Alex Găvan (alpinist de altitudine extremă): ”Când nu zâmbești, te iei prea mult în serios.”

Alex Găvan este unul dintre puținii oameni, dintre cei pe care eu îi cunosc, care efectiv îmi pare că zâmbește tot timpul. Are o atitudine pozitivă de-a dreptul molipsitoare la care cu siguranță a contribuit din plin viața sa ca performer de top al României în alpinismul de altitudine extremă.

Alex Găvan a escaladat șapte vârfuri de peste 8000 de metri din Himalaya, prin mijloace corecte, fără oxigen suplimentar și fără porteri de altitudine. Iar când ajunge acolo sus de tot, unde noi doar visăm, ne arată cum această scenă naturală care i-a adus notorietatea ar trebui să servească scopului de a face lumea în care trăim cu toții un pic mai bună. Ceea ce dă înapoi din sine prin reușitele sale este cel puțin la fel de grăitor și emoționant precum performanțele care ne fac pielea de găină. Alex este implicat activ de ani de zile în campanii umanitare, sociale și de mediu, pe care le tratează cu entuziasm și maximă dedicare.

Alex Găvan în escaladă la Shirokovo, Bulgaria
Foto: Irina Vasilescu

Am dorit să vorbesc cu el despre performanțele lui, dar din primele momente mi-am dat seama că performanțele sunt fapte pe care le știți și despre care puteți citi în presa locală și în cea internațională. Dar mi s-a părut mult mai interesant drumul pe care a mers discuția noastră … către viziunea sa asupra lumii, am vorbit despre dragostea pentru planetă și pentru oameni, despre cum ar trebui să privim tot ceea ce ne înconjoară, despre cum putem evolua.

Alex Găvan m-a captivat. Sper să facă la fel și cu voi! 🙂

Cine era Alex Găvan înainte de a deveni alpinist de performanță?

Poate că după toate criteriile sunt alpinist de performanță, dar eu nu mă consider așa. Asta pentru că alpinismul de performanță este doar unul dintre avatarele mele, una dintre fațetele mele. Dar într-un fel nu vreau ca asta (alpinismul de performanță) să fie singura mea haină. Cred că mi-ar rămâne mică dacă ar trebui să mă limitez doar la ea.

Pentru mine, aceste experiențe fac parte din procesul meu de învățare pe acest pământ. Alpinismul e un tool de descoperire, nu un scop în sine. Puteam la fel de bine să fiu grădinar. Îmi place la fel de mult să grădinăresc la mine în curte. Întotdeauna am fost un om curios care a simțit să privească lumea dincolo de aparență. Adică, dacă mă uit la un copac nu-l văd ca pe ceva cu frunze verzi și atât, ci vreau să-i înțeleg esența.

Ce fac eu nu are neapărat legătură cu alpinismul de performanță pentru că dincolo de toate, e vorba de conexiunea mea cu lumea, cu natura, cu muntele. Ele fac parte din peisajul meu interior, într-un fel. Înainte să urc pe munte, exploram dealurile în vacanțe la bunicii mei pe Valea Vâlsanului, la Brăduleț. Ele erau străjuite de Chiciora, care cu cei 1218 metri ai săi este chiar dealul cel mai înalt din țară.

Nu-i nimic întâmplător în faptul că eu eram eram copilul de atunci și undeva, deasupra mea era ceva atât de simbolic. Sau că Vâlsanul izvorăște de sub Vf. Moldoveanu – 2544m, cel mai înalt vârf din țară. Mergeam În Vîrtoape să adun nuci, prune, fân și tot peisajul acela, toate aceste lucruri  au contribuit la ceea ce sunt și fac astăzi.

De la 2544 metri (Vf. Molodoveanu) ai ajuns la 8000 de metri!

E doar o chestiune de atitudine. 🙂

Cum ți-ai stabilit la un moment dat ideea că: „Ok, vreau să urc munții și să ajung cât mai sus.” S-a întâmplat un declic la un moment dat în viața ta?

