Nostalgiile vieții de dinaintea de era digitală. Beneficii pentru suflet și minte.
Îți mai amintești cum era viața înainte de era digitală, înainte de smartphone-uri, internet non-stop și notificări infinite? Să te pierzi în paginile unei cărți sau să ai conversații lungi la un telefon fix? Acea perioadă pare acum ca o eră de aur (cel puțin din perspectiva mea), o fereastră către un univers mai simplu, mai calm și, de ce nu, mai sănătos pentru minte. De câteva zile mă tot bântuie aceste idei așa că azi vă propun să facem împreună o călătorie în timp și să redescoperim momentele din trecut care ne aduceau fericire și echilibru.
Zilele trecute făcea ordine printr-un dulap. Și am dat de ”cutia cu amintiri”. Instant m-au copleșit emoțiile și mi-am amintit cât de mult mi-au plăcut anumite etape din viața mea. Nu vreau să credeți că nu mă bucur din plin de avantajele pe care ni le oferă era tehnologică. Desigur, simplificarea unor lucruri din viața de zi cu zi este un mare plus. Dar asta nu înseamnă automat că timpul câștigat se traduce și printr-o stare de bine pentru noi. De cele mai multe ori, acest timp ajunge tot la muncă, și trebuie să fim sinceri cu noi înșine: așa stau lucrurile. Mai mult decât atât, tehnologia ne face adesea mai comozi, mai superficiali și mai puțin ancorați în prezent. Personal, simt că aceste schimbări continue nu-mi permit să savurez pe deplin momentele frumoase. De exemplu, nu m-am săturat niciodată de revistele tipărite. Aș mai fi rămas în acea epocă, la fel cum aș mai fi rămas și în vremurile în care serialele erau mai puține, dar așteptate cu sufletul la gură. Dacă veți citi articolul meu, sper să vă bucure și să vă ducă pentru câteva momente înapoi în timp, să vă aducă un zâmbet pe buze și o emoție caldă în suflet.
Telefonul mobil clasic. Sau cu fir. Când mai puțin însemnă … liniște!
Înainte ca smartphone-urile să devină extensia mâinilor noastre, telefonul mobil clasic era doar atât: un dispozitiv pentru apeluri și mesaje scurte. Îți mai amintești de acele zile când primeai un simplu SMS și erai mulțumit? Nu existau notificări de la aplicații care să-ți distragă atenția din cinci în cinci minute, iar timpul tău liber era, de fapt, liber. Iar costul apelurilor era suficient de mare încât să te mai restricționeze din discuțiile interminabile și uneori de pomană.
Acea perioadă oferea un fel de pace mentală greu de găsit acum. Nu simțeai presiunea de a fi „disponibil” non-stop, iar asta însemna că îți puteai concentra atenția asupra lucrurilor cu adevărat importante: o discuție față în față, o carte bună sau chiar asupra propriei minți. Un telefon simplu însemna o viață mai simplă, iar psihicul nostru era, fără să știm, mai odihnit.
În perioada telefonului fix (aveam acasă telefon cu antenă, așa că mă plimbam prin casă pe unde voiam eu) dacă cineva te suna în timpul unei conversații, nu aveai un telefon în așteptare ci pur și simplu suna ocupat iar persoana respectivă știa clar că vorbești la telefon. Iar tu oricum nu știai că te sună, deci nu exista nici presiunea că trebuie să suni înapoi.
Serialul preferat. Când așteptarea unui episod era magie pură.
Cine și-ar fi imaginat că, într-o zi, vom ajunge să consumăm serialele pe repede înainte, cu sezonul complet într-o singură sesiune de binge-watching? Nu știu cum sunteți voi, dar mie îmi generează o stare de FOMO atunci când toată lumea din jurul meu a văzut toate serialele și filmele de pe Netflix/HBO/Hulu/Disney/Prime. Îmi pare că niciodată nu sunt total la curent cu ce este nou și interesant, cu subiecte de actualitate etc. Doamne, oamenilor, voi mai și dormiți? 🙂
Mai țineți minte că în trecut, un episod pe săptămână era regula. Acel interval de așteptare devenea parte din plăcere. Îți petreceai zilele imaginându-ți ce va urma, discutând teorii cu prietenii și savurând fiecare minut din episodul următor. Nu doar serialele erau mai captivante, ci și așteptarea lor ne aducea un fel de bucurie aproape copilărească. Eram înnebunită să văd lunea un nou episod din SATC sau Seinfeld, când eram mai micuță, sâmbăta dimineața erau pe RTL la rând seriale precum Full House sau Prince from Bel Air. Vai câtă bucurie trăiam în așteptarea lor și atunci când se difuzau!!
