De ce ni se pare că altora le este mai ușor în viață? Despre privilegiu, alegeri și propriul drum

Despre privilegiu, alegeri, noroc și felul în care ne măsurăm propriul drum cu drumul celorlalți

Pe scurt. Privilegiul există și se poate măsura: în România, 75,8% dintre copiii ai căror părinți au studii reduse trăiesc în risc de sărăcie sau excluziune socială, față de 5,9% dintre copiii cu părinți cu studii superioare (Eurostat, 2024). În același timp, oamenii care pornesc din locuri asemănătoare ajung pe drumuri foarte diferite, iar psihologia arată că tindem să ne vedem limpede obstacolele și să nu ne observăm avantajele. Întrebarea utilă nu este doar „de ce îi e altuia mai ușor?”, ci și „ce anume admir la viața lui și aș fi dispusă să plătesc același preț?”.

Este un subiect la care m-am gândit mult și cu care m-am confruntat direct. Știu sigur că mulți oameni s-au uitat la mine de-a lungul timpului și au considerat că mi-e ușor. Că lucrurile îmi ies ca din poignet, că norocul a fost de partea mea. Pe scurt, că sunt privilegiată. Și n-aș putea nega că, într-o anumită măsură, au dreptate.

Pe de altă parte, am simțit toată viața și reversul acestei imagini. Mi-am ales cu bună știință un drum care mi se potrivește și care îmi place (care are o doză mare de incertitudine și fluiditate), dar am fost pusă constant în poziția de a dovedi ce pot și cum pot. De a munci mai mult și mai greu ca să mi se recunoască meritele, tocmai pentru că, în cazul meu, se pornea de la premisa că oricum mi-e simplu, că „am datele”. Cu timpul am înțeles că e mult mai ușor să recunoști meritele unui om care pare în dezavantaj. Povestea celui care a pornit de jos ne emoționează. Povestea celui care pare să fi pornit de sus ne face suspicioși. Efortul primului îl vedem, efortul celui de-al doilea îl presupunem inexistent. Psihologii au observat chiar acest lucru (The Appeal of the underdog): îl susținem instinctiv pe cel care pare să piardă și credem că se străduiește mai mult. Simpatia dispare însă imediat ce aflăm că are resurse. Și, într-un fel, e aceeași iluzie despre care voi vorbi mai jos: în propria viață ne simțim obstacolele, iar în viața celorlalți le vedem doar avantajele. O diferență pe care cred că merită să o înțelegem înainte de a ne compara viețile cu ale celorlalți.

Zilele trecute am avut o conversație care mi-a rămas în minte. Cineva îmi povestea despre oamenii pe care i-a întâlnit de-a lungul vieții, despre experiențele dificile prin care a trecut, despre cât de mult a muncit pentru tot ce a construit și despre sentimentul că, pentru alții, lucrurile au fost și continuă să fie mult mai simple. Și, mai dureros, despre momentele în care tot efortul acela a fost, pur și simplu, degeaba.

Nu era vorba despre comparațiile superficiale pe care le facem privind fotografiile perfecte din social media. Am făcut, recunosc, greșeala să răspund mai întâi din direcția asta, și am fost corectată pe bună dreptate. Era vorba despre oameni reali, cunoscuți îndeaproape: colegi, prieteni, membri ai familiei. Oameni despre care știm multe și ale căror vieți par, cel puțin din anumite perspective, mai puțin complicate decât ale noastre.

Și m-am gândit cât de des ajungem să privim lucrurile în felul acesta. Cât de firesc ni se pare să evaluăm dificultatea propriei vieți în raport cu ceea ce vedem că li se întâmplă celorlalți. Și cât de rar ne întrebăm dacă avem, de fapt, toate informațiile necesare pentru a face o asemenea comparație.

Subiectul este mult mai complex decât ideea, destul de populară în ultimii ani, că fiecare își construiește singur destinul. Dar și decât perspectiva opusă, potrivit căreia totul este determinat de locul în care te-ai născut și de avantajele pe care le-ai primit. Cred că adevărul se află undeva la intersecția acestor două realități. Viața pe care o avem este influențată de ceea ce primim, de ceea ce alegem, de ceea ce ni se întâmplă fără să putem controla și de felul în care răspundem la toate acestea. Iar dacă vrem să înțelegem de ce unora pare să le fie mai ușor, trebuie să vorbim despre fiecare dintre ele.

Nu plecăm toți din același punct. Și ar fi ipocrit să pretindem contrariul

Să începem cu ceea ce mi se pare esențial: privilegiul există.

Există oameni care se nasc, la propriu, în palate. Copii care vin pe lume în familii extrem de bogate, înconjurați de siguranță financiară, de acces la cea mai bună educație, de relații influente și de oportunități pe care alții nici nu știu că le-ar putea avea. La cealaltă extremă, există copii care se nasc în sărăcie profundă, în familii în care preocuparea principală este supraviețuirea de la o zi la alta. Copii care cresc fără stabilitate, fără acces la o școală bună, uneori fără susținere emoțională și fără modele care să le arate ce posibilități ar exista dincolo de mediul lor.

Și nu vorbim despre ceva abstract. În România, potrivit datelor Eurostat pentru 2024, 33,8% dintre copii trăiau în risc de sărăcie sau excluziune socială, față de o medie europeană de 24,2%. Este a treia cea mai ridicată valoare din Uniunea Europeană, după Bulgaria și Spania. Iar dacă privim mai atent, cifrele devin aproape brutale: 75,8% dintre copiii ai căror părinți au un nivel redus de educație se află în această situație, față de 5,9% dintre copiii ai căror părinți au studii superioare. Pentru copiii din mediul rural, procentul este de 41,7%.

