invalidează rezultatul, dar merită spus. Concluzia practică: cele trei zile de consum de ouă pe săptămână ale străbunicii stau confortabil în zona sigură. Nu din frică, ci din măsură.

3. „Dimineața mănânci cu familia, la prânz cu prietenii, seara le dai dușmanilor”

În fine, această regulă era despre ouă dar se pate aplica foarte bine felului în care mâncăm cele trei mese pe zi. Asta era vorba ei. Varianta americană sună „mic dejun ca un rege, prânz ca un prinț, cină ca un cerșetor”, dar a ei mi se pare mai elocventă.

Ce spun studiile? Într-un experiment israelian din 2013, 93 de femei supraponderale au urmat 12 săptămâni aceeași dietă de aproximativ 1.400 kcal, cu diferența că un grup mânca 700 de kcal dimineața și 200 seara, iar celălalt invers. Grupul cu micul dejun mare a slăbit în medie 8,7 kg, celălalt 3,6 kg (Jakubowicz et al., 2013). Spectaculos. Prea spectaculos, poate: în 2022, un studiu mai riguros din Scoția, cu 30 de participanți și metabolism măsurat cu precizie, nu a găsit nicio diferență de kilograme între cele două variante. A găsit însă altceva: cei care mâncau mai mult dimineața erau semnificativ mai puțin flămânzi pe parcursul zilei (Ruddick-Collins et al., 2022).

Deci vorba străbunicii nu „accelerează metabolismul”. Face ceva mai banal și mai util: îți ține foamea în frâu. Iar cine a încercat vreodată o dietă știe că foamea, nu caloriile, o dărâmă.

4. Carne de trei-patru ori pe săptămână

Carnea era provenită preponderent de la puiul din curte. Porcul și vita apăreau la friptură, în ciorba de perișoare sau de văcuță, în tocănițe, mâncărici și gulaș. Altfel spus, mânca legume gătite cu carne, nu carne cu legume pe post de garnitură.  În farfuria ei erau, fără să știe, trei alegeri bune.

Prima: cantitatea. Fondul Mondial de Cercetare a Cancerului (WCRF) recomandă cel mult aproximativ trei porții de carne roșie pe săptămână, adică 350–500 g de carne gătită. Din carnea procesată recomandă „foarte puțin sau deloc”. La ea erau trei-patru mese cu carne pe săptămână, unele cu pui, multe cu carnea „împărțită” între legumele dintr-o oală întreagă de ciorbă. Probabil se încadra confortabil în limită. Spun „probabil” pentru că nimeni nu i-a cântărit porțiile.

A doua: tipul de carne. În 2015, Agenția Internațională pentru Cercetarea Cancerului (IARC) a OMS a clasificat carnea procesată drept cancerigenă pentru oameni. Aici intră salamul, cârnații, șunca, baconul, afumăturile și conservele. Carnea roșie (vită, porc, miel) a fost clasificată drept probabil cancerigenă. Concret, fiecare 50 g de carne procesată mâncate zilnic cresc riscul de cancer colorectal cu aproximativ 18%. Carnea tocată proaspătă din perișoare nu intră la „procesată”, pentru că pe IARC îl interesează sărarea, afumarea, maturarea și conservanții, nu mașina de tocat. Puiul și peștele nu au fost evaluate de IARC. Cancer Research UK notează că, din datele de până acum, ele nu par să crească riscul.

Dieta zonelor albastre: ce este și cum poate promova longevitatea

Cât înseamnă, în cifre reale, „crește riscul”? Un studiu britanic a urmărit aproape jumătate de milion de adulți timp de aproape șapte ani. A comparat oamenii care mâncau sub 11 g pe zi de carne roșie și procesată cu cei care mâncau în medie 79 g pe zi. La primii au apărut aproximativ 45 de cazuri de cancer colorectal la 10.000 de oameni, la ceilalți aproximativ 59. Riscul era cu 32% mai mare, ceea ce înseamnă 14 cazuri în plus la fiecare 10.000 de oameni (Bradbury et al., 2020). Studiul e observațional: arată o asociere, chiar dacă autorii au ținut cont de fumat, alcool și greutate. Și, ca să păstrăm proporțiile, obezitatea și alcoolul provoacă mai multe cancere decât carnea.