Astăzi, trăim într-o eră în care avem acces la orice instantaneu, dar asta a redus puterea anticipării. Când știi că poți avea totul dintr-o dată, valoarea momentului dispare. În schimb, așteptarea fiecărui episod ne învăța să fim răbdători și să ne bucurăm de fiecare mică recompensă. Psihologii spun că asta ajută la antrenarea creierului pentru a savura mai mult experiențele, în loc să le consumăm rapid și să trecem la următoarea distracție.
Zborurile de linie. Când călătoria era parte din vacanță.
Bine, și acum este parte din vacanță … de când cu low costurile este de multe ori o parte nasoală din vacanță. Mai ții minte când un zbor de linie nu era doar despre a ajunge la destinație, ci o experiență în sine? Scaune confortabile, mese decente servite cu zâmbetul pe buze și acea atmosferă relaxantă de pe durata zborului te făceau să simți că vacanța începe de la îmbarcare.
Acum, între zborurile low-cost și nevoia de a ajunge cât mai repede oriunde, am pierdut ceva din farmecul acestor călătorii. Zborurile de altădată îți permiteau să încetinești ritmul, să te bucuri de fiecare pas și să fii prezent, o abordare care ne-ar face mintea mult mai bine și în prezent.
Petrecerile acasă. Când dansul era bucurie pură, nu content pentru social media.
O altă parte frumoasă a vremurilor la care eu mă raportez cu nostalgie și pe care le văd ca pe ceva sănătos pentru minte, erau petrecerile acasă. Îți mai amintești cum strângeai prietenii, puneai muzica preferată și dansai toată noaptea? Nimeni nu stătea cu ochii în ecrane, nimeni nu filma pentru a posta mai târziu pe Instagram. Totul era autentic, un moment trăit pe deplin.
Dansul avea rol terapeutic – îți elibera mintea de griji și te conecta cu ceilalți într-un mod profund. Pe atunci, nu conta cum arătai în fața camerei, ci cum te simțeai. Acea eliberare emoțională și bucurie pură ar avea un impact extraordinar asupra sănătății mentale în zilele noastre.
Plimbările fără Google Maps și întâlnirile la întâmplare.
La acest capitol știu că-mi fac ”prieteni”, dar pe mine mă scoate din mintă când văd oamenii că-și pun Waze ca să ajungă pe Calea Victoriei. Ce naiba?! Locuiești în acest oraș, TREBUIE să îl cunoști. Măcar parțial. Ca să nu mai zic că simțul orientării s-a dus pe apa sâmbetei.
Într-o vreme când GPS-ul nu exista, te bazai pe instinct și poate, ocazional, pe câteva semne. Îți amintești de acele plimbări în care te puteai rătăci, dar în loc să te enervezi, găseai locuri noi? Acea explorare inocentă îți dădea un sentiment de aventură și descoperire. Și în acest caz, lipsa controlului total asupra drumului avea un efect calmant asupra minții. Uneori, este sănătos să nu știi exact unde mergi, pentru că asta îți permite să fii deschis la surprizele vieții. Iar în viața de zi cu zi, cred că automatismul de a merge pe un drum pe care ți-l indică o aplicație, este o sabotare a vigilenței.
Cărțile fizice și mirosul hârtiei. Când cititul era o evadare fără distrageri.