Diferența dintre 75,8% și 5,9% nu este o chestiune de atitudine. Este o chestiune de punct de plecare. Dar între aceste două extreme se află o infinitate de nuanțe.

Poți crește într-o familie cu venituri medii, dar cu părinți care te încurajează, îți dezvoltă încrederea în tine și îți cultivă curiozitatea. Sau poți crește într-o familie foarte înstărită, dar într-un mediu în care afecțiunea este condiționată, greșeala este pedepsită, iar așteptările sunt atât de mari încât ajungi să trăiești permanent cu sentimentul că nu ești suficient. Poți avea acces la școli excelente, dar să nu ai libertatea de a-ți alege drumul. Poți avea puține resurse materiale, dar să întâlnești la momentul potrivit un profesor care îți schimbă viața. Și nu, aceste lucruri nu se compensează automat unele pe altele. Lipsa afecțiunii nu anulează avantajul unei averi, după cum iubirea unei familii nu rezolvă de la sine lipsa resurselor materiale.

Așadar, atunci când cineva spune că altuia i-a fost mai ușor, este foarte posibil să aibă dreptate. A recunoaște asta nu înseamnă să minimalizăm meritele nimănui. Înseamnă doar să nu confundăm succesul cu meritul individual pur.

Ce înseamnă, de fapt, privilegiul

Cuvântul „privilegiu” a devenit, în ultimii ani, unul dintre acele cuvinte care închid conversații în loc să le deschidă. Unii îl folosesc ca pe o acuzație, iar alții îl resping ca pe o insultă la adresa propriei munci. Mi se pare păcat, pentru că, privit cu calm, conceptul este foarte simplu: privilegiul este orice avantaj pe care nu l-ai câștigat tu, dar care îți ușurează drumul. Nu spune nimic despre cât de mult ai muncit. Spune doar că, la aceeași cantitate de muncă, unii ajung mai departe decât alții, pentru că pornesc din alt loc sau au vântul în spate.

Și are mai multe forme decât ne gândim de obicei.

1. Privilegiul economic

Este cel mai vizibil și cel mai ușor de numit: banii familiei, o locuință moștenită, posibilitatea de a fi susținut în primii ani de carieră, de a lua o pauză fără să rămâi fără chirie, de a încerca ceva și de a eșua fără ca eșecul să fie o catastrofă.

Această ultimă formă este, poate, cea mai subestimată. Banii nu cumpără doar lucruri. Cumpără dreptul de a greși. Cine are o plasă de siguranță își poate permite riscuri pe care altcineva nu și le permite, iar riscul asumat este adesea exact ceea ce, privit din exterior, numim „curaj” sau „viziune”.

2. Privilegiul geografic

Locul în care te naști contează enorm. Un studiu de amploare, publicat în 2014 în The Quarterly Journal of Economics de economistul Raj Chetty și colegii săi, a analizat veniturile a peste 40 de milioane de copii și părinți din Statele Unite. Probabilitatea ca un copil născut în cele mai sărace 20% dintre familii să ajungă în cele mai bogate 20% era de 4,4% în zona orașului Charlotte și de 12,9% în zona San Jose. Aceeași țară, aceeași epocă, șanse de aproape trei ori mai mari, doar în funcție de oraș.

Zonele cu mobilitate ridicată aveau în comun câteva lucruri: mai puțină segregare rezidențială, mai puțină inegalitate, școli primare mai bune, mai mult capital social și familii mai stabile. Autorii precizează că studiul lor este descriptiv: arată asocieri, nu stabilește cauze. Iar cifrele sunt ale Americii, nu se pot transfera mecanic în România. Dar diferența dintre un copil crescut într-un sat izolat și unul crescut într-un oraș universitar o recunoaștem cu toții, fără să avem nevoie de date.

3. Privilegiul educațional și liftul social

În 2018, OECD a publicat un raport cu un titlu care spune aproape tot: „A Broken Social Elevator?”, adică „Un lift social stricat?”. Concluzia lui: în medie, în țările analizate, ar fi nevoie de patru până la cinci generații pentru ca urmașii unei familii din cele mai sărace 10% să ajungă la venitul mediu al țării. În Danemarca, două generații. În Germania și Franța, șase. În Columbia, unsprezece. România nu a fost inclusă în această analiză, dar datele Eurostat de mai sus despre educația părinților sugerează că nici la noi liftul nu urcă repede.

Să ne gândim o clipă ce înseamnă asta: un om care pornește de jos și muncește o viață întreagă poate urca o singură treaptă. Iar copiii lui vor porni de pe treapta aceea, nu de sus.

4. Privilegiul emoțional

Acesta nu apare în nicio statistică de venit, dar cred că este unul dintre cele mai puternice. Să fi crescut cu sentimentul că ești iubit necondiționat. Să fi avut un adult care să creadă în tine. Să fi învățat de mic că greșeala nu este o tragedie.

Un om care a primit asta pornește în viață cu o resursă invizibilă: încrederea că, dacă ceva nu iese, va găsi o cale. Un om care nu a primit-o poate avea nevoie de ani buni, uneori de ani de terapie, ca să construiască singur ceea ce altcuiva i s-a dat gratuit, la masa din bucătărie.

5. Privilegiul relațional

Cine cunoaște pe cine. Cine îți poate da un sfat la momentul potrivit, o recomandare, un telefon. Cine îți poate explica regulile nescrise ale unui domeniu în care nimeni din familia ta nu a lucrat vreodată. Capitalul social, cum îl numesc sociologii, este una dintre cele mai puternice forme de privilegiu tocmai pentru că este aproape invizibil pentru cel care îl are.

6. Privilegiul atenției

Aici vreau să mă opresc, pentru că este forma cea mai puțin discutată.