Am citit și cealaltă tabără, pentru că există. În 2019, o echipă condusă de Bradley Johnston a publicat în Annals of Internal Medicine analize care concluzionau că dovezile împotriva cărnii roșii au „certitudine scăzută”, iar beneficiul reducerii ei e modest. A urmat un scandal. New York Times a arătat că Johnston nu declarase legăturile anterioare cu un institut finanțat de industria alimentară, iar marile organizații de sănătate publică i-au criticat concluziile. Din toată disputa rămâne o idee corectă: la carnea roșie neprocesată, dovezile sunt mai slabe decât la cea procesată, dar asta nu o absolvă.

A treia: cum era gătită. Carnea prăjită sau făcută la grătar, la temperaturi mari și mult timp, produce amine heterociclice și hidrocarburi aromatice policiclice. Acești compuși provoacă cancer la animalele de laborator, dar în doze mult mai mari decât cele dintr-o dietă obișnuită. Se formează mai ales peste aproximativ 150 °C. O ciorbă sau o tocăniță fierbe în jur de 100 °C. Nici IARC, nici Institutul Național al Cancerului din SUA nu au găsit suficiente date ca să spună că metoda de gătire schimbă riscul la oameni. Dar dintre toate felurile în care poți mânca o bucată de vită, ciorba de văcuță e probabil cea mai blândă. Mai e și un bonus: legumele din aceeași oală. WCRF consideră probabil că alimentele bogate în fibre scad riscul de cancer colorectal.

Aici vine și nuanța pe care n-o găsești în postările cu „mănâncă mai puțină carne”. După 65 de ani, nevoia de proteine crește. Un grup european de experți recomandă vârstnicilor cel puțin 1–1,2 g de proteine pe kilogram corp pe zi, ca să-și păstreze masa musculară (PROT-AGE, 2013). Acel grup a fost finanțat printr-un grant de la Nestlé Nutrition, așa că iau cifra ca pe un reper, nu ca pe o lege. Concluzia rămâne: „mai puțină carne” nu înseamnă „mai puține proteine”. La străbunica mea, golul îl umpleau ouăle, brânza, laptele și fasolea.

Tradusă în 2026, regula ei ar suna cam așa: carne de câteva ori pe săptămână, mai des pui decât porc sau vită, gătită înăbușit, nu pe grătar, cu multe legume în aceeași oală, și cât mai puține mezeluri.

5. Miercurea și vinerea, post

Adică două zile pe săptămână fără produse de origine animală. Pentru ea era un obicei pe care îl practica din credință. Pentru mine, citit cu ochi de om preocupat de subiect, e și un protocol nutrițional pe care Silicon Valley l-ar vinde azi cu abonament.

Cel mai citat studiu pe tema asta vine din Creta: 120 de adulți urmăriți un an, jumătate care țineau posturile ortodoxe, jumătate care nu le țineau. La finalul perioadelor de post, cei care posteau aveau colesterolul total cu 12,5% mai mic și LDL-ul (colesterolul „rău”) cu aproape 16% mai mic decât grupul de control (Sarri et al., 2003). Același grup de cercetători a arătat că, în post, oamenii mâncau mai puține grăsimi saturate și cu aproximativ 180 kcal mai puțin pe zi (Sarri et al., 2004).

Limitele contează: participanții nu au fost repartizați aleatoriu, cei care țin post pot fi diferiți și în alte privințe, iar studiul a măsurat marile posturi de peste an, nu strict miercurea și vinerea. Dar direcția e coerentă cu tot ce știm despre dietele bogate în legume, leguminoase și cereale integrale. Și încă un detaliu: miercurea și vinerea înseamnă cam o sută de zile pe an. Fără nevoia unei aplicații pe telefon, fără coach, fără „fasting window”.