Depinde cum privești lucrurile, dar evident că între a urca pe Vf. Moldoveanu și a urca la peste 8000 de metri este o diferență semnificativă. Și din punct de vedere strategic, de resurse, experiență etc, pur și simplu sunt niște lucruri la un alt nivel. Dar nu mi-am dorit întotdeauna să ajung în Himalaya.

Când am împlinit 18 ani, colegul meu de bancă, Dragoș Iliescu, mi-a dat un poster cu cele paisprezece varfuri ce depășesc 8000 de metri. Pe atunci nu-mi propusesem să urc optmiarii. Încă mai am posterul ăla. La un moment dat în călătoria mea pe acest pământ și optmiarii au apărut ca un lucru firesc.

Dar ți-ai dat seama că ai niște aptitudini speciale (pt această activitate)?

Nu am. Eu am aceleași aptitudini pe care le ai și tu sau orice om. Cu toții avem TOTUL, ideea este dacă accesăm acel TOT sau nu și ne lăsăm copleșiți de lucruri care nu țin de esența noastră. Adică, nu am ceva special față de tine sau de altcineva. Este vorba pur și simplu despre modul în care ne deschidem față de noi înșine și față de Univers.

Te preocupă mult zona asta ”altfel”, departe de concretul în care trăim?

Nu este misticism, ci este ceea ce simt și trăiesc.

Majoritatea oamenilor trăiesc într-o lume foarte concretă. Sunt preocupați de câți bani câștigă astăzi etc…

Asta este o capcană pentru că, dacă dai drumul la televizor cu telecomanda nu înseamnă că ai făcut o magie. Sunt doar niște unde responsabile pentru pornirea televizorului și pe care tu nu le percepi cu ochiul liber. Dacă făceai același lucru acum cinci sute de ani, probabil că ai fi fost ars pe rug pentru vrăjitorie. Dar este doar știință. ‟There is more than meets the eye‟ și am simțit asta pe pielea mea de-atâtea ori! Asta nu înseamnă religie, ci o realitate extinsă pe care noi o putem percepe și simți în momentul în care accesăm stări de conștiință extinsă, fie în condiții extreme sau prin diverse alte căi.

Cred că nu am fost creați și nici nu am venit aici, pe Pământ, doar ca să trăim de pe o zi pe alta, să bifăm task-uri și să fim în deadline-uri. Noi ne aflăm aici pentru a evolua!

În 2013, exact sub vârful Shishapanga – 8027m pe care tocmai îl urcasem în premieră românească și fără oxygen suplimentar, mi s-a întâmplat să fiu blocat noaptea întreagă în plin viscol, sub cerul liber. Aveam șanse minime de supraviețuire. Acolo am simțit lângă mine o prezență foarte puternică, pe care eu l-am perceput a fi un francez. A apărut în dreapta mea, într-un costum de puf roșu. Tot ce simțeam atunci era că trebuie să rămân în viață pentru a avea grijă de el. Pentru mine această întâmplare a fost reală. La fel de reală ca muntele pe care mă aflam.

Nu este o singură cale pentru a lua contact cu nevăzutul. Astfel de locuri și spații pot fi accesate și prin meditație, yoga, rugăciune, plante sacre, muzică sau dans. Dar mai sunt și altele.

Dar calea este în noi. Clar, nu e una singură, dar CALEA se află în fiecare dintre noi și noi avem puterea să o accesăm.

Evident. Dar nu e un must să o accesezi. Este vorba și despre liberul tău arbitru. Eu însă cred că nu am fost creați și nici nu am venit aici, pe Pământ, doar ca să trăim de pe o zi pe alta, să bifăm task-uri și să fim în deadline-uri. Noi ne aflăm aici pentru a evolua!

Crezi că ești un om mai fericit pentru faptul că ai ajuns să vezi un pic mai mult decât simplul aspect exterior, superficial?

Când zici mai fericit înseamnă că faci o comparație cu ceilalți și nu asta este ideea, adică să mă compar cu aproapele meu. Într-un fel, dacă fac asta și consider că sunt mai fericit decât alții, iar cei de lângă mine nu, nefericirea lor mă va afecta și pe mine, chiar dacă eu nu îmi dau seama conștient de asta.

