#SheDOER: Irina Păcurariu

Irina Păcurariu este unul dintre foarte puținii jurnaliști de la noi care reușesc să îmi stârnească interesul din primele minute în care începe să vorbească. Și asta în ciuda faptului că abordează teme sociale grele în documentarele, reportajele și interviurile pe care le realizează. Se documentează până în cel mai mic detaliu și transmite emoție, fără însă a deveni patetică. Probabil că asta se datorează stagiilor de pregătire pe care le-a urmat la BBC, Thomson Foundation, Discovery Campus, France 3, ARD, Circom Regional, dar sigur și talentului natural și a vocii ei calde, liniștitoare. În plus, mi se pare că respiră prin toți porii acea feminitate nativă pe care eu o apreciez la alte femei. Este puternică și fragilă în același timp. Ea este #SheDoer a acestei săptămâni! 

1. Ce îți doreai să devii în copilărie?

Om mare, fără ghilimele. Voiam să scap de obligații, de școală, de starea continuă de vină că temele le făceam pe ultima sută de metri, mai ales că eram campioană la pierdut timpul. Visam doar la libertatea de a trăi fără obligații și termene limită, doar cu ore de citit tot ce-mi pica în mână și cu toate filmele care contează la îndemână. Habar n-aveam ce înseamnă să fii “liber”. 🙂

2. Cine este sursa ta de inspirație în viața profesională?

Cam tot ce se întâmplă pe lângă noi. Sunt atentă, funciar, nu controlat, la oamenii pe care îi întâlnesc și la poveștile lor. Îmi place să descopăr personaje și cea mai frumoasă etapă din realizarea unui proiect este aceea când îmi caut istoriile de dat mai departe.

Verificarea subiectelor, telefoanele preliminare, câștigarea încrederii reciproce încă mă interesează ca la începuturi. Câteodată mă atenționează lumea că sunt reluate de către alții teme sau proiecte pe care eu le-am făcut acum mult timp. Nu mă deranjează niciodată, chiar mă bucur să aflu că am pariat bine. Mereu mi-a plăcut să dau tonul, să fac ce nu se făcuse, să abordez altfel.

În ultima vreme sunt preocupată destul de tare și de forma în care se spun poveștile, aș vrea să cred că putem readuce la televizor un public deprins să se informeze de pe device-uri mobile, care a renununțat la mediile convenționale, deja clasice. Pentru asta e nevoie de dinamism și inovație, fără a pierde umanitatea și coerența.

Este foarte usor să devii manierist, mai ales că există telespectatori care reacționează necondiționat la emoție sau la senzațional, dar prefer calea grea, elaborată, care îți aduce satisfacția de a primi reacții de la oameni care își descoperă, uimiți, bucuria de a recunoște altfel lumea în care trăim.

3. Care este cea mai mare provocare cu care te-ai confruntat până acum în carieră?

Au fost momente când a trebuit să decid pe ce drum trebuie să apuc. De 25 de ani continui să îmi fac meseria la TVR, o instituție care a fost pusă la zid de multe ori. De câteva ori m-am gândit destul de serios să o iau de la capăt, puteam și în media, dar am avut oferte și din alte domenii.

De ce-am rămas? Împotriva a tot ce te învață un ghid de carieră, care îți spune că o data la 5 ani – cel mai mult – ar fi cazul să schimbi dacă nu domeniul, atunci măcar să schimbi echipa?! Sunt într-un loc pe care îl cunosc, îi știu slăbiciunile, dar la fel de bine și punctele tari. N-am fost obligată să fac mereu același tip de subiecte sau de emisiuni, am luat-o mereu de la capăt în interior, n-a fost nevoie să schimb mediul.

Deocamdată funcționez și mi-am promis că voi renunța imediat ce nu voi mai avea entuziasmul de a face meseria asta la superlativ. Nu ne iese mereu, dar dacă ajungem să nu ne mai propunem să facem bine, e clar. Ajungi să mergi doar la serviciu, fără provocări, fără satisfacții. Și asta e departe de ceea ce sper eu de la viață.

4. Dar cel mai mare succes de care te-ai bucurat?

E greu să aleg, la vremea lor au fost bune premiile, trofeele, recunoașterea. Chiar credeam că îmi aduc calificarea într-o anume ligă de profesioniști. Mai ales când eram la Iași, pentru că echipa noastră era foarte competitivă și visam să devenim un nume, să fim remarcați, ele chiar contau.

Sunt mulți ani de când nu m-am mai înscris la vreo competiție, ultimele distincții au fost mai degrabă onorifice, pentru că eu cred sincer că e momentul ca cei care vin din urmă să aibă șansa lor.