În 2013, revista Science a publicat un studiu semnat de Anandi Mani, Sendhil Mullainathan, Eldar Shafir și Jiaying Zhao, cu un titlu provocator: „Sărăcia afectează funcția cognitivă”. Cercetătorii au observat, între altele, aceiași fermieri din India înainte de recoltă, când banii erau puțini, și după recoltă, când aveau bani. Aceiași oameni rezolvau mai slab testele cognitive înainte de recoltă. Explicația propusă: grijile legate de bani consumă resurse mentale și lasă mai puțin loc pentru orice altceva. Autorii au comparat efectul cu pierderea unei nopți de somn.

Studiul a devenit faimos, iar ideea a fost dezvoltată în cartea „Scarcity” a lui Mullainathan și Shafir. Onestitatea mă obligă să spun că o parte dintre experimentele de laborator din această linie de cercetare au fost contestate: o reanaliză publicată tot în Science a pus sub semnul întrebării rezultatele, iar mai multe încercări ulterioare de replicare a experimentelor bazate pe simpla evocare a lipsurilor nu au obținut aceleași efecte. Dezbaterea nu este închisă.

Dar intuiția de bază rămâne greu de contestat pentru oricine a trecut printr-o perioadă de lipsuri reale: când mintea ta calculează permanent dacă ajung banii până la sfârșitul lunii, îți rămâne mai puțin spațiu pentru planuri pe termen lung, pentru un curs nou, pentru o idee îndrăzneață. Cine nu are această grijă are, fără să știe, mai mult timp mental. Iar timpul mental este una dintre cele mai valoroase resurse pe care le avem.

8. Privilegiul aspectului fizic

Despre acesta vorbim cu cea mai mare jenă, deși îl vedem cu toții, în fiecare zi. Felul în care arătăm influențează cum suntem primiți într-o încăpere, cât de repede suntem integrați într-un grup, cât de mult suntem ascultați, căutați, invitați și apreciați. Și, de multe ori, cât de competenți, de onești sau de simpatici părem, înainte să fi apucat să spunem ceva.

Psihologii au un nume pentru asta: efectul de halo. În 1972, un studiu devenit clasic, semnat de Karen Dion, Ellen Berscheid și Elaine Walster, îl rezuma într-o formulă: „ce este frumos este bun”. Participanții priveau fotografii ale unor necunoscuți. Fără să știe nimic altceva despre ei, le atribuiau celor atrăgători o personalitate mai plăcută și vieți mai reușite. O meta-analiză amplă, publicată în 2000 în Psychological Bulletin de Judith Langlois și colegii săi, a confirmat că atât copiii, cât și adulții considerați atrăgători sunt judecați și tratați mai favorabil, inclusiv de oamenii care îi cunosc bine. Efectul se vede și în bani. Pe date din Statele Unite și Canada, economiștii Daniel Hamermesh și Jeff Biddle au estimat în 1994 că oamenii considerați mai puțin atrăgători câștigau cu 5–10% mai puțin. Este o penalizare chiar ceva mai mare decât prima de care beneficiau cei frumoși. Sunt, desigur, asocieri statistice, iar standardele de frumusețe variază de la o cultură la alta. Dar tendința apare constant.

Nu este vorba doar despre frumusețe în sensul clasic. Contează înălțimea, greutatea, vârsta, felul în care corpul tău se potrivește cu normele locului și ale epocii în care trăiești. Și contează, la fel de mult, opusul: un om care nu se încadrează în aceste norme poate simți zilnic mici uși care se închid, fără ca nimeni să-i spună vreodată de ce.

Doar că aspectul fizic are și o față despre care se vorbește mai rar. Același aspect care deschide uși poate face meritele invizibile. Când arăți bine, ceilalți pot presupune că totul ți s-a dat, că nu ai muncit, că succesul tău vine din imagine, nu din competență. Un studiu publicat în 2010 de Stefanie Johnson și colegii săi a arătat că femeile atrăgătoare erau, în general, avantajate la angajare. Erau însă dezavantajate tocmai pentru posturile percepute ca „masculine”, cum ar fi director financiar, inginer sau manager de cercetare, unde aspectul era considerat irelevant. Fenomenul are chiar un nume, ușor ironic, în literatura de specialitate: „beauty is beastly”, adică frumusețea care devine o piedică. Frumusețea poate fi, în același timp, vânt din spate și o etichetă de care trebuie să te desprinzi ca să fii luat în serios.

7. Norocul

Și apoi mai este norocul. Momentul în care te-ai născut, omul pe care l-ai întâlnit într-o anumită zi, boala care nu te-a lovit, criza economică ce a venit exact când erai la început sau, dimpotrivă, după ce te-ai pus pe picioare. Vorbim foarte puțin despre noroc atunci când analizăm succesul, poate pentru că ne sperie ideea că atât de mult din viața noastră nu depinde de noi.

De ce ne vedem obstacolele și nu ne vedem avantajele

Aici ajungem la un studiu care mi se pare esențial pentru tot acest subiect, pentru că explică de ce aproape toți avem sentimentul că ne-a fost mai greu decât altora.

În 2016, psihologii Shai Davidai și Thomas Gilovich au publicat în Journal of Personality and Social Psychology o serie de studii despre ceea ce au numit „asimetria vânt din față / vânt din spate”. Imaginea vine din alergare și din ciclism: când alergi cu vântul în față, îl simți la fiecare pas. Când alergi cu vântul în spate, îl observi poate un minut, apoi uiți complet că există, deși te împinge înainte tot timpul.

Așa funcționează și viața, au arătat cei doi. Obstacolele cer atenție, pentru că trebuie depășite. Avantajele nu cer nimic, doar ne ajută, așa că trec neobservate.