Fericirea mea și bucuria mea, dacă o împărtășesc mai departe, energia mea, dacă o dăruiesc mai departe cu intenție curată, cu siguranță îi va impacta pozitiv și pe cei din jurul meu.

În schimb, și reversul este la fel de valabil: fericirea mea și bucuria mea, dacă o împărtășesc mai departe, energia mea, dacă o dăruiesc mai departe cu intenție curată, cu siguranță îi va impacta pozitiv și pe cei din jurul meu.

Vorbești des despre ceea ce faci și spui „eu” pentru că într-adevăr tu ești cel care trebuie să ajungă în vârf de munte. Dar mă gândesc, că în toate performanțele tale ai fost sprijinit și de alți oameni. Ei sunt echipa ta. Lucrezi în echipă, de fapt: cum funcționează alpinismul la un astfel de nivel?

Nimic nu aș putea înfăptui de unul singur. Oricum, perspectiva individualității este o amăgire. Pentru că niciunii dintre noi nu realizăm nimic exclusiv individual. În fapt, suntem cu toții interconectați. Sunt zeci de oameni cu care lucreaz direct pe diverse proiecte și alte câteva sute cu care au impact direct în acestea. Plus pe semenii mei pe care deși nu îi cunosc personal, le-am simțit energia bună și lumina pe care mi-o trimit și mi-o dăruiesc. Le sunt recunoscător tuturor și mă înclin.

Pe aceștia din urmă îi consideri parte din echipă?

Îi consider parte din poveste, nu doar din echipă. Povestea cuprinde și echipa. Știu că aici în România, și nu doar aici, sunt oameni care se roagă pentru mine. Pe unii îi cunosc. Dar pe majoritatea doar îi simt. Sunt foarte mulți oameni esențiali care nu sunt văzuți, și asta dincolo de partenerii financiari ai proiectelor mele, oameni care mă însoțesc necondiționat în această călatorie, așa cum și eu, la rîndul meu, însoțesc mai departe, într-un fel văzut sau nevăzut.

Revenind în concret, într-o expediție himalayană de două luni, atunci cînd coborâm la baza muntelui pentru odihna dintre ascensiuni, bucătar și ajutorul de bucătar din tabăra de bază sunt personae fără de care nu am putea urca ulterior la peste 8000 de metri.

La fel și oamenii care ne ajută să carăm echipamentul din ultimul sat până la baza muntelui, timp de aproape două săptamani într-un teren glaciar foarte accidentat cum a fost cazul anul trecut, pe Gasherbum 2.  Am reușit să căram cu ajutorul lor tone de echipament pentru a putea fi independenți în munte o perioadă lungă de timp. Ei sunt nevăzuți dar sunt de neprețuit. Acești localnici apar în fotografiile mele, dar nu individualizat, cu nume și prenume pentru că ei sunt zeci. De aceea, pentru reușita proiectului, oamenii aceia sunt la fel de importanți ca și partenerii financiari. Poți să atragi finanțarea necesară, dar acolo totul este atât de complex încât fiecare om are rolul său extrem de bine definit și de important astfel încât, în final, voi cei care citiți acum aceste rânduri să puteți viziona video-ul cu atingerea vârfului care este inserat în acest articol.

Dar pentru mine toate acestea sunt din același film cu campania în urma căreia am construit cele trei școli în Nepal, după cutremurul din 2015. Acolo învață acum peste 300 de copii.  Nu am facut-o singur, ci cu ajutorul a aproape 37000 de oameni care au donat sau au contribuit în diverse moduri. Astfel de interacțiuni mă sporesc interior. Inclusiv această discuție pe care o avem noi, se depune undeva în mine, are un sens. De ceva timp într-un mod conștient, sunt foarte atent la semne. De oriunde ar veni ele.

Că tot vorbeai de școlile din Nepal, prin sport ai câștigat multă notorietate pe care ai folosit-o pentru a face bine. Prin reușitele tale ai făcut și altora bine și te-ai implicat în diverse proiecte sociale în țară și străinătate. Există unul de care ești în mod deosebit atașat?

