De ce cumpărăm cartofi din Egipt? Ce ar putea învăța agricultura românească de la Elveția

La începutul acestui an am fost de mai multe ori în Elveția, în zona Genevei. Nu am privit țara doar din perspectiva turistului, din trenuri impecabile sau de pe malul lacului, ci am făcut ceva mult mai banal și, poate tocmai de aceea, mai revelator: am mers la supermarket și mi-am făcut singură cumpărăturile. 

Am intrat inclusiv în Coop, un lanț perceput ca fiind în zona superioară de preț a comerțului alimentar elvețian. Am umplut un coș pentru care am plătit aproximativ 150 de franci. Fără să fie vorba despre o comparație realizată după toate regulile unui studiu statistic, impresia mea directă a fost că acel coș nu era radical diferit de ceea ce aș fi cumpărat cu o sumă echivalentă într-un supermarket premium din România. Poate era puțin mai mic, poate unele produse erau mai scumpe, dar diferența nu era cea pe care mi-o imaginasem între una dintre cele mai bogate țări ale lumii și România. Ceea ce m-a impresionat însă nu a fost numai prețul. A fost originea alimentelor.

În coșul meu, proporția produselor elvețiene a fost covârșitoare. Lapte, unt, iaurturi, ouă, carne, brânzeturi, legume și numeroase produse procesate purtau o origine locală explicită. Multe erau ecologice, iar cele care nu erau bio inspirau totuși încredere prin claritatea etichetei, trasabilitate, aspect și informațiile despre producție.

Această experiență nu demonstrează că 90% dintre toate alimentele vândute în Elveția sunt elvețiene. A fost coșul meu, într-un anumit magazin, într-un anumit sezon. Statistic, agricultura elvețiană acoperea în 2023 aproximativ 54% din cererea internă de alimente, calculată în energie alimentară utilizabilă. Restul era acoperit din importuri. Și totuși, experiența de la raft era una de abundență locală și de produse de calitate. De ce zic ” de calitate” pentru că erau gustoase și pentru că nu m-am balonat deloc de la ceea ce am consumat.

Când m-am întors în România și am mers la cumpărături în două lanțuri internaționale, contrastul mi s-a părut atât de evident că m-am enervat și atunci am pus bazele acestui articol. Am găsit numeroase produse importate, inclusiv alimente pe care România le-ar putea produce în cantități importante. În momentul în care am văzut cartofi proveniți din Egipt, recunosc: mi s-a suit sângele la cap. Nu pentru că Egiptul nu ar avea dreptul să exporte cartofi. Nu pentru că importurile ar fi, prin definiție, ceva rău. Nicio economie modernă nu poate și nici nu trebuie să producă singură tot ceea ce consumă.

M-a revoltat însă întrebarea din spatele etichetei: cum a ajuns o țară cu suprafețe agricole enorme, soluri fertile, climă variată și o tradiție rurală veche să piardă atât de des competiția chiar pe propriul raft?

Astăzi am reluat subiectul după ce a dat curs invitației lansate de Primăria Sectorului 1 de a-mi face cumpărăturile la Piața Matache, o piață cu istorie îndelungată.

Piața Matache este unul dintre vechile repere comerciale ale Bucureștiului, format în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, la intersecția Căii Griviței cu zona Buzești, pe atunci aflată spre marginea orașului. Numele vine de la Matache Loloescu, cunoscut drept Matache Măcelaru, care și-a deschis aici o prăvălie după Războiul de Independență din 1877 și în jurul căruia s-a dezvoltat treptat o comunitate de comercianți, meșteșugari și mici producători.

În 1887, Primăria Bucureștiului a amenajat în zonă o hală modernă pentru acea vreme, cu spații comerciale și beciuri răcoroase pentru păstrarea mărfurilor. Hala Matache a devenit apoi centrul unei piețe cosmopolite, unde se vindeau carne, zarzavaturi, măsline, dulciuri și produse aduse de comercianți români, bulgari, greci sau turci.

Copilăria nu e o piață de desfacere. De ce industria de beauty a depășit o limită.