Exemplele lor sunt aproape amuzante, până când ne recunoaștem în ele. Oamenii cu un singur frate sau o singură soră au fost rugați să își amintească cum îi tratau părinții pe fiecare. Rezultatul: fiecare credea că părinții au fost mai duri cu el și mai îngăduitori cu celălalt. Democrații și republicanii americani credeau, fiecare, că regulile jocului electoral îi dezavantajează pe ei. Fanii echipelor de fotbal american considerau, aproape toți, că echipa lor are cel mai greu program al sezonului. Un detaliu din cercetare mi se pare cel puțin la fel de important. Oamenii care tocmai fuseseră puși să se gândească la cât de dezavantajați sunt deveneau mai îngăduitori cu practicile îndoielnice. Sentimentul că „ni s-a dat mai puțin” ne poate face să ne considerăm îndreptățiți să tăiem colțuri. Resentimentul, oricât de justificat, nu ne aduce, de obicei, varianta cea mai bună a noastră. Și o observație finală a lui Gilovich, pe care o găsesc foarte înțeleaptă: dacă îi spui cuiva cât de norocos a fost, se apără, pentru că simte că îi diminuezi meritele. Dar dacă îl întrebi „ce rol a jucat norocul în viața ta?”, începe să și-l vadă singur. Întreabă, nu spune.

Ce înseamnă asta pentru subiectul nostru? Înseamnă două lucruri care pot părea contradictorii, dar sunt adevărate în același timp. Pe de o parte, oamenii avantajați își subestimează, aproape sigur, avantajele. Cei care au avut totul „pe tavă” chiar nu văd tava. Deci sentimentul că „lui i-a fost mai ușor și nici măcar nu își dă seama” poate fi perfect întemeiat. Pe de altă parte, și noi suntem supuși aceleiași iluzii. Și noi avem, aproape sigur, vânturi în spate pe care nu le mai simțim.

Exercițiul pe care îl propun cercetătorii nu este să ne negăm greutățile. Este să ne întrebăm, din când în când, cinstit: care sunt lucrurile care m-au împins înainte fără să le observ?

Doi oameni pot avea același punct de plecare și vieți complet diferite

Mi se pare fascinant să observăm ce se întâmplă cu oamenii care pornesc din contexte asemănătoare. Frați crescuți în aceeași familie, cu aceiași părinți și resurse similare, pot ajunge să aibă vieți foarte diferite. Colegi care au urmat aceleași școli pot construi cariere, relații și stiluri de viață care nu mai seamănă deloc între ele. De ce? Pentru că punctul de plecare contează enorm, dar nu stabilește fiecare pas al drumului.

Intervin temperamentul, personalitatea, capacitatea de adaptare, curiozitatea, toleranța la risc, felul în care interpretăm eșecurile, oamenii pe care îi întâlnim, oportunitățile pe care le recunoaștem și deciziile pe care le luăm. Intervine norocul. Și intervine ceva asupra căruia vreau să mă opresc: relația pe care fiecare dintre noi o dezvoltă cu dificultatea. Pentru că nu toți oamenii trăiesc greul în același fel.

Unii îl anticipează permanent, chiar și atunci când lucrurile merg bine. Alții îl întâmpină atunci când apare și încearcă să găsească o soluție. Unii percep obstacolele ca pe o confirmare că viața este nedreaptă cu ei. Alții le tratează ca pe probleme de rezolvat, fără să le transforme într-o definiție a propriei existențe. Asta nu înseamnă că unii sunt mai buni, mai puternici sau mai evoluați decât ceilalți. Înseamnă că fiecare dintre noi își construiește, în timp, un anumit mod de a interpreta lumea. Iar această interpretare influențează felul în care ne trăim viața.

Cât din greul nostru vine din ce ni se întâmplă și cât din felul în care trăim ce ni se întâmplă?

Să luăm un exemplu foarte concret: dificultățile financiare. Aproape fiecare adult a trecut, la un moment dat, printr-o perioadă în care banii au devenit o sursă de stres. Un loc de muncă pierdut, o investiție neinspirată, cheltuieli neprevăzute, o viață care a trebuit reorganizată din temelii. Dar o dificultate financiară nu înseamnă același lucru pentru toată lumea.

Pentru un milionar, poate însemna pierderea unei investiții importante sau renunțarea la anumite planuri. Pentru un om cu venituri foarte mici, poate însemna imposibilitatea de a plăti chiria, de a cumpăra alimente sau de a asigura nevoile copiilor. Amândoi pot trăi stres, anxietate și sentimentul pierderii controlului. Dar consecințele reale și resursele de care dispun pentru a ieși din situație sunt radical diferite. Nu putem pune semnul egal între aceste experiențe. Ar fi nedrept.

În același timp, dacă privim doi oameni care trec prin dificultăți financiare comparabile, putem observa reacții foarte diferite. Unul poate trăi permanent cu gândul că nu va reuși niciodată să iasă din situația respectivă. Poate rumina, poate anticipa cele mai rele scenarii, poate ajunge să își piardă încrederea în capacitatea de a găsi soluții. Celălalt poate simți aceeași teamă, dar își poate spune: aceasta este situația în care mă aflu acum, ce pot face concret pentru a o schimba? Problema nu dispare prin simpla schimbare a perspectivei. Facturile rămân de plătit, pierderile sunt reale, iar uneori soluțiile sunt greu de găsit. Dar experiența psihologică a celor doi poate fi diferită și, în anumite condiții, poate influența deciziile pe care le iau mai departe.

Psihologia studiază de mult timp ceea ce se numește sentimentul de control: convingerea că avem o anumită influență asupra propriei vieți. Într-un studiu publicat în 1998 în Journal of Personality and Social Psychology, cercetătoarele Margie Lachman și Suzanne Weaver au analizat trei eșantioane naționale americane, cu adulți între 25 și 75 de ani, aproape 5.700 de persoane în total. Oamenii cu venituri mai mici aveau, în medie, un sentiment de control mai redus și o sănătate mai precară. Dar cei din categoria cu cele mai mici venituri care aveau un sentiment de control ridicat raportau o sănătate și o stare de bine comparabile cu ale celor cu venituri mai mari.