Toate îmi sunt la fel de dragi pentru că binele nu are grade sau termeni de comparație. Îmi place să trăiesc în momentul Acum și să mă dedic total proiectului sau proiectelor curente. Și să creez altele pentru viitor. Dar numai trăind complet momentul Acum se poate realiza cu adevărat o astfel de creație. De asemenea, Fundaţia Alex Găvan s-a născut pentru a continua să manifest în plan concret viziunea mea conform căreia ”Universul înseamnă abundenţă, generozitate şi altruism”, prin desfășurarea de proiecte în domeniul mediului, al educaţiei, sportului, al artelor şi în zona socială.

Ce te mână să te implici și să mergi într-o anume direcție?

Pentru mine, să fac doar sport e ceva ce simt că m-ar limita.  Într-adevăr, sportul este esențial pentru sănătatea mea fizică și emoțională. Însă pentru ca eu să împlinesc parte din menirea mea, în momentul în care ajung pe un vârf înalt devin vizibil din toate părțile, și asta fără să îmi propun. Darurile nemărginite pe care le primesc acolo sus și cu care sunt astfel binecuvîntat sunt menite a fi date mai departe. Numai așa ele sporesc. Dându-le mai departe. Așa funcționează Universul.

Ultimul proiect în care te-ai implicat este Ariston Comfort Challenge. Povestește-mi mai mult despre el.

În Romania anului 2020 peste 5,7 milioane de oameni nu se pot spăla în mod curent cu apă caldă. Cifra asta îmi provoacă un mare gol în stomac.  În ultimii trei ani m-am alăturat și eu eforturilor Ariston și Crucii Roșii pentru a facilita accesul la apă caldă, adică la sănătate, a celor din jurul meu. În cadrul campaniei Ariston Comfort Challenge, s-a facilitat în ultimii trei ani accesul la apă caldă pentru peste 170.000 de persoane din 869 de instituții de învățământ, cămine de bătrâni, centre medicale din țară și baze salvamont.

Anul acesta am și mers personal la fața locului. Am ales cătunul Ineleț, din munții Cernei, unul dintre cele mai izolate din România. Acesta nu este conectat la rețeaua de electricitate, localnicii au parțial acces la curent electric în urma unui proiect prin care au fost instalate panouri fotovoltaice, iar accesul se face prin niște scări suspendate pe un perete abrupt de stâncă. Zona este un adevărat paradis și chiar cu bolierul în spate a fost o binecuvântare să mă aflu acolo, dar pentru localnicii care bat zilnic drumul acesta de câteva ore, nu este chiar mereu ușor. Am mers și la Cornereva unde întâlnirea cu copiii m-a îmbogățit sufletește.

See Also

În drum spre cătunul Ineleț, Parcul Național Domogled – Valea Cernei
Foto: Marius Cioroabă

Cum arată REAL România astăzi se vede din cifrele de mai sus. Cum va arăta România mâine depinde în mod fundamental de a face CU ADEVĂRAT educația prioritate națională. Iar asta include la baza piramidei și accesul la apă caldă pentru toți copiii. TOȚI.

La școala din Cornereva, județul Caraș – Severin
Foto: Marius Cioroabă

Eu simt că niciun act de altruism nu este prea mic. Orice act de altruism este de neprețuit. Al fiecăruia dintre noi.

Anul acesta am și mers personal la fața locului. Am ales cătunul Ineleț, din munții Cernei, unul dintre cele mai izolate din România. Acesta nu este conectat la rețeaua de electricitate, iar accesul se face prin niște scări suspendate pe un perete abrupt de stâncă. Zona este un adevărat paradis și chiar cu bolierul în spate a fost o binecuvântare să mă aflu acolo, dar pentru localnicii care bat zilnic drumul acesta de câteva ore, nu este chiar mereu ușor. Am mers și la Cornereva unde întâlnirea cu copiii m-a îmbogățit sufletește.” – sursă Facebook Alex Găvan

Cum reușești să ai mereu zâmbetul pe buze? Să întâlnești în România mulți oameni care râd și să fie în continuu zâmbitori și pozitivi am văzut mai rar.

Care ar fi alternativa?