Mai mult decât o piață, Matache a fost timp de peste un secol un mic univers urban: loc de aprovizionare, de întâlnire și de circulație a produselor dintre sat și oraș. Vechea hală, monument istoric, a fost demolată în noaptea de 25 spre 26 martie 2013, în cadrul lucrărilor pentru axa Buzești–Berzei–Uranus, fapt care a rămas una dintre cele mai controversate pierderi de patrimoniu ale Bucureștiului recent.

Acum vreo două luni am aflat de inițiativa Primăriei Sectorului 1 de a revitaliza piețele și de a aduce în atenția cetățenilor micii producători, care oferă alimente de calitate și foarte gustoase, când Piața Dorobanți fusese în focus parte din același concept.

Țin să specific că acesta nu este un articol plătit, nu face parte din vreo campanie (cel puțin în ceea ce mă privește) și este doar dorința mea de a susține acțiunile în care cred, care corespund cu valorile mele despre care am vorbit în repetate rânduri de-a lungul anilor de comunicare în Social Media și care cred că sunt firești pentru prosperitatea unei societăți. 

Mai întâi, adevărul despre cifra de 80%

Acum că aveți un tablou complet asupra punctului de plecare pentru acest articol, să revin la scopul lui. Se spune frecvent că „România importă 80% din mâncare”. Formula este spectaculoasă, dar nu este corectă statistic. Ceea ce arată datele comerciale este că aproximativ 80% din valoarea importurilor agroalimentare ale României provine din celelalte state ale Uniunii Europene. Aceasta descrie originea importurilor, nu ponderea importurilor în consumul nostru total.

România nu importă 80% din toate alimentele pe care le consumă. Produce cantități mari de grâu, porumb, floarea-soarelui, rapiță, carne de pasăre, ouă, lapte, fructe și legume. În anumite categorii este exportator net. În altele, în special la carnea de porc, produse lactate procesate, legume în extrasezon și alimente cu valoare adăugată ridicată, dependența de import este considerabilă.

Problema reală însă nu este doar volumul importurilor, ci structura lor: exportăm prea des materie primă ieftină și importăm produsul finit, ambalat, standardizat și mult mai valoros. Adică limităm capacitatea de a face mai mulți bani. Trimitem cereale, semințe oleaginoase sau animale vii și cumpărăm înapoi carne procesată, produse de panificație, lactate, conserve, hrană pentru animale, ingrediente și mărci cu valoare adăugată. Cu alte cuvinte, cultivăm materia primă, iar alții încasează o parte mai mare din valoarea creată între câmp și raft.

Prețul respectului de sine: de ce „scump și românesc” este singura cale spre progres

Raportul OECD publicat în 2026 descrie agricultura României ca având o structură duală și o transformare structurală lentă: coexistă ferme comerciale foarte mari cu milioane de exploatații mici, slab capitalizate și insuficient conectate la piață. Documentul recomandă un mix coerent de politici care să accelereze transformarea, productivitatea, reziliența, sustenabilitatea și sistemul de cunoaștere și inovare agricolă. (OECD)

Aici se află una dintre explicațiile cartofului egiptean: problema nu este neapărat că fermierul român nu știe să producă un cartof bun. Problema este că retailerul are nevoie de volume mari, livrări regulate, dimensiuni uniforme, ambalare, certificări, trasabilitate, stabilitate a prețului și continuitate aproape tot anul. Un importator mare poate furniza toate acestea printr-un singur contract. Fermierii români, dispersați și adesea neasociați, nu pot întotdeauna să o facă.

Ce face Elveția diferit

Mă reîntorc la comparația mea între România și cea mai Elveția, una dintre cele mai bogate țări din lumea dar care nu este un paradis agricol autosuficient. Are puțin teren arabil raportat la populație, climă dificilă în multe regiuni și costuri de producție ridicate. Importă aproape jumătate din necesarul său alimentar calculat energetic. În 2024, valoarea importurilor agricole elvețiene a fost de aproximativ 15 miliarde de franci, iar cea a exporturilor agricole, de aproximativ 10,7 miliarde. (FOAG)

Așadar, diferența dintre Elveția și România nu este că prima nu importă. Diferența este că Elveția a decis foarte clar ce dorește să păstreze în interiorul țării și ce servicii publice așteaptă de la agricultură. Constituția și legislația agricolă elvețiană tratează agricultura nu doar ca pe o afacere privată, ci ca pe un furnizor de bunuri publice: siguranță alimentară, conservarea resurselor naturale, întreținerea peisajului, ocuparea echilibrată a teritoriului, protecția biodiversității și menținerea comunităților rurale.

