Cele patru stiluri de atașament. Importanța colosală a copilăriei asupra viitorului adult – a II-a parte
Copilăria este un tărâm magic unde se țes legături, se conturează personalități și se formează fundația pentru viitorul nostru. În adâncul sufletului fiecărui adult se află amintiri și experiențe care își au rădăcinile în primii ani de viață. Această perioadă fragilă și minunată, plină de descoperiri și emoții intense, modelează felul în care vom interacționa cu lumea și cu noi înșine. În prima parte a călătoriei noastre prin stiluri de atașament, am explorat bazele teoriei atașamentului și am început să înțelegem cum primele noastre legături afective influențează felul în care trăim și iubim ca adulți. Acum, în a doua parte, ne adâncim și mai mult în complexitatea acestor legături invizibile dar puternice, care ne pot sprijini sau, dimpotrivă, limita în călătoria noastră de a deveni cea mai bună versiune a noastră.
Vom descoperi împreună cele două stiluri de atașament rămase neexplicate și vom înțelege cât de profund influențează acestea relațiile noastre, modul în care ne percepem pe noi înșine și felul în care răspundem provocărilor vieții.
Suntem ființe sociale și avem nevoie unii de alții pentru a crește frumos în această lume mare. Încercând să fac o introducere pentru articol mi-am adus aminte de o frază citită în cartea lui Jordan Peterson: “Beyond Order”: “Atunci când partenerii consideră că relația dintre ei este specială și sacră, angajamentul este cu adevărat puternic”.
Vorbim prea puțin despre acest angajament, dar în orice relație pe care o întreprindem, fie ea de iubire, profesională, de prietenie sau dintre părinte și copil ar fi bine să avem în vedere că a noastră capacitate de implicare poate să dărâme sau să construiască universuri întregi.
Modul în care operăm în această lume la maturitate, în relația cu ceilalți și cu noi înșine a fost în mare măsură hotărât deja… în copilărie. Dar cu ajutorul conștientizării putem să schimbăm foaia, să facem alegeri diferite, ca adult, nu doar pentru noi, ci și pentru ai noștri copii.
Așadar, azi, când sărbătorim chiar Ziua Internațională a Copilului, îți povestesc despre stilul de atașament evitant și dezorganizat. Dar îți las și o postare din Ig în care am scris despre inocență și pierderea ei.
View this post on Instagram
Atașamentul evitant
Stilul de atașament evitant afectează aproximativ 25% din populație, cifră din punctul meu de vedere scandalos de ridicată. Înstrăinarea emoțională față de sine și de cei din jur este echipamentul de protecție adoptat de persoanele cu stil de atașament evitant. Acest modus operandi le-a permis să facă față poverilor și greutăților experimentate în copilărie și să supraviețuiască într-un context în care emoțiile nu erau prezente și nici nu se manifestau. Acești oameni au crescut cu părinți care i-au respins și care nu au fost prezenți nici emoțional, nici fizic. Imaginează-ți cât de dureroasă poate să fie experiența unui copil al cărui părinte nu-i este aproape! Imaginează-ți că un astfel de copil încearcă să se apropie de părinte în momentele lui de stres și de frică, dar nu numai că nimeni nu îl liniștește, dar este și judecat și respins pentru asta!
Ce rezultă de aici? Copilul începe să creadă că emoțiile lui nu sunt reale, că nu pot fi afișate și că cel mai bine este să se descurce singur în momente de disconfort interior.
Tu îți dai seama că un suflețel în formare nu ar trebui niciodată să treacă prin așa ceva?!
Copilul care a dezvoltat un stil de atașament evitant învață să-și minimizeze emoțiile și nevoile, aspect “educat” de la părinții săi care la rândul lor, au cel mai probabil un stil de atașament evitant. Stilul evitant se moștenește!
În astfel de familii, apropierea de orice natură (fizică sau emoțională) este dată la o parte, poate pentru că nimeni nu știe să se manifeste într-o manieră caldă, afectuoasă, constructivă și iubitoare. Iar acest aspect îmi aduce aminte de Prințul Harry care povestea în cartea biografică “Spare” că tatăl său nu a fost niciodată afectuos cu el; nici măcar când i-a spus că a murit mama sa nu a fost capabil să-l ia în brațe și să-l consoleze.