Nu știu, pentru că din fericire pentru mine și îmi place să zâmbesc mai tot timpul. Mi se pare că n-am motive pe lumea asta să nu zâmbesc.

Când nu zâmbești, te iei prea mult în serios.

Se poate vorbi în activitatea ta de o sursă de inspirație?

Pe mine mă inspiră toată lumea, inclusiv tu mă inspiri prin ceea ce faci.

Care a fost cel mai greu moment din viața ta?

Depinde la ce te referi. Cele mai grele momente din viața mea au fost acelea în care m-am rătăcit de mine și am pierdut conexiunea cu sinele meu interior. Când se întâmplă asta intervine egoul și atunci ajungi să faci lucrurile dintr-o rațiune greșită. Separarea de sine duce spre suferință. O activitate zilnică menită să te centreaze este importantă și benefică. Fiecare dintre noi avem de învățat lecții și centrarea ajută mult să le integrăm.

Care a fost cel mai fericit moment din viața ta?

Momentul prezent. Și cel în care deschid ochii în fiecare dimineață și sufletul meu este plin de recunoștință pentru asta.

Anul ăsta mulți români au luat calea muntelui. Mulți s-au gândit că dacă nu pot să călătorească, descoperirea munților e un must. Mi se pare că mai mult ca oricând, activitatea asta a intrat în efervescență. Ce le transmiți oamenilor care au luat muntele cu asalt anul acesta și care sunt, pe alocuri, nepregătiți. De exemplu, am fost în vară pe Jepii Mici, iar traseul nu este ușor. Am văzut oameni în teniși și în geacă de piele. Și da, poate nu este cel mai complicat traseu, dar nici de teniși nu este. De aceea, cred că o recomandare din partea ta ar ajuta mult.

Cred că muntele este unul dintre marii învățători, dinre marii profesori, dintre marii maeștri spirituali. Ideea e să supraviețuim experienței astfel încât ca acest profesorat să conteze, deoarece muntele nu are personal ceva cu tine. Nu e cum vezi la televizor, la știri: „Muntele și-a cerut din nou tributul”. Această expresie vine din ignoranță. Nu vreau să sune a sfat,  dar ceea ce simt să împărtăsesc este asta: munții se urcă nu doar cu pioleți și colțari, ceea ce putem avea cu toții, ci mai ales cu smerenie.

Site-ul meu are o categorie care se numește #shedoer unde găsești interviuri cu femei independente și puternice. Dar consider că nu trebuie neglijați nici bărbații, mai ales pentru că eu nu cred în egalitatea dintre femei și bărbați. Viziunea mea este că suntem diferiți, mișto și unii și alții. De aceea, vreau să te întreb cum se poziționează femeile în lumea alpinismului? Este alpinismul un domeniu majoritar masculin sau nu?

Acum, da. Este un domeniu încă masculin atunci când ne referim la alpinismul de altitudine la peste 8000 de metri fără oxigen suplimentar. Sunt câteva femei remarcabile, dar reprezintă clar o minoritate. Buna mea prietenă Tamara Lunger este una dintre acestea. În schimb, dacă e să vorbim strict despre escaladă sportivă sunt extrem de multe femei. Iar aici o amintesc pe Irina Vasilescu, partenera mea de cățărat la panoul de escaladă.

Ultima întrebare pe care o pun tuturor invitaților mei sună așa: De ce ești un #doer?

Ai văzut că în general, la mine totul are o poveste în spate, așa că o să-ți răspund puțin altfel. Prin fața casei mele trec zilnic destui oameni. Unii cu mașina, alții pe jos sau cu bicicletele și am simțit să le transmit tuturor un mesaj. Cu un marker  pe bază de vopsea am scris asta pe balcon: DREAM, DARE, DO! E deja acolo de mai bine de vreun an. Data viitoare când mă sui acolo o să îl completez, adăugând un: BE! Asta pentru că to be include doing, dar doing nu include neapărat being. De aceea, eu mai curând tind înspre being (a fi).

***

View Comments (0)

Leave a Reply

Your email address will not be published.

© 2020 Doer. Toate drepturile rezervate. Made by 360advertising.

Scroll To Top