Statul compensează aceste servicii prin plăți directe. Fermierii nu primesc pur și simplu bani pentru a produce cât mai mult. Accesul la plăți este legat de condiții privind protecția mediului, rotația culturilor, solul, bunăstarea animalelor, biodiversitatea și modul de administrare a fermei. (FOAG)

Această nuanță este esențială. Elveția nu spune doar: „producătorul local trebuie ajutat”. Spune: „producătorul local este ajutat în schimbul unor rezultate pe care societatea le consideră valoroase”.

O comparație România față de Elveția

Diferența fundamentală nu este că Elveția produce neapărat o proporție mult mai mare din toate alimentele. Elveția are constrângeri naturale severe și importă o parte semnificativă a hranei.

Diferența este cum își organizează protecția producției interne.

România, ca stat membru al Uniunii Europene, nu poate introduce unilateral o limită de tipul „maximum un kilogram de carne din Ungaria sau Bulgaria”. În piața unică europeană există libera circulație a mărfurilor. România poate controla siguranța alimentară, trasabilitatea, fiscalitatea și respectarea standardelor, dar nu poate impune cote naționale obișnuite asupra produselor provenite legal din alte state membre.

Elveția nu este membră a UE și își păstrează o politică vamală agricolă proprie. De aceea poate utiliza taxe, contingente și limite cantitative pe care România nu le poate reproduce în aceeași formă.

Protecția nu este numai un slogan. Este construită în sistemul vamal

Pentru că atunci când am făcut propriile observații la fața locului, am devenit curioasă și intrigată de modul în care ei reglementează ceea ce se întâmplă cu alimentele din piață așa că am întrebat la sursă. Am întrebat oameni care locuiesc acolo de mulți ani, români sau alte naționalități, și mi s-a explicat foarte fain. Elveția își protejează anumite sectoare agricole prin contingente tarifare. O anumită cantitate dintr-un produs poate intra în țară la un tarif vamal redus; cantitățile care depășesc contingentul sunt taxate mai puternic.

Cotele nu înseamnă că importurile sunt interzise, ci că accesul la piață este calibrat astfel încât necesarul neacoperit de producția internă să poată fi importat fără ca piața locală să fie complet expusă concurenței globale la preț minim. Autoritățile elvețiene definesc contingentele tarifare drept angajamente de a permite accesul pe piață pentru o cantitate precisă de produse, la taxe reduse, administrate printr-un sistem electronic special. (bazg.admin.ch)

La cumpărăturile personale transfrontaliere există, de asemenea, limite. Produsele considerate sensibile beneficiază de cantități neimpozabile stabilite per persoană și per zi, iar valoarea totală a bunurilor aduse fără plata TVA nu poate depăși 150 de franci. Am rămas cu gura căscată când am aflat, de exemplu, că elvețienii fac frecvent cumpărături în Franța, Germania sau Italia, însă există limite. În prezent au dreptul de a cumpăra maximum 1 kg de carne per persoană pe zi  fără taxe vamale suplimentare. Peste această cantitate se plătesc taxe vamale pentru întreaga cantitate de carne, nu doar pentru surplus. Aceasta este regula care limitează cumpărăturile transfrontaliere și protejează piața internă. (bazg.admin.ch)

Această politică transmite un mesaj: consumatorul poate cumpăra din Franța, Germania sau Italia, dar diferența de preț nu trebuie să distrugă fără nicio limită producția agricolă internă.

România nu poate copia mecanismul vamal elvețian. Suntem membri ai Uniunii Europene, iar libera circulație a mărfurilor este una dintre regulile fundamentale ale pieței unice. România nu poate impune unilateral taxe vamale sau cote pentru cartofii din Germania, laptele din Ungaria ori carnea din Spania. Dar faptul că nu putem ridica bariere la granițele interne ale UE nu înseamnă că nu putem construi o politică agricolă națională inteligentă. Avem la dispoziție instrumente europene pentru cooperative, organizații de producători, procesare, depozitare, promovare, contracte în lanțul alimentar, produse ecologice, bunăstarea animalelor și investiții rurale.