În cele mai multe cazuri, când o persoană a fost respinsă “on and on and on” în copilărie, în acele situații și momente în care avea nevoie de iubire, de afecțiune și cerea cu disperare încurajare, adultul de azi va asocia apropierea cu pericolul. Și ce va face? Va construi ziduri între el și ceilalți ca să se asigure că nu o să-l mai facă nimeni să sufere.
Ai avut vreodată senzația că tatăl tău este detașat de tine? Sau poate că soțul se comportă într-o manieră rece, rezervată, fiind într-un fel detașat de tine sau de copii?
Un adult cu atașament evitant poate fi caracterizat de cei din jur ca detașat, poate chiar nepăsător. Deși majoritatea adulților de acest tip sunt persoane sociabile, distractive, amuzante, în fond, totul este o poleială pentru că orice chestiune personală care are legătură cu sentimentele este evitată și respinsă (prin umor, sarcasm, ironie sau explicit și condescendent). Mai mult, viziunea asupra vieții este deseori pesimistă. Fiindcă nu a avut parte de susținere și protecție în copilărie, o persoană cu atașament evitant se așteaptă inconștient să aibă același tratament din partea prietenilor și a partenerului.
Deși pare o persoană sigură pe ea, impenetrabilă, de nezdruncinat, evitantul este un om foarte sensibil și deși nu o arată, s-ar putea să sufere atunci când cei dragi îi reproșează lipsa de afecțiune și de apropiere. Având o stimă de sine joasă, dar purtând masca unui actor de Oscar, evitantul are dese prăbușiri psihice, care duc inevitabil la somatizare. Gwenaelle Persiaux spune că: “pentru a ieși din impas, este obligatoriu un travaliu pentru reconectarea cu sine și cu ceilalți”.
Cum se comportă copilul cu stil de atașament evitant?
- este înclinat să-și evite părinții
- nu caută confortul sau contactul cu părinții
- de multe ori preferă străinii în defavoarea părinților
- poate să manifeste disconfort atunci când este atins sau îmbrățișat
- evită contactul vizual sau conversațiile cu părinții/ îngrijitorii săi
- arată că vrea sa fie lăsat în pace, deși, în realitate, își dorește sa fie iubit, protejat și înțeles
- rareori cere ajutorul
- poate manifesta un pattern alimentar haotic
Cum se comportă adultul cu stil de atașament evitant?
- poate manifesta probleme de natură intimă/ sexuală
- în relațiile de prietenie și romantice investește puține sentimente
- nu dorește sau nu poate să împărtășească gânduri sau sentimente cu ceilalți
- îi este greu să accepte critici sau dezaprobare
- îi vine greu să discute despre propriile sentimente și trăiri
- îi este foarte greu să intre într-o relație amoroasă
- își poate învinovăți partenerul pentru că este prea solicitant sau “lipicios”
- nu cere sprijin emoțional și nici nu-l oferă
- vrea să fie lăsat singur în momente de stres
- pare a fi netulburat într-o situație de criză
- nu-i place să primească sfaturi și preferă să ia decizii independente
- îi este relativ dificil să creeze relații de lungă durată
- nu-i place să se plângă atunci când se găsește într-o situație dificilă
- trăiește cu frica de a fi judecat sau respins, ceea ce îi dă un aer misterios sau mai bine-zis, secretos
- pare să fie preocupat și, cumva indulgent cu propriile nevoi
- își dorește să fie cât mai liber și independent
“Ce nu mă omoară mă face mai puternic”, zicea Nietzsche, iar un evitant îi dă dreptate. Doar că, mai puternic în astfel de cazuri înseamnă din ce în ce mai debusolat, dezamăgit de sine și de lume, cu un gol pe dinăuntru care nu reușește să-l astupe cu nimic; nici cu munca în exces și nici cu viciile de tot felul (da, aceștia sunt mai predispuși la a consuma substanțe, a bea alcool, a fuma sau a mânca compulsiv).
Atașamentul dezorganizat
Atașamentul de tip dezorganizat sau haotic afectează aproape 5% din populația mondială. “Haos” este cuvântul cheie care definește un dezorganizat. Deseori, emoțiile lui sunt excesive, nemăsurate, imprevizibile și de multe ori sunt răvășitoare ( simt vinovăție, rușine, dezamăgire, furie, disperare etc).
De fapt, stilul de atașament dezorganizat este un amestec de comportamente anxioase (hiperactivitate emoțională și comportamentală) și comportamente evitante (dezactivare emoțională și comportamentală).