Atenție la nuanță, pentru că e importantă: este un studiu de asociere, nu de cauzalitate. Nu demonstrează că o schimbare de mentalitate anulează efectele sărăciei. Se poate la fel de bine ca oamenii mai sănătoși să se simtă mai în control, nu invers. Și, așa cum am văzut mai sus, sentimentul de control nu este distribuit egal: e mai ușor să crezi că îți controlezi viața când ai avut, de mic, motive să crezi asta.

Mi se pare totuși o idee importantă. Nu putem controla tot ceea ce ni se întâmplă. Dar uneori putem influența cât spațiu ajunge să ocupe o dificultate în viața noastră și ce facem mai departe cu ea.

Iar această capacitate nu apare din senin. Se formează în timp, prin experiențe, educație, sprijin emoțional și, de multe ori, cu ajutor terapeutic. Seninătatea nu este neapărat o trăsătură cu care te naști. Poate fi și o deprindere: o formă de maturizare prin care înveți să nu mai transformi fiecare obstacol într-o catastrofă și fiecare eșec într-un verdict despre cine ești. Asta nu înseamnă să îți negi suferința sau să te obligi să fii pozitiv. Înseamnă să faci diferența între faptul că treci printr-o perioadă grea și convingerea că întreaga ta viață este grea.

Când efortul chiar n-a fost răsplătit

Vreau să mă opresc aici asupra unui lucru pe care articolele despre mentalitate îl ocolesc prea des. Uneori, efortul chiar este degeaba. Există oameni care au „tras” ani la rând, care au plecat, au luat-o de la capăt, au riscat, au muncit de două ori mai mult decât cei din jur, și care au văzut cum un eșec profesional se întinde peste toate celelalte zone ale vieții. Iar lângă ei, oameni care au primit mai mult, au muncit mai puțin și au ajuns mai departe. Nu este o iluzie. Nu este o problemă de perspectivă. Este o nedreptate reală, iar a o numi ca atare este o formă de respect.

Ce nu cred, însă, este că povestea se termină acolo. Pentru că, uneori, efortul care pare să nu fi produs nimic a produs, de fapt, altceva decât ce ne așteptam: o capacitate de a o lua de la capăt, o cunoaștere a propriilor limite, o luciditate pe care cei cu drum ușor nu o au. Nu spun asta ca să romanțez suferința. Ar fi cinic. O spun pentru că mulți dintre oamenii care au trecut prin asta au, deja, mai multe resurse decât își dau seama. Vântul din spate pe care nu îl mai simt este, uneori, chiar drumul pe care l-au parcurs.

Și a vorbi despre toate acestea, așa cum a făcut persoana cu care am avut conversația de la care a pornit acest text, mi se pare, în sine, un act de curaj.

Poate că unele lucruri ne ies mai ușor pentru că ni se potrivesc

Aici vreau să aduc în discuție o experiență personală. Dacă mă uit la propriul meu traseu, îmi dau seama că multe dintre alegerile profesionale pe care le-am făcut au venit dintr-o formă de intuiție. Nu am avut întotdeauna un plan perfect construit, cu obiective stabilite pentru următorii cinci sau zece ani. Am mers, de foarte multe ori, către ceea ce am simțit că mi se potrivește. Ce îmi vine natural. Ce este în acord cu felul meu de a fi, cu lucrurile care mă interesează, cu abilitățile mele și cu ceea ce îmi face plăcere să construiesc. Asta nu înseamnă că nu am muncit. Dimpotrivă. Dar există o diferență enormă între efortul pe care îl depui pentru ceva ce îți place și efortul pe care îl depui ca să te obligi să faci ceva ce nu ți se potrivește.

Mie îmi place să comunic. Îmi place să descopăr oameni, idei, experiențe. Îmi place să învăț, să cercetez, să înțeleg și apoi să dau mai departe lucrurile pe care le consider valoroase. Sigur că în spatele fiecărui proiect există multă muncă pe care cei din exterior nu o văd: documentare, organizare, pregătire, încercări nereușite, schimbări de direcție, timp investit. Dar, pentru că îmi place ceea ce fac, nu trăiesc tot acest efort ca pe o povară.

Și cred că, din exterior, se vede că anumite lucruri îmi ies cu ușurință. Într-o anumită măsură, chiar așa este. Îmi ies mai ușor pentru că mă aflu într-o zonă în care ceea ce fac se întâlnește cu cine sunt. Ceea ce nu se mai vede însă, sau mai bine spus ceea ce mulți nu ar duce, este incertitudinea, instabilitatea, fluiditatea și nevoia constantă de adaptare la un mediu foarte schimbător.  Dar, ca să fiu cinstită până la capăt și să-mi aplic propria lecție: am și eu vânturile mele din spate. O educație care mi-a deschis uși (pe care am îmbrățișat-o din prima cu pasiune), limbile străine învățate devreme (dar cu talent nativ), o școală în care am învățat să gândesc (pentru că am vrut și am fost atentă), oameni care au crezut în mine la momentul potrivit (pentru că au văzut ce pot). Le-am muncit pe toate, dar nu le-am creat pe toate singură. Nu spun că am găsit o formulă universală. Nici că toate alegerile făcute intuitiv sunt bune. Intuiția poate greși, iar uneori creșterea presupune tocmai să înveți lucruri care nu îți vin natural.

Dar cred că merită să ne întrebăm dacă o parte din greutatea pe care o simțim nu vine și din faptul că încercăm să construim vieți care nu ni se potrivesc.