Planul Strategic PAC al României pentru 2023–2027 are o alocare de aproximativ 15 miliarde de euro și urmărește oficial creșterea viabilității fermelor, reducerea diferențelor dintre acestea, orientarea către piață, competitivitatea, protecția mediului și bunăstarea animalelor. APIA este prevăzută să gestioneze aproximativ 12 miliarde de euro din acest total. (OECD)

Întrebarea nu este, așadar, numai dacă există bani. Întrebarea este dacă banii creează un sistem funcțional.

De unde vine impresia de calitate din supermarketurile elvețiene

Trebuie spus un lucru important: nu există o dovadă că toate alimentele elvețiene sunt automat mai sănătoase sau mai sigure decât cele produse legal în Uniunea Europeană.

Chiar autoritatea elvețiană pentru siguranță alimentară arată că standardul de siguranță al alimentelor din UE este la fel de ridicat ca cel elvețian și că, în anumite domenii, cerințele europene sunt chiar mai stricte. Legislația alimentară elvețiană a fost armonizată în mare măsură cu cea europeană pentru a facilita comerțul și a păstra standarde comparabile. (blv.admin.ch) Așadar, nu putem spune onest că un produs este superior doar pentru că este elvețian și nici că un produs european importat în România este, prin definiție, slab.

Ceea ce produce încredere în Elveția este ansamblul:

• originea este comunicată vizibil;
• standardele sunt controlate de-a lungul întregului lanț;
• fermierii sunt remunerați și pentru servicii de mediu;
• producția ecologică are reguli și organisme de certificare;
• bunăstarea animalelor este integrată în politica agricolă;
• comercianții au construit mărci proprii puternice pentru produse locale;
• „elvețian” nu este doar o imagine publicitară, ci o indicație protejată prin lege.

Unitatea Federală pentru Lanțul Alimentar coordonează controalele de la producția primară până la produsul ajuns la consumator. Planul național multianual de control acoperă hrana animalelor, sănătatea plantelor, sănătatea și bunăstarea animalelor, siguranța alimentelor și protecția consumatorilor, cu inspecții bazate pe risc și coordonare între administrația federală și cantoane. (blv.admin.ch)

De reținut în acest punct că Elveția este unul dintre cele mai interesante modele agricole din lume. Așa cum menționam mai sus, deși produce doar aproximativ 50–60% din alimentele pe care le consumă (gradul de autosuficiență variază în funcție de metodologie și de includerea furajelor importate), statul consideră agricultura o chestiune de securitate națională și de conservare a peisajului, nu doar o activitate economică.

Dar poate cel mai interesant instrument este legislația „Swissness”.

Pentru ca un aliment să poată fi prezentat comercial drept elvețian, cel puțin 80% din greutatea materiilor prime care sunt disponibile în Elveția trebuie să provină efectiv din Elveția. Pentru lapte și produse lactate, laptele trebuie să fie 100% elvețian. În plus, etapa de prelucrare care conferă produsului caracteristicile sale esențiale trebuie să aibă loc în Elveția. Materiile prime care nu se pot produce acolo – cafea, cacao, avocado, ananas – sunt exceptate firesc din calcul.

Aceasta este o regulă extraordinar de inteligentă. Nu pretinde că Elveția poate cultiva cacao, dar nici nu permite ca un produs fabricat aproape integral din materii prime străine să fie ambalat într-un steag elvețian și vândut drept expresie a agriculturii locale.

În România, termenii „produs în România”, „produs românesc”, „ambalat în România” și „fabricat în România din materie primă UE și non-UE” sunt prea ușor confundați de consumator. Avem nevoie de o arhitectură de origine mult mai clară, nu de etichete patriotice vagi.