Succesele arată altfel acum: exclusivități, proiecte speciale, un destin schimbat și cu ajutorul meu. Dacă dau timpul în urmă mă întorc mereu la oameni a căror viață a avut și amprenta mea. Sau, de exemplu, la povestea bolnavilor de insuficiență renală din Moldova care își petreceau viața pe drumuri, pentru că dependența de dializă îi obliga la o navetă cumplită, cu mașini de salvare pe care le schimbau ca pe microbuzele de navetă. Veneau din sate îndepărtate, de trei ori pe săptămână, într-un chinuitor perpetuum mobile prin care dădeau vieții o șansă, dar cu care li se anulau orice șanse de a trăi decent, ca să nu mai spun respectabil.

Am făcut atunci un documentar, chiar așa se numea, “Marți, Joi, Sâmbătă”, ca zilele săptămânii în care erau pe drum acești oameni, care a trezit niște reacții, era să spun conștiințe, și a urgentat apariția unor noi Centre de Dializă – sau așa îmi place mie să cred…

5. Care este, în opinia ta, rețeta succesului?

Să faci lucruri la care te pricepi, să nu pierzi trenuri, să pariezi pe lucruri puțin probabile. Ce pare imposibil pentru alții, poate funcționa la tine.

De exemplu, la sfârșitul verii, am reușit să îi iau Simonei Halep singurul interviu pe care îl dăduse până la acel moment din an. Toată lumea o căuta. Era numărul 2 de multă vreme, avea câteva înfrângeri proaspete la activ, Maria Șarapova tocmai o eliminase din primul tur la US Open. Toți o judecau, era departe de a-și dori o apariție în presă, mai ales cu un interviu mai consistent.

Normal că mi-a plăcut asta, mai ales că o urmăream de mult pe Simona, ca să nu mai spun că în ziua difuzării Simona a ajuns numărul 1 mondial… #doer, nu?!

6. Interviurile pe care le realizezi sunt dintre cele pe care le urmăresc pe nerăsuflate și care mă emoționează profund. Care a fost cel mai emoționant pentru tine? Și pentru care a durat documentarea cel mai mult?

Au fost multe, oameni care m-au topit, pentru care aș fi vrut să pot face mai multe, personalități exemplare. Cu fiecare astfel de întâlnire ești mai puternic, și mai puțin vanitos…

A fost greu să abordez cazul familiei Bodnariu, cu copiii luați de Barnevernet în Norvegia. Toată lume îl relata, fiecare avea o opinie despre ei. A trebuit să înțeleg cum funcționează, după ce reguli, sistemul lor social. Și am avut puțin timp pentru filmare la dispoziție. La ei acasă, la familie, am stat doar o oră… Da, acolo chiar a fost delicat, mai ales că toată lumea aștepta să vadă și varianta TVR-ului… a fost un număr uriaș de vizionări pe net, după postare.

Reportajul l-am și montat și difuzat foarte repede, la câteva zile după întoarcere. Știam că se monitorizau toate aparițiile din presă, unele au fost folosite ca dovezi la proces împotriva lor, așa că era important să transmit o variantă care să nu le facă probleme și mai mari, dar să fie și onestă, respectând realitatea așa cum am perceput-o eu.

7. Ce te face fericită?

O dimineață în curtea mea. Un film care nu se termină odată cu genericul final, din cele care trăiesc în și cu tine zile în șir după ce le-ai văzut. Călătoriile, vocile copiilor mei, faptul că acasă mă așteaptă un bărbat care știe să ma pună pe drumul bun de câte ori pierd busola. Eu sunt un Berbec fără răbdare, agitat, coleric uneori. Îți trebuie mult calm să împarți zilele cu mine, dar sunt fericită că cealaltă jumătate a mea e și opusul. Ne întâlnim la umor și asta ne salvează de fiecare dată.

8. Ce te enervează?

Mitocanii, mediocrii, servilismul. Reacținez destul de abraziv în ultima vreme la asemenea indivizi. Soluția este să îi eviți cât mai mult, problema este că sunt destui și te împiedici mereu de scenariile lor meschine.

9. Care este cel mai important lucru pentru tine?

Familia mea. Nimic nu contează mai mult.

10. Care este cea mai frumoasă amintire pe care o ai?

Ultima, prânzul de astăzi, când ne-am adunat toți la masă.

11. Care crezi că este talentul cu care te-ai născut?

Știu să ascult.

12. Dacă ai putea da timpul înapoi, ce ai face neapărat?

M-aș demachia în fiecare seară.

13. Un sfat pe care i l-ai da oricărei femei:

Să nu se piardă în detalii. Să se întrebe mereu ce îi face bine cu adevărat și să se descotorosească repede de balast. Ah, și ar mai fi ceva. Să nu caute vinovații pentru ce nu funcționează în altă parte. De multe ori, problema suntem noi.

14. It’s a men’s world?

Depinde la ce ne referim când vorbim de lume. Normal că dacă ne proiectăm în Arabia Saudită răspunsul e DA. Suntem în plină campanie Stand UP, #metoo a declanșat cea mai incredibilă energie socială din ultima vreme. Chiar dacă e a men’s world, e clar că are și ea sinusoidele ei.

15. De ce ești un #doer?

Sunt? Aparențe. Probabil, într-o ipoteza idilică, pentru rezistență.

***