Există cercetări care susțin importanța acestei potriviri. În psihologia organizațională, conceptul de potrivire persoană–mediu (person–environment fit) descrie compatibilitatea dintre caracteristicile unui om și mediul în care lucrează. O meta-analiză semnată de Amy Kristof-Brown, Ryan Zimmerman și Erin Johnson, publicată în 2005 în Personnel Psychology, a adunat rezultatele a numeroase studii și a arătat că această potrivire este legată de satisfacția în muncă, de atașamentul față de organizație, de nivelul de stres și de intenția de a pleca. Este, din nou, o relație de asociere, dar una consistentă.

Mi se pare că ideea poate fi extinsă, ca reflecție, dincolo de profesie. Cât din ceea ce facem zi de zi este în acord cu valorile noastre? Câte dintre obiectivele pentru care muncim sunt cu adevărat ale noastre? Și câte le urmărim pentru că așa am fost educați, pentru că așa se așteaptă de la noi sau pentru că le vedem în viețile altora?

Poate că uneori nu ne este greu pentru că nu suntem suficient de capabili. Poate că ne este greu pentru că încercăm să fim foarte buni la o viață pe care, în realitate, nu ne-o dorim atât de mult.

Viața pe care o admirăm la altcineva vine cu alegeri pe care nu le vedem

Și ajung la o întrebare care mi se pare esențială. Dacă mă uit la viața mea, există lucruri pe care mi le-aș dori și pe care nu le-am realizat. Un anumit nivel de confort, de libertate financiară, anumite experiențe pe care mi-ar plăcea să le am. Și pot identifica oameni care se află deja acolo. Aș putea să mă uit la ei și să spun că au avut mai mult noroc, mai multe oportunități sau că le-a fost pur și simplu mai ușor. Uneori ar fi adevărat. Dar există o întrebare mult mai utilă: ce a făcut omul respectiv ca să ajungă acolo și aș fi eu dispusă să fac aceleași lucruri? Nu mă refer la compromisuri morale sau la renunțarea la principii. Mă refer la alegeri absolut legitime, dar diferite de ale mele.

Poate că acel om a muncit ani întregi într-un domeniu care mie nu mi-ar fi plăcut. Poate că a acceptat să călătorească permanent și să fie foarte puțin acasă. Poate că și-a asumat riscuri financiare pe care eu nu mi le-aș fi asumat. Poate că a investit douăzeci de ani într-o singură companie, în timp ce eu am ales să îmi împart timpul și energia între mai multe proiecte, familie, grijă de sine, experiențe și preocupări personale. Poate că a renunțat la libertate pentru siguranță. Sau la siguranță pentru șansa unui câștig extraordinar. Nu există neapărat o alegere mai bună decât cealaltă. Există alegeri diferite, cu rezultate diferite.

Și cred că aici apare una dintre cele mai frecvente erori pe care le facem când ne comparăm: ne dorim rezultatul alegerilor celuilalt, fără să ne întrebăm dacă ne-am dori și procesul prin care a ajuns acolo. Ne dorim casa, dar poate nu și anii de muncă necesari pentru a o cumpăra. Ne dorim succesul profesional, dar nu și responsabilitatea și stresul care vin cu el. Ne dorim libertatea financiară, dar poate nu și disciplina, riscul sau renunțările pe care le-a presupus. Și este perfect în regulă. Nu trebuie să ne dorim toți aceleași lucruri și nici să fim dispuși să plătim același preț pentru ele.

Bineînțeles, nu toate rezultatele se explică prin efort. Există moșteniri, conjuncturi favorabile, relații, discriminare, accidente de parcurs și o doză de hazard pe care nu o putem elimina din ecuație. Dar, acolo unde alegerea personală a contat, merită să o luăm în calcul. Altfel riscăm să comparăm doar ceea ce au ceilalți cu ceea ce ne lipsește nouă, fără să comparăm și ceea ce fiecare a ales să prioritizeze.

Comparația socială: de ce ne doare mai tare cu oamenii apropiați

Comparația este un mecanism profund uman. Ne comparăm ca să ne orientăm, ca să înțelegem unde ne aflăm, ca să evaluăm ce este posibil. Problema apare atunci când comparația încetează să mai fie o sursă de informație și devine o sursă permanentă de nemulțumire.

Un studiu al psihologilor Sonja Lyubomirsky și Lee Ross, publicat în 1997 în Journal of Personality and Social Psychology, a comparat oameni care se descriau ca fiind fericiți cu oameni care se descriau ca nefericiți. Cei nefericiți erau mult mai sensibili la realizările celor din jur: rezultatul altcuiva le influența puternic felul în care își evaluau propriul rezultat și propria stare. Cei fericiți păreau să se bazeze mai mult pe propriile standarde. Studiul nu arată că o comparație ne face nefericiți, ci că felul în care ne raportăm la ceilalți și starea noastră de bine merg mână în mână.

Și nu vorbim doar despre social media. Putem face comparații dureroase cu frații noștri, cu prietenii din copilărie, cu foștii colegi. Ba chiar, comparațiile cu oamenii apropiați pot fi mai apăsătoare, tocmai pentru că ni se pare că avem suficiente informații ca să judecăm. Știm unde au crescut, ce au studiat, cu cine s-au căsătorit, ce ajutor au primit de la familie. Și totuși, nici atunci nu avem acces la întreaga experiență a celuilalt. Nu știm întotdeauna ce îl îngrijorează, ce regrete are, ce sacrificii a făcut sau ce parte din viața lui ar schimba dacă ar putea.

Mai mult, avem tendința să comparăm aspecte diferite ale existenței. Privim succesul financiar al cuiva și îl comparăm cu propria oboseală emoțională. Sau stabilitatea unei familii cu incertitudinile din cariera noastră. Acestea nu sunt unități de măsură echivalente.