Bio, natural și confuzia fertilizanților

Este firesc să ne dorim o agricultură mai curată, dar expresia „fără fertilizanți” trebuie folosită cu atenție. Orice agricultură care extrage nutrienți din sol are nevoie de refacerea fertilității. Și agricultura ecologică utilizează fertilizanți, doar că acceptă anumite categorii și interzice sau limitează altele. Problema nu este existența fertilizării, ci utilizarea excesivă, dezechilibrată sau necontrolată, contaminarea apei, degradarea solului și dependența de inputuri care reduc reziliența fermei.

Nici Elveția nu are o agricultură complet lipsită de pesticide ori îngrășăminte. Are însă condiționalități, monitorizare și stimulente pentru reducerea impactului. În agricultura ecologică elvețiană, conversia unei ferme durează de regulă doi ani și, în principiu, întreaga exploatație trebuie convertită, nu doar o parcelă convenabilă din punct de vedere comercial. Produsele bio importate trebuie să respecte standarde recunoscute ca echivalente cu cele elvețiene și să fie însoțite de certificările necesare. (FOAG)

Și organismele modificate genetic trebuie discutate fără sloganuri. În Elveția, organismele modificate genetic folosite în alimente trebuie autorizate și etichetate. (blv.admin.ch) În România, regulile privind autorizarea și etichetarea alimentelor modificate genetic sunt stabilite în mare parte la nivelul Uniunii Europene. România nu poate înlocui evaluarea științifică și legislația europeană cu o interdicție comercială arbitrară.

O politică alimentară credibilă nu trebuie să promită „natural” fără definiție. Trebuie să măsoare reziduurile, sănătatea solului, biodiversitatea, consumul de pesticide, utilizarea antibioticelor, bunăstarea animalelor și impactul asupra apei.

De ce Elveția poate susține produsul local, iar România pare că nu poate

Elveția a reușit să transforme produsul local într-un sistem, nu doar într-o campanie. Fermierul produce. Cooperativa sau procesatorul colectează. Laboratorul verifică. Statul definește regulile. Retailerul creează spațiu și vizibilitate. Consumatorul recunoaște originea. Brandul „Elveția” capătă valoare economică.

În România, fiecare verigă există, dar ele nu funcționează suficient de des împreună.

Avem fermieri foarte performanți, procesatori competitivi și produse excelente. Avem indicații geografice, soiuri locale și zone agricole excepționale. Dar sistemul este fragmentat. În multe cazuri:

• producătorul mic nu are volum;
• producătorul mare vinde materia primă;
• procesatorul nu găsește cantități constante;
• supermarketul nu poate contracta mii de ferme individual;
• autoritatea locală nu are capacitate tehnică;
• consumatorul nu poate identifica ușor originea reală;
• finanțarea se concentrează pe achiziția unui utilaj, nu pe construirea lanțului complet;
• politica se schimbă înainte ca investiția să înceapă să funcționeze.

Uniunea Europeană permite și încurajează organizațiile de producători tocmai pentru a crește puterea de negociere a fermierilor, orientarea către piață și valoarea adăugată. Pentru țările în care asocierea este redusă, Comisia Europeană consideră sprijinirea cooperării și a participării la organizații de producători o prioritate. (Agriculture and rural development) Așadar, nu ne lipsește dreptul de a ne organiza. Ne lipsește continuitatea și, poate, încrederea că asocierea poate funcționa fără ca cineva să profite de ceilalți.

Cum ar putea arăta o strategie de țară pentru România

Nu sunt agricultor, inginer agronom sau economist specializat în agricultură. Sunt un consumator care citește etichetele, compară rafturile, călătorește și nu acceptă ideea că România este condamnată să rămână furnizor de materie primă și cumpărător de produs finit. Și am căutat și chiar l-am întrebat pe Chat GPT (care, by the way, știți că este un consumator gigantic de apă?! – dar despre acest subiect cu o proximă ocazie) despre cum ar putea arăta o strategie de țară pentru România din punct de vedere al producției agricole și de hrană. Și iată ce mi-a sugerat!

Din această perspectivă, o strategie de țară ar trebui să înceapă nu cu un slogan, ci cu câteva decizii foarte concrete.

1. Să stabilim ce vrem să putem produce în orice situație

România are nevoie de o hartă națională de securitate alimentară, actualizată anual.