6. Cina nu mai târziu de apusul soarelui

Asta e regula care mă fascinează cel mai mult. Pentru că apusul nu e o oră fixă. În București, soarele apune pe la 16:40 în decembrie și aproape de 21:00 la sfârșitul lui iunie. Regula străbunicii se ajusta singură, după anotimp. Un ceas circadian, fără niciun dispozitiv la încheietură.

Un experiment de la Brigham and Women’s Hospital (Harvard), cu 16 adulți supraponderali, a comparat aceleași mese, cu aceleași calorii, mâncate fie mai devreme, fie cu patru ore mai târziu. Mâncatul târziu a crescut foamea, a dereglat raportul dintre hormonii foamei și ai sațietății (grelina și leptina) și a scăzut energia consumată în timpul zilei (Vujović et al., 2022). Un studiu observațional spaniol pe 420 de oameni aflați într-un program de slăbire a găsit că cei care luau masa principală după ora 15:00 au slăbit mai puțin decât cei care o luau mai devreme (Garaulet et al., 2013).

Și aici trebuie să mai menționez ceva: alte studii pe „ferestre de mâncat” n-au găsit efecte mari asupra kilogramelor. Dovezile despre ora meselor sunt promițătoare, nu definitive. Și sunt realistă: o femeie care iese de la birou la 18:00 nu va cina în decembrie la 16:30. Varianta din 2026 a regulii poate fi mai simplă: o cină mică și câteva ore libere între ultima masă și somn.

Ce nu poate dovedi povestea străbunicii mele?

Mult, și e corect să spun asta înainte să-mi spuneți voi. O singură viață nu e un studiu. Străbunica mea poate a avut gene excelente, poate a avut noroc. Poate a supraviețuit unor lucruri care pe alții i-au doborât, iar noi ne amintim doar de cei care au ajuns la 97 de ani, nu și de cei care au mâncat la fel și au murit la 60. În cercetare, asta se numește eroarea supraviețuitorului.

Nici celebrele „zone albastre”, regiunile în care oamenii ar trăi neobișnuit de mult, nu sunt atât de albastre pe cât le prezintă Netflix. Demograful Saul Newman de la University College London a arătat că multe recorduri de vârstă extremă se suprapun cu registre de stare civilă precare și chiar cu fraude la pensie; analiza lui nu a trecut încă prin evaluarea colegială, iar cercetătorii zonelor albastre o contestă vehement. Partea interesantă e că obiceiurile atribuite acestor zone (mișcare zilnică, mâncare simplă, comunitate, un rost) sunt susținute și de alte studii, independent de recordurile de vârstă.

Așa că nu vă spun „mâncați ca străbunica mea și veți trăi 97 de ani”. Vă spun ceva mai modest și, cred, mai util: regulile ei se potrivesc surprinzător de bine cu ce arată cercetarea de azi. Și sunt gratuite și foarte simple.

Ce mai era, dincolo de farfurie?

Dacă aș reduce lecția ei la nutriție, aș trișa. Străbunica mea nu „făcea sport”, dar se mișca toată ziua de trei ori cel puțin mai mult decât o facem noi cu toată sala noastră, pentru că o curte nu se îngrijește singură. Nu avea „rutină de self-care”. Dar avea un rost semnificativ: trei generații de copii care aveau nevoie de ea.

Cred că aici e întrebarea pe care o ratăm cu toții când vorbim despre longevitate. Nu doar cum trăim mai mult, ci ar trebui să vedem și pentru ce. Ea știa. Mâncarea ei, mișcarea ei, somnul ei erau infrastructura unei vieți cu sens, nu un proiect de optimizare.

Cum arată regulile străbunicii într-o săptămână din 2026?