Uneori comparăm cea mai vulnerabilă parte a vieții noastre cu cea mai reușită parte a vieții altcuiva. Și apoi ne întrebăm de ce avem sentimentul că am rămas în urmă.

Nu tot ce pare ușor este ușor. Dar nici tot ce pare greu trebuie să rămână greu

Uneori ajungem să ne identificăm atât de mult cu propriile dificultăți, încât greul devine parte din povestea pe care ne-o spunem despre noi înșine. Sunt omul care a trebuit să lupte pentru tot. Sunt omul căruia nimeni nu i-a oferit nimic. Sunt omul care a fost mereu nevoit să muncească de două ori mai mult decât ceilalți. Poate că toate aceste afirmații sunt adevărate. Poate că descriu foarte precis anumite perioade din viața noastră. Dar ce se întâmplă când continuăm să ne definim prin ele chiar și după ce circumstanțele s-au schimbat? Când avem deja resurse, dar ne raportăm la viață ca și cum nu am avea niciuna? Când am depășit obstacole, dar continuăm să ne așteptăm ca fiecare experiență nouă să fie o luptă?

Experiențele dificile ne învață să fim vigilenți, să anticipăm pericole, să nu avem încredere prea ușor. Aceste reacții sunt foarte utile într-un mediu nesigur. Dar uneori le păstrăm și atunci când nu mai avem nevoie de ele în aceeași măsură. Merită să ne întrebăm dacă felul în care am învățat să supraviețuim într-o etapă a vieții este și felul în care vrem să trăim mai departe.

Nu putem schimba printr-o simplă decizie mecanisme psihologice formate în zeci de ani. Dar putem începe să le observăm. Și, mai ales, putem să ne întrebăm dacă nu cumva am ajuns să confundăm efortul cu valoarea. Avem uneori convingerea că lucrurile care merită trebuie obținute cu sacrificii enorme. Că succesul câștigat cu ușurință valorează mai puțin. Că dacă nu ne-am chinuit suficient, înseamnă că nu am muncit suficient.

Eu nu cred asta. Cred că putem construi lucruri importante și cu bucurie. Că putem fi ambițioși fără să fim permanent încordați. Că putem munci foarte mult fără să trăim fiecare zi ca pe o luptă. Și că există o formă de inteligență în a găsi drumurile pe care abilitățile, dorințele și valorile noastre se întâlnesc. Nu orice lucru valoros trebuie să doară.

Meritocrația are limitele ei. Dar și fatalismul

Cred că maturitatea presupune să putem ține în minte, simultan, două adevăruri.

Primul: nu suntem responsabili pentru condițiile în care ne-am început viața. Cifrele despre copiii din România, despre liftul social care urcă greu, despre orașele americane în care șansele se triplează sau se înjumătățesc ne arată că a-i spune unui om care trăiește în sărăcie „gândește pozitiv și vei reuși” este nu doar inutil, ci și profund nedrept.

Al doilea: avem, în măsuri foarte diferite, o influență asupra direcției în care ne ducem viața mai departe. Iar această influență trebuie judecată întotdeauna în raport cu posibilitățile reale ale fiecăruia.

Pentru un om, o schimbare importantă poate însemna să își construiască o companie. Pentru altul, să termine o școală. Pentru altcineva, să iasă dintr-o relație care îl distruge, să își găsească stabilitatea sau să nu mai repete un model familial dureros. Nu toate progresele sunt spectaculoase și nu toate se pot măsura în bani, statut sau recunoaștere publică. La fel cum nu putem presupune că un om care a beneficiat de avantaje nu a muncit niciodată sau nu a suferit niciodată.

Ce-ar fi dacă am înceta să mai evaluăm cât de grea este viața celorlalți?

Când spunem despre cineva că îi este ușor, facem de fapt o afirmație despre o experiență pe care nu o trăim noi. Putem constata că are mai mulți bani, că beneficiază de anumite avantaje, că pare să gestioneze cu seninătate situațiile complicate. Dar nu putem ști cum se simte în interiorul propriei vieți. La fel cum nu putem presupune că un om care se plânge exagerează doar pentru că, din perspectiva noastră, are destule motive să fie mulțumit.

Suferința este subiectivă. Resursele sunt obiective. Cele două trebuie privite împreună, fără să le confundăm.

Putem recunoaște că cineva a avut o viață privilegiată fără să îi negăm dificultățile emoționale. Putem avea compasiune pentru cineva care a muncit enorm fără să considerăm automat că toți cei care au ajuns mai departe au avut un drum mai simplu. Și putem, mai ales, să fim curioși. În loc de „lui i-a fost ușor”, am putea întreba „cum a reușit?”. În loc să presupunem că succesul cuiva se explică doar prin noroc, am putea încerca să înțelegem ce alegeri a făcut. Iar în loc să transformăm reușita altuia într-o dovadă a propriului eșec, am putea să ne întrebăm dacă ne dorim cu adevărat același lucru.

Nu pentru a ne compara și mai mult, ci pentru a învăța. De la cei care au avut curajul să riște. De la cei care au construit cu răbdare. De la cei care au știut când să renunțe. De la cei care au ales să câștige mai puțin, dar să trăiască mai aproape de valorile lor. Și, poate cel mai important, de la cei care au învățat să nu își transforme întreaga existență într-o competiție.

Poate că întrebarea nu este de ce altora le e mai ușor, ci cum ne facem viața mai potrivită

Pe măsură ce trec anii, mă interesează tot mai puțin să evaluez cine a reușit mai mult și cine a avut de înfruntat mai multe obstacole. Mă interesează mult mai mult să înțeleg cum putem construi vieți în care să ne simțim bine. Nu neapărat vieți spectaculoase. Nu neapărat vieți în care să bifăm toate criteriile sociale ale succesului. Ci vieți în care să existe o coerență între cine suntem, ce ne dorim și ce facem zi de zi.