Pentru fiecare categorie importantă – grâu, porumb, cartof, legume, fructe, lapte, ouă, carne de porc, pasăre, vită, ulei, zahăr, hrană pentru animale – statul ar trebui să publice:

• consumul intern;
• producția internă;
• capacitatea de procesare;
• capacitatea de depozitare;
• importurile și exporturile;
• dependența de semințe, furaje și inputuri;
• vulnerabilitatea climatică;
• numărul de luni în care producția locală poate aproviziona piața.

Nu pentru a interzice comerțul, ci pentru a ști unde suntem vulnerabili. O țară nu își poate construi politica alimentară dacă discută doar despre tone recoltate și nu știe câte dintre ele ajung efectiv în hrana populației.

2. Să finanțăm lanțuri complete, nu doar utilaje izolate

Fondurile europene și naționale ar trebui orientate prioritar către proiecte care leagă mai mulți actori:

fermă – colectare – sortare – depozitare – procesare – ambalare – distribuție – contract de vânzare.

Un depozit frigorific fără producători organizați nu rezolvă mare lucru. O fabrică fără materie primă contractualizată nu este sustenabilă. O fermă cu utilaje noi, dar fără piață, rămâne vulnerabilă. Finanțarea ar trebui să premieze proiectele integrate și să solicite dovezi de colaborare pe termen lung.

3. Cooperative adevărate, administrate profesionist

România nu are nevoie de asocieri create formal doar pentru punctajul unui proiect. Are nevoie de cooperative conduse de manageri, specialiști în logistică, achiziții, vânzări, controlul calității și export. Fermierul trebuie să rămână proprietarul afacerii sale, dar nu poate fi în același timp agronom, șofer, ambalator, negociator cu supermarketul, expert în fonduri europene și manager de export.

Cooperativa trebuie să îi ofere ceea ce nu poate obține singur:

• achiziții comune de inputuri;
• depozitare;
• negocierea contractelor;
• certificări;
• sortare și ambalare;
• brand comun;
• acces la retail;
• procesare;
• export;
• asigurări și managementul riscului.

4. O lege clară a originii românești

România ar putea construi, în limitele dreptului european, un sistem voluntar și strict pentru utilizarea unei mărci naționale de origine. Un produs nu ar trebui să poată fi prezentat drept „românesc” doar pentru că a fost ambalat aici.

Pentru produsele compuse, eticheta ar trebui să indice distinct:

• țara de origine a ingredientului principal;
• locul procesării;
• procentul de materie primă românească;
• locul ambalării.

Un model inspirat de „Swissness” ar putea cere ca o marcă oficială „Produs agricol românesc” să fie folosită numai dacă o proporție ridicată din materiile prime disponibile în România este românească și etapa esențială de procesare se realizează aici. Acest lucru nu ar interzice produsul importat. Ar separa însă adevărul de marketing.

5. Raftul local să fie vizibil, nu obligatoriu în mod discriminatoriu

România trebuie să respecte piața unică. Nu putem obliga pur și simplu comercianții să cumpere o cotă fixă de marfă românească dacă regula discriminează produsele din alte state membre.

Putem însă introduce măsuri nediscriminatorii și transparente:

• semnalizarea clară a originii;
• spații dedicate produselor regionale;
• platforme digitale prin care retailerii identifică furnizori locali;
• contracte multianuale;
• termene de plată predictibile;
• reducerea taxelor comerciale netransparente;
• publicarea anuală, voluntară sau reglementată în limitele legii, a ponderii produselor locale pe categorii;
• sprijin logistic pentru producătorii care îndeplinesc standardele cerute de retail.

Scopul nu trebuie să fie să pedepsim supermarketul, ci să construim furnizori români suficient de buni și de constanți încât alegerea lor să devină logică economic.

6. Procesarea să devină prioritatea numărul unu

România nu ar trebui să își măsoare succesul doar în tone de cereale exportate.

Ar trebui să îl măsoare în:

• făină și paste produse aici;
• produse de panificație exportate;
• ulei îmbuteliat și branduit;
• carne tranșată și procesată;
• brânzeturi maturate;
• conserve;
• sucuri;
• fructe congelate;
• ingrediente alimentare;
• produse cu indicație geografică;
• mărci românești prezente pe piețele externe.