• Fă cumpărăturile din piață, nu din raftul cu ambalaje. Cumpără ce e în sezon acum (toamna: dovleac, varză, mere, gutui, rădăcinoase). Eu insist și pe valoarea nutritivă a rodelor pământului pe care te-ai născut. Nu se poată să n-aibă sens așa ceva. Cu alte cuvinte: da, ne place avocado, este super sănătos datorită grăsimilor bune dar putem trăi în România extrem de bine și sănătos fără el.
• Pune ouă pe masă de două-trei ori pe săptămână, ideal la micul dejun.
• Mută mesele principale ale zilei spre dimineață și prânz. Cina să fie mai modestă.
• Carne de trei-patru ori pe săptămână, de preferat neprocesată. Mezelurile, rar.
• Alege două zile pe săptămână fără produse animale. Proteina vine atunci din fasole, linte, năut, nuci, tofu.
• Cina, cât mai aproape de apus. Dacă nu se poate, măcar câteva ore între ultima masă și somn.

Ce fac eu, din toate astea?

Nu le respect pe toate, și n-o să mint că o fac. Cina la apus, în decembrie, cu programul meu, rămâne un ideal. Dar piața în loc de raft, ouăle doar dimineața și cele două zile fără carne sunt cât se poate de firești în viața mea. Și asta nu pentru că le-am citit într-un protocol. Ci pentru că am crescut cu ele și am observat că de fiecare dată când le respect, îmi aduc aminte de ea.

Notă

Materialul de față are caracter jurnalistic și educațional, nu medical. Poveștile de familie nu sunt dovezi științifice, iar studiile citate au limitele menționate în text (eșantioane mici, durată scurtă, design observațional). Pentru femeile cu diabet, boli cardiovasculare, boli renale, sarcină, alăptare, un istoric de tulburări de alimentație sau alte afecțiuni, orice schimbare importantă de alimentație, inclusiv postul, se discută mai întâi cu medicul sau cu un nutriționist.

Referințe

1. Hall K.D. et al. (2019). Ultra-processed diets cause excess calorie intake and weight gain: an inpatient randomized controlled trial of ad libitum food intake. Cell Metabolism, 30(1), 67–77.
2. Dicken S.J. et al. (2025). Ultraprocessed or minimally processed diets following healthy dietary guidelines on weight and cardiometabolic health: a randomized, crossover trial. Nature Medicine.
3. Drouin-Chartier J.-P. et al. (2020). Egg consumption and risk of cardiovascular disease: three large prospective US cohort studies, systematic review, and updated meta-analysis. BMJ, 368, m513.
4. Jakubowicz D. et al. (2013). High caloric intake at breakfast vs. dinner differentially influences weight loss of overweight and obese women. Obesity, 21(12), 2504–2512.
5. Ruddick-Collins L.C. et al. (2022). Timing of daily calorie loading affects appetite and hunger responses without changes in energy metabolism in healthy subjects with obesity. Cell Metabolism, 34(10), 1472–1485.
6. International Agency for Research on Cancer (2015). IARC Monographs evaluate consumption of red meat and processed meat. Comunicat de presă nr. 240.
7. Bauer J. et al. (2013). Evidence-based recommendations for optimal dietary protein intake in older people: a position paper from the PROT-AGE Study Group. Journal of the American Medical Directors Association, 14(8), 542–559.
8. Sarri K.O. et al. (2003). Effects of Greek Orthodox Christian Church fasting on serum lipids and obesity. BMC Public Health, 3, 16.
9. Sarri K.O. et al. (2004). Greek Orthodox fasting rituals: a hidden characteristic of the Mediterranean diet of Crete. British Journal of Nutrition, 92(2), 277–284.
10. Vujović N. et al. (2022). Late isocaloric eating increases hunger, decreases energy expenditure, and modifies metabolic pathways in adults with overweight and obesity. Cell Metabolism, 34(10), 1486–1498.
11. Garaulet M. et al. (2013). Timing of food intake predicts weight loss effectiveness. International Journal of Obesity, 37(4), 604–611.
12. Newman S.J. (2019, revizuit ulterior). Supercentenarian and remarkable age records exhibit patterns indicative of clerical errors and pension fraud. bioRxiv (preprint, neevaluat colegial).