Mă întorc la propriul exemplu. Există lucruri pe care le fac cu ușurință pentru că îmi plac și mi se potrivesc. Există lucruri pentru care muncesc foarte mult, dar nu resimt efortul ca pe un sacrificiu. Și există, desigur, lucruri pe care nu le am, poate tocmai pentru că nu am ales să îmi investesc viața în direcția necesară pentru a le obține. Asta este o realitate pe care o pot accepta. Nu înseamnă că nu îmi mai doresc să cresc sau să realizez lucruri noi. Înseamnă doar că încerc să fiu conștientă de alegerile mele și de consecințele lor.

Cred că o parte importantă a libertății personale vine din această capacitate: să poți spune că ai ales un anumit drum, că înțelegi ce ți-a oferit și ce nu și că nu ai nevoie să consideri drumul altcuiva mai ușor ca să îți explici propriile nemulțumiri. Sigur că există nedreptăți. Există oameni care primesc mult mai mult decât alții, fără vreun merit. Există efort care nu este răsplătit și oameni care muncesc o viață întreagă fără să ajungă la siguranța pe care și-ar dori-o. Nu cred că trebuie să romantizăm aceste realități. Dar acolo unde avem libertatea de a alege, merită să o folosim cât mai conștient. Să ne întrebăm dacă obiectivele noastre sunt cu adevărat ale noastre. Dacă felul în care muncim este sustenabil. Dacă dificultățile pe care le trăim sunt inevitabile sau dacă unele vin din alegeri pe care le putem reconsidera. Și dacă nu cumva am putea renunța la ideea că o viață valoroasă trebuie să fie permanent o viață grea.

Există oameni care au pornit cu avantaje și le-au folosit foarte bine. Oameni care au pornit cu dezavantaje și au construit lucruri extraordinare. Oameni care au muncit enorm și au avut și noroc. Și oameni care au muncit la fel de mult, dar nu au întâlnit aceleași oportunități. Toate aceste povești pot fi adevărate în același timp.

Iar atunci când privim viața cuiva, ar fi bine să avem suficientă modestie încât să recunoaștem că vedem doar o parte din ea. Poate că omul pe care îl admirăm a făcut alegeri pe care noi nu le-am face. Poate că omul pe care îl invidiem poartă poveri despre care nu știm nimic. Poate că omul căruia îi atribuim totul norocului a muncit ani întregi ca să poată prinde o oportunitate atunci când a apărut. Și poate că omul care pare să facă totul cu ușurință a înțeles ceva ce merită să învățăm și noi: că nu trebuie să ne petrecem viața demonstrând cât de mult putem îndura.

Așa că data viitoare când ne surprindem gândindu-ne că altcuiva îi este mai ușor, poate merită să ne punem două întrebări. Prima, pentru noi: care sunt vânturile din spate pe care eu nu le mai simt? A doua, despre celălalt: ce anume admir, de fapt, la viața lui? Rezultatul, drumul sau ușurința cu care pare să trăiască?

Pentru că răspunsul ne-ar putea spune mai multe despre viața pe care ne-o dorim noi decât despre viața pe care o are el.

Notă

Materialul de față are caracter educațional și jurnalistic, nu terapeutic. Studiile citate arată, în majoritatea lor, asocieri statistice, nu relații de cauzalitate, iar unele rezultate (în special cele privind efectele cognitive ale lipsurilor financiare) sunt încă dezbătute în comunitatea științifică. Datele americane nu pot fi transferate direct asupra României. Dacă te confrunți cu o perioadă grea din punct de vedere emoțional, discuția cu un psiholog sau psihoterapeut poate face o diferență reală.

Referințe principale

1. Eurostat (2025). 24% of EU children at risk of poverty or social exclusion (date 2024, setul ilc_peps01n); Salvați Copiii România (2025), raport privind sărăcia copiilor, pe baza datelor Eurostat.
2. Eurostat (2026). Living conditions in Europe – poverty and social exclusion (date 2025).
3. OECD (2018). A Broken Social Elevator? How to Promote Social Mobility. OECD Publishing, Paris.
4. Chetty R., Hendren N., Kline P., Saez E. (2014). Where is the Land of Opportunity? The Geography of Intergenerational Mobility in the United States. The Quarterly Journal of Economics, 129(4), 1553–1623.
5. Mani A., Mullainathan S., Shafir E., Zhao J. (2013). Poverty Impedes Cognitive Function. Science, 341(6149), 976–980.
6. Wicherts J.M., Scholten A.Z. (2013). Comment on “Poverty Impedes Cognitive Function”. Science, 342(6163), 1169.
7. Davidai S., Gilovich T. (2016). The Headwinds/Tailwinds Asymmetry: An Availability Bias in Assessments of Barriers and Blessings. Journal of Personality and Social Psychology, 111(6), 835–851.
8. Lachman M.E., Weaver S.L. (1998). The Sense of Control as a Moderator of Social Class Differences in Health and Well-Being. Journal of Personality and Social Psychology, 74(3), 763–773.
9. Lyubomirsky S., Ross L. (1997). Hedonic Consequences of Social Comparison: A Contrast of Happy and Unhappy People. Journal of Personality and Social Psychology, 73(6), 1141–1157.
10. Kristof-Brown A.L., Zimmerman R.D., Johnson E.C. (2005). Consequences of Individuals’ Fit at Work: A Meta-Analysis of Person–Job, Person–Organization, Person–Group, and Person–Supervisor Fit. Personnel Psychology, 58(2), 281–342.