Cine își mai amintește de acele ore lungi petrecute cu nasul într-o carte, când singura pauză pe care o luai era pentru a întoarce pagina? În era pre-digitală, cititul era o activitate sacră. Nu existau alerte, notificări sau linkuri către alte articole care să-ți distragă atenția. Tot ce aveai era cartea, povestea și, poate, un ceai cald alături. Mirosul hârtiei, textura paginilor și liniștea care te înconjura făceau cititul o adevărată evadare din cotidian. Bine, nu zic că acum nu se mai poate dar devine tot mai atractiv să faci altceva. Iar cititul, bate-l vina, îți ia timp. Timp pe care nu-l ai că faci … binge – watching :)))
Astăzi, cărțile digitale și e-reader-ele ne oferă confortul accesului rapid la mii de titluri, dar au mai pierdut din acel ceva special – experiența tangibilă și intimitatea lecturii. Citind dintr-o carte fizică, îți dădeai voie să fii complet absorbit, să uiți de lume și să-ți lași imaginația să zboare fără să te întrebi dacă ai primit un nou e-mail sau dacă ai ratat vreo actualizare importantă. Acea deconectare completă, acel refugiu mental, ar fi o binecuvântare în lumea aglomerată de azi.
Cărțile fizice ne antrenau mintea pentru atenție susținută și răbdare, două calități rare în lumea modernă, unde multitaskingul și viteza sunt reguli nescrise. Revenirea la lectura liniștită, cu o carte reală în mână, ar putea fi un antidot eficient pentru stresul și agitația psihică pe care o resimțim tot mai mult.
Scrisorile pe hârtie. Când comunicarea era un act de grijă și răbdare.
Nu știu dacă am mai povestit, dar în 1990, când am ieșit prima dată din țară, în Austria, la Viena, mi-au pica ochii pe revista pentru copii ”Goldi-Zeitung” care pe paginile de final avea secțiune de anunțuri pentru corespondență. Atât de mult mi-a plăcut încât am trimis o scrisoare către redacție, solicitând să-mi publice anunțul că sunt în căutare de ”Brieffreunde” (corespondenți). În scurt timp aveam zece noi prieteni la distanță, cu care făceam schimb de informații, povești și tot felul de alte lucruri gen timbre. A fost o perioadă prin care mi-am dezvoltat enorm vocabularul în limba germană și mi-am lărgit perspectiva asupra vieții mele de adolescentă la momentul respectiv.
Acum copiii nu mai au astfel de obiceiuri – își scriu mesaje pe Ig DM. La naiba …
La maturitate poate că este deja desuet să scrii o scrisoare. Mai primesc prin poștă anual de la draga mea Cristina Turnagiu Dragna o felicitare de Crăciun și de la finii mei câte o carte poștală din diverse vacanțe. Și să știți că le păstrez. Așa cum păstrez în continuare o parte din scrisorile din copilărie și scrisorile părinților și bunicilor mei care sunt o dovadă atât de frumoasă că o scrisoare adevărată, scrisă de mână, cu grijă și atenție, în care fiecare cuvânt era ales cu grijă, fiecare frază era gândită și fiecare pagină purta amprenta personalității celui care o scria. Scrisorile erau gesturi de afecțiune și conectare profundă, nu doar simple mesaje rapide.
Scrierea și primirea unei scrisori ne învăța să fim mai atenți la cuvinte, să investim emoție și timp în relațiile noastre. Acea pauză necesară pentru a gândi înainte de a scrie, pentru a aștepta răspunsul și pentru a savura momentul când îl primeai, era de fapt un exercițiu de mindfulness – un fel de jurnal împărtășit. Într-o lume în care ne dorim răspunsuri rapide și discuțiile sunt fragmentate în replici scurte, scrisorile ar aduce înapoi un sentiment de calm și de conexiune profundă.
Specialiștii în sănătatea mentală sugerează adesea că încetinirea ritmului și practicile de reflecție pot reduce anxietatea și stresul. Reîntoarcerea la scrisorile pe hârtie ne-ar aminti că uneori, comunicarea nu trebuie să fie instantanee, ci atentă, plină de sens și construită pe un fundament solid de grijă reciprocă.
Revistele lunare. Când abia așteptam noul număr al revistei de modă preferate.
Și ca să rămân în sfera hârtiei … îți mai amintești bucuria apariției noului număr al revistei tale preferate? Fie că era o revistă de modă, de muzică sau despre stilul de viață, fiecare ediție lunară era o mică sărbătoare. Te pierdeai printre paginile lucioase, admirai ședințele foto elaborate, descopereai noile tendințe și sorbeai fiecare cuvânt cu plăcere. Nu era doar un simplu mijloc de informare, ci un ritual care aducea bucurie și inspirație. Creativitate cum aveam atunci când accesul la informație era mult mai restricționat chiar nu simt că mai am.