O țară agricolă devine cu adevărat prosperă nu când exportă recolta, ci când păstrează cât mai multe etape ale valorii adăugate în interior.

7. Achizițiile publice să creeze piață pentru producția regională

Școlile, spitalele, armata, centrele sociale și instituțiile publice cumpără anual cantități enorme de alimente.

În limitele legislației europene privind achizițiile, criteriile nu trebuie formulate simplist ca „doar românesc”, ci pot favoriza:

• prospețimea;
• sezonalitatea;
• trasabilitatea;
• loturile adaptate producătorilor mici;
• distanțele logistice rezonabile;
• produsele ecologice;
• sistemele de calitate;
• reducerea ambalajelor;
• contractele pe loturi regionale.

O cantină școlară poate deveni piață stabilă pentru o cooperativă locală. Un spital poate cumpăra mere, lactate sau ouă din regiune fără a încălca dreptul european, dacă procedura este bine construită și nediscriminatorie.

8. Agricultură regenerativă și ecologică, dar fără utopii

România are nevoie de soluri sănătoase, nu doar de recolte mari într-un singur an.

Strategia ar trebui să recompenseze:

• rotația culturilor;
• culturile verzi;
• perdelele forestiere;
• reducerea eroziunii;
• analize periodice ale solului;
• managementul precis al fertilizării;
• reducerea pesticidelor cu risc;
• protecția polenizatorilor;
• agricultura ecologică acolo unde este viabilă;
• zootehnia integrată cu producția vegetală;
• refolosirea subproduselor;
• consumul eficient de apă.

Dar agricultura durabilă nu se face cerând fermierilor să renunțe peste noapte la instrumente fără să le oferim alternative, cercetare, consultanță și asigurarea riscului.

9. Apa trebuie tratată ca infrastructură strategică

Orice strategie agricolă românească lipsită de o politică serioasă a apei este incompletă. Apa este o resursă care reprezintă siguranță națională și trebuie tratată ca atare.

Nu este suficient să reconstruim canale vechi. Avem nevoie de o combinație de:

• infrastructură mare de irigații acolo unde este eficientă;
• acumulare și distribuție locală;
• irigații prin picurare;
• senzori și agricultură de precizie;
• soiuri rezistente la secetă;
• refacerea materiei organice din sol;
• perdele forestiere;
• drenaj în zonele cu exces de apă;
• sisteme de asigurare climatică;
• reguli transparente privind accesul la apă.

Schimbarea climatică nu mai permite o agricultură administrată după media ultimilor 30 de ani.

10. Cercetare, soiuri locale și genetică românească

România are stațiuni de cercetare, bănci de gene, soiuri adaptate local și profesioniști excepționali, dar multe dintre aceste resurse au fost subfinanțate. De ce?

O strategie de țară trebuie să protejeze și să valorifice:

• soiurile tradiționale;
• semințele adaptate condițiilor locale;
• rasele autohtone;
• livezile cu patrimoniu genetic;
• cunoștințele despre sol;
• cercetarea pentru secetă și temperaturi extreme;
• horticultura regională;
• relația dintre universități și fermele comerciale.

Diversitatea nu este nostalgie. Este o poliță de asigurare biologică și economică.

11. Un brand alimentar românesc bazat pe dovezi

România are nevoie de o identitate alimentară care să depășească imaginea borcanului cu zacuscă pus pe un ștergar tradițional.

Putem construi branduri regionale puternice:

• Transilvania pentru lactate, carne, fructe și produse artizanale;
• Dobrogea pentru cereale, vin, produse ovine și pescărești;
• Moldova pentru vin, fructe, legume și produse apicole;
• Oltenia pentru legume, fructe și vin;
• Banatul pentru agricultură integrată și produse din carne;
• Delta Dunării pentru produse pescărești cu trasabilitate;
• zonele montane pentru lactate, carne, plante aromatice și produse cu valoare premium.

Dar fiecare promisiune trebuie susținută de standarde și verificări. Brandul fără control devine folclor comercial.