În momentele de respiro, când stresul nu este foarte ridicat, persoana cu atașament dezorganizat se află pe o linie de plutire și rămâne organizată din punct de vedere psihic, fie într-o manieră ezitantă, fie una de tip anxios. Dar… când totul se năruie și stresul dă pe afară, dezorganizatul nu mai reușește să-și găsească busola și devine instabil.
Unii specialiști spun că o astfel de persoană efectiv se disociază. Lumea ei se întâmplă pe două paliere diferite: fie ajunge să aibă o criză emoțională și o stare de agitație puternică, fie o stare de letargie, paralizie afectivă, amorțeală. Un aspect foarte important pe care vreau să-l punctez este că aceste momente de haos, de dezorganizare pot să apară în viața oricui! Chiar a unei persoane care manifestă stil de atașament securizant!
Trăim o viață agitată, omului modern i se pare “firesc” haosul, stresul taskurilor zilnice care ne copleșesc, problemele persoanale care ne macină existența și ne corup sufletul sunt resimțite puternic, astfel că apare riscul la un moment dat să ne depășim “capacitatea de toleranță emoțională”, cum bine spune G. Persiaux.
Oana Moraru vorbea într-un podcast că generația de azi nu mai este educată pentru a fi rezilientă. Dacă stau să mă gândesc bine, bine nici generația mea, cea a Milenialilor nu a fost predispusă, către a fi toleranța la frustrare – o abilitate colosală deoarece implică capacitatea omului de a rezista la situații și evenimente dificile.
Persoana cu un stil de atașament dezorganizat face și mai greu față unor astfel de întâmplări, pentru că toleranța la frustrare este mult mai scăzută, în comparație cu o persoană ce manifestă atașament anxios sau evitant.
De ce este nevoie să avem grijă cum creștem frumos un copil? Iată explicația care vine în completarea afirmației de mai sus: “Cu cât atașamentul este mai securizant, cu atât nivelul nostru de toleranță este mai mare și cu atât mai repede ne adaptăm la stres și ne revenim după perioadele mai grele”, așa cum afirmă psihoterapeutul francez Boris Cyrulnik. Îți recomand să-i citești cartea Resilience, o lucrare superbă despre toleranța la frustrare care acoperă subiectul atașamentul, și cum, da, există șansă la o viață bună după abuz și haos.
Dezorganizatul este intens, așa că reacționează intens, mai repede în situații grele (o problemă financiară, pierderea unui loc de muncă, în caz de doliu, violență, trădare etc). Psihologii, sunt de părere că un individ de acest tip prezintă o înclinație mai mare să sufere de diverse probleme psihoemoționale (atacuri de panică, anxietate, comportament obsesiv-compulsiv, depresie, fobii etc), afecțiune mintală de tip borderline. Părinții imprevizibili construiesc la rândul lor, în copii un stil de atașament dezorganizat, având la rândul lor diverse probleme psihice, ba chiar de natură psihiatrică.
Aceștia sunt părinții imprevizibili, fiind atât o sursă de securitate, cât și o sursă de teamă pentru copil. Dacă în unele situații pot să răspundă într-o manieră adaptată nevoilor lui, afișând chiar o căldură și o siguranță când nu sunt stresați, în alte momente, adesea pe neașteptate, nu mai transmit deloc siguranță. Fiind ei extrem de nesiguri, își activează imediat sistemul de atașament dominant și le inspiră teamă propriului copili. Am văzut atâtea cazuri de copii traumatizați de ai lor părinți! Părinți care beau alcool până nu mai știu de ei și care sunt cărați din cârciumă de copiii minori. Sau copii cărora le este teamă în fiecare secundă să zică sau să facă ceva pentru că orice gest, orice privire poate să-i declanșeze părintelui un atac furibund de furie. Copii care nu mai vor să vină acasă de la școală pentru că le este teamă de haosul din propria casă…
Dilema acestor copii care trăiesc cu cortizolul ridicat în fiecare clipă din viața lor fragedă este imposibil de descris în cuvinte. Cum să mă liniștesc când cel care ar trebui să mă protejeze este sursa DIRECTĂ a durerii mele, a disconfortului meu? Stai o secundă și gândește-te la acest raționament!
Pentru un pui de om este greu spre imposibil să se structureze psihic, mai ales dacă astfel dacă traume și abuzuri au loc în prima copilărie, în anii formativi, când al lui creier nu poate tempera fluxul emoțional la care este supus. Astfel, copilul nu reușește să adopte o strategie psihoemoțională organizată, așa cum reușesc copiii cu atașament evitant sau anxios, drept pentru care va utiliza simultan sau alternativ strategii de hiperactivitate (anxios) și de dezactivare (evitant).
Copiii cu un astfel de stil se aprind rapid când simt furie, teamă și în general când se confruntă cu emoții (hiperactivitate anxioasă), iar în alte momente devin detașați, pasivi, caută să se izoleze de ceilalți sau nu mai vorbesc cu nimeni (dezactivare evitantă). Aceștia sunt foarte greu de înțeles, mai ales de liniștit.
O altă caracteristică de menționat în portretul copiilor cu atașament dezorganizat este ceea ce G. Persiaux numește “fenomenul de parentificare”, când micuțul are grijă de părinții săi (sau de frații/ surorile mai mici), deși nu este rolul lui, treaba lui, responsabilitatea lui și clar nu se află la vârsta potrivită pentru a juca rolul de mamă-tată cu persoana care i-a dat viață.
Mie această inversare mi se pare extrem, extrem de toxică, deoarece pe termen lung copilul va trăi cu un sentiment implacabil de singurătate, de nedreptate amestecată cu furie și vinovăție pentru că și- a pierdut inocența, copilăria, liniștea și cumva… prețuirea de sine.
La maturitate, un dezorganizat va rămâne haotic. Este un om care nu cere ajutorul, dar care de multe ori nu reușește să se descurce pe cont propriu. Sunt foarte pesimiști și nu au încredere în ceilalți, de aceea își sabotează relațiile cu prietenii, și mai ales cu posibilii parteneri romantici. Viața intimă a persoanei cu atașament dezorganizat poate să pară o romanță, o carte extraordinară numai bună de ecranizat pe marele ecran, dar nu ajută pe nimeni lozinca: “Dacă fugi de mine, mă țin după tine, iar dacă te ții de mine, fug de tine!” Adică, cât de obositoare poate să fie o relație amoroasă cu un astfel de om?! Cât?!
Mai mult, stima de sine a acestei persoane este undeva sub nivelul mării, și de multe ori este oglindită în comportamente distructive: vicii, dependențe, nelijarea stării de sănătate, eșecuri de carieră sau persoanale, depresie, poate chiar tentative de suicid.
Din păcate, mulți au în vocabular expresii de genul: “Nu știu să fac nimic!”, “Nu sunt capabil de nimic!”, “N-are rost să mă ajuți, sunt un nimeni!”, “Nu-mi iese nimic bine!”, “Sunt o povară pentru ai mei!”, “Mai bine mor pentru că nu am de ce să trăiesc!”.
Felul în care un dezorganizat se percepe va declanșa inevitabil comportamente care să-i confirme convingerile negative despre el și despre tot. Iar treaba asta poate fi extinsă și la convingerile dure pe care le au oamenii, în general despre ei înșiși. Chiar și o persoană cu atașament securizant poate să cadă într-un moment dureros în această capcană.
Cum se comportă copilul cu stil de atașament dezorganizat?
- este greu de înțeles și de liniștit
- nu are toleranță la frustrare
- îi este dificil să se concentreze la școală
- îi este dificil să lege prietenii stabile
- de la vârsta de 1 an copilul manifestă un amestec de comportant evitant și anxios
- dupa 5-6 ani copilul poate să preia rolul mamei sau a tatălui
- în unele situații copilul va manifesta rolul de îngrijitor în relația cu părintele
- în unele cazuri copilul manifestă agresivitate și ostilitate față de părinte
- copilul poate manifesta acte de agresiune și bullying față de alți copii
- în alte cazuri copilul preferă să stea cât mai departe de părinte
- în unele cazuri copilul nu vrea să fie ținut în brațe sau atins: se zvârcolește, îl împine, îl lovește pe părinte atunci când vrea să-l ia în brate sau să-i ofere confort fizic, în alte situații copilul îngheață când părintele îl ia în brațe
- preferă străinii în defavoarea părintelui
- în unele cazuri limbajul corpului este foarte încetinit, mișcările sale pare înghețate, pare a se mișca în reluare, în alte cazuri copilul pare amețit
- manifestă confuzie când se reîntâlnește cu părintele, cumva nu știe dacă să se apropie sau să-l evite, părând amețit sau dezorientat
- reacțiile copilului față de părinte pot fi imprevizibile, variind de la a fi lipit de el, până la a-l evita în totalitate, fără un motiv clar pentru aceste schimbări bruște
Cum se comportă un adult cu stil de atașament dezorganizat?
- stima de stine este mică și instabilă (are dese schimbări de dispoziție)
- nu are prea multă încredere în ceilalți și este pesimist
- experimentează relații instabile, caracterizate prin despărțiri frecvente, conflicte și volatilitate emoțională
- are frică de intimitate – în ciuda dorinței de apropiere, se teme de intimitate și duce lupte strânse cu sentimentul de vulnerabilitate, deseori, respingându-i pe cei din jur, mai ales când relațiile devin din ce în ce mai strânse
- nu dispune de toleranță la frustrare sau dispune de o mică cantitate astfel că, întâmpină dificultate în reglarea emoțiilor
- manifestă un comportament inconsecvent: acțiunile și reacțiile sale pot părea contradictorii sau imprevizibile, oscilând între căutarea apropierii și respingerea relațiilor
- probleme de natură intimă
- poate să ducă în spate traume nerezolvate de abuz verbal ori fizic, agresiune sexuală, abandon, neglijență și multe altele
- poate să manifeste disociere, adică deconectare de sine sau de realitate ca răspuns la stres sau la anumiți declanșatori emoționali
- poate avea dificultăți în a stabili și în a menține limite sănătoase în relații, fie fiind prea rigid, fie prea lipicios, prea “needy”
- manifestă impulsivitate și comportament nesăbuit – se poate angaja în comportamente impulsive sau autodistructive ca o modalitate de a face față durerii emoționale sau de a căuta atenția celor din jur
- poate să aibă o perspectivă limitată asupra propriilor gânduri, sentimente și comportamente, considerând dificil să reflecteze asupra experiențelor și să învețe din ele
Stilul de atașament dezorganizat este printre cele mai complexe și dureroase manifestări umane. Noi, oamenii nu ne dăm seama de puterea pe care o avem asupra celorlați, mai ales părinții. Traumele se moștenesc, comportamentele la fel. Se spune că avem doi lupi în suflet: unul alb și unul negru și depinde numai de noi pe care îl hrănim. Doar că, personal mi se pare incompletă această filozofie, deoarece, copilăria este baza care ne va provoca să alegem unul dintre lupi. Iar dacă părinții nu ne-au ghidat să facem alegerile potrivite, derapajele la maturitate pot fi răvășitoare, la fel și alegerile…
Ține minte, dragă mămică sau viitoare mămică! Calitatea atașamentului copil-părinte este un predictor extrem de puternic pentru rezultatul social și emoțional al copilului pe termen lung. Nu zic eu asta, ci un articol din 2004 asupra atașamentului copil-părinte publicat în PubMed.
Prin urmare, copiii dezvoltă relații de atașament chiar și cu cel mai neglijent și abuziv dintre părinți sau tutori. De aceea, întrebarea pe care noi trebuie să ne-o punem nu este de tipul: „Există un atașament între acest părintele X și copil?” Întrebarea importantă este pusă altfel: „Care este calitatea atașamentului dintre părintele X și copil?”
Iar întrebarea asta ți-o poți pune și tu, părintele care citești acest material. Fii sincer! Care este calitatea atașamentului dintre tine și copilul tău?
Nu în ultimul rând, ține cont că un copil dezvoltă un fel de ierarhie a atașamentelor în funcție de figurile de atașament care au grijă de el. Mai exact, un copil poate să aibă trei figuri de atașament: mama, tata și bunica.
Cu fiecare în parte va avea o relație specifică și cumva diferită de atașament, pe baza modului în care respectivul îngrijitor îi răspunde copilului în momentele în care el este bolnăvior, supărat, trist, cu precădere atunci când este speriat.
Dacă mama se raportează într-un mod iubitor la al său copil, acesta va dezvolta un atașament organizat și deci, securizant cu mama.
Dar același copil ar putea dezvolta un atașament nesigur și evitant cu tatăl, dacă acesta îl respinge sau îl persiflează. Același copil ar putea dezvolta un atașament dezorganizat cu bunica, dacă bunica prezintă comportamente atipice în timpul interacțiunilor cu el și are traume greu de stăvilit în prezența sa.
Sufletului omului este atât de prețios! Ai grijă de el!
***
Sursă foto Unsplash.com
Surse material G. Persiaux
https://www.medicinenet.com/what_are_the_signs_of_avoidant_attachment/article.htm
https://www.tandfonline.com/doi/full/10.1080/14616734.2017.1380055
https://www.reginamaria.ro/utile/dictionar-de-afectiuni/tulburarea-borderline