Faptul că trebuia să aștepți câte o lună pentru noul număr transforma acea experiență într-o anticipare dulce, aproape ca o întâlnire mult așteptată cu un vechi prieten. Nu era vorba doar despre consumul rapid de conținut, ci despre a te bucura de fiecare articol, fotografie și poveste. Acea așteptare și emoție aveau un efect terapeutic, dându-ți ocazia să te concentrezi pe prezent și să trăiești experiența în profunzime.
În prezent, suntem bombardați zilnic cu informații nesfârșite online, însă acea anticipare lunară ne învăța răbdarea și ne ajuta să ne construim o relație mai profundă cu materialele citite. Revenirea la reviste fizice, lunare, ne-ar putea ajuta să redescoperim bucuria de a savura timpul și de a ne conecta în mod mai semnificativ cu pasiunile noastre.
Fotografii pe film. Când fiecare fotografie era cu adevărat prețioasă.
O să vă îngrozesc dar aflați că am peste 80.000 de fotografii în telefonul meu… pentru că șterg constant din ele. Și sigur, sigur nu sunt opere de artă. 🙂 LA ce-mi trebuie, când o să mă mai uit eu prin atâtea? Nu știu.
Doamneeee ce nebunie era cu fotografiile … Înainte de smartphone-uri și camere digitale, fiecare fotografie avea o valoare aparte. Fiecare cadru trebuia gândit cu grijă, pentru că filmele foto erau limitate – 24 sau 36 de cadre pe un film, nu mii de imagini în stocare cloud. Fiecare fotografie era atent compusă, iar când apăsai butonul declanșator, știai că tocmai ai creat o amintire prețioasă.
Așteptarea dezvoltării filmului era la fel de emoționantă ca procesul de a face fotografiile. Nu știai exact ce ai surprins până când mergeai în Piața Romană, la coloane, și primeai plicul cu fotografiile tipărite. Acea incertitudine și surpriză adăugau o valoare sentimentală fiecărei imagini. Era o adevărată sărbătoare să răsfoiești fotografiile proaspăt developate și să retrăiești fiecare moment, într-un mod unic și tangibil.
Astăzi, facem sute de fotografii zilnic, dar cumva, acea magie s-a pierdut. Fiecare imagine este doar un alt „click”, ușor de șters și uitat. În schimb, fotografiile pe film ne învățau să prețuim mai mult momentul și să fim mai prezenți. Întoarcerea la fotografia pe film ar putea fi un exercițiu excelent pentru a ne reconecta cu momentele importante din viața noastră, învățând să fim mai atenți, mai răbdători și mai recunoscători pentru ceea ce trăim.
De ce simțim dorul acelor timpuri?
Răspunsul scurt și la obiect pentru mine ar fi că era totul mai lent și îmi aducea mai multă bucurie, savurând pe deplin fiecare dintre cele descrise mai sus.
Nostalgia pentru viața de dinaintea erei digitale nu este doar despre vremuri trecute, ci și despre nevoia noastră profundă de a ne reconecta cu noi înșine. Într-o lume care se mișcă prea repede și ne bombardează cu informații, avem nevoie de pauze, de momente de liniște și de spațiu mental. Astăzi, psihologii vorbesc din ce în ce mai mult despre nevoia de „detox digital”, despre pauze de la tehnologie care să ne permită să ne reîncărcăm. Nostalgia pentru acele vremuri nu este doar un capriciu sau dovada că ești retrograd, ci o amintire a ceea ce ne făcea bine și ne oferea echilibru.
Poate că nu putem da timpul înapoi, dar putem alege să aducem în prezent elemente din acea epocă: să ne deconectăm mai des, să încetinim ritmul și să savurăm momentele, exact cum o făceam înainte. Este sănătos să ne amintim că uneori, mai puțin înseamnă mai mult. Să redescoperim bucuria așteptării, plăcerea simplității și frumusețea momentelor trăite cu adevărat. Poate că