12. Un contract social între consumator, producător, retailer și stat

Consumatorul român cere adesea produse locale, dar cumpără în primul rând după preț. Este de înțeles într-o țară în care o parte mare din venit se duce pe nevoile de bază.

De aceea, nu putem transfera întreaga responsabilitate consumatorului și să îi spunem că patriotismul se demonstrează la casă.

Produsul local trebuie să fie:

• sigur;
• constant;
• accesibil;
• bine și estetic ambalat; (vezi exemplul Răzvan Idicel – excelent produs, excelent ambalaj)
• ușor de identificat;
• disponibil;
• competitiv;
• cinstit etichetat.

Fermierul trebuie să primească un preț corect. Retailerul trebuie să aibă predictibilitate. Statul trebuie să ofere infrastructură, reguli și control. Consumatorul trebuie să aibă posibilitatea reală de a alege.

Ce nu ar trebui să facem

Nu cred într-o Românie închisă comerțului. Importurile aduc varietate, stabilizează oferta, acoperă lipsurile sezoniere și mențin concurența. Nici Elveția nu încearcă să producă ananas, cafea sau cacao. Nu cred nici în ideea că orice produs românesc este automat superior. Originea nu înlocuiește standardul. Un produs slab, nesigur ori incorect etichetat nu devine valoros pentru că are tricolor pe ambalaj. Nu cred că soluția este să atacăm comercianții străini. Ei răspund unui sistem economic și cumpără de acolo de unde găsesc volumul, standardul și prețul necesare. Soluția este să construim noi furnizori români capabili să intre și să rămână pe raft. Și nu cred în subvenția acordată fără obiectiv. Ajutorul public trebuie legat de rezultate măsurabile: cooperare, productivitate, sol sănătos, apă economisită, bunăstarea animalelor, procesare, locuri de muncă și valoare adăugată păstrată în țară.

Lecția elvețiană nu este despre izolare, ci despre coerență

Ceea ce am văzut în supermarketul din Geneva nu a fost rezultatul unei singure măsuri. Nu exista un funcționar care să pună manual produsul elvețian pe raft. Exista o întreagă arhitectură: o Constituție care recunoaște rolul agriculturii, plăți pentru servicii publice, condiții de mediu, sisteme de control, cote vamale pentru produse sensibile, o definiție juridică strictă a originii, cooperative, procesatori, retaileri și consumatori care atribuie valoare producției locale.

România nu poate și nu trebuie să copieze Elveția literă cu literă. Suntem o țară mult mai mare, membră a Uniunii Europene, cu alt nivel de venit și cu o structură agricolă complet diferită.

Dar putem învăța principiul esențial: o țară își păstrează agricultura nu prin nostalgie, ci prin strategie.

Cartoful din Egipt nu este vinovat pentru slăbiciunile noastre. Este doar simptomul lor. Adevărata întrebare este de ce cartoful românesc nu a avut depozitul, cooperativa, contractul, sortarea, ambalajul, finanțarea și logistica necesare pentru a ajunge înaintea lui pe raft.

Avem sol. Avem climă. Avem diversitate. Avem tradiție. Avem acces la una dintre cele mai mari piețe ale lumii și la miliarde de euro prin Politica Agricolă Comună. Ceea ce trebuie să construim este legătura dintre toate acestea dincolo de micile interese mai mult sau mai puțin personale. Pentru că dacă unei nații îi merge bine, le merge bine indivizilor.

Soluția nu este nicidecum o campanie de o lună intitulată „Cumpără românește”, ci o strategie de zece sau douăzeci de ani prin care produsul românesc să devină atât de bine organizat, atât de bine controlat și atât de competitiv, încât să nu fie cumpărat din obligație patriotică. Să fie cumpărat pentru că este alegerea firească.

Înțeleg foarte bine că suntem o țară în UE, că trebuie să funcționăm după anumite reguli de conviețuire comunitară și că nu putem aplica strategii identice cu cele din Elveția. Dar în același timp, suntem ca țară un organism suveran care își poate face intern propriile strategii pentru a transforma o țară cu un potențial enorm, într-un cu rezultate fantastice și cu o economie care să duduie. Pentru că avem cu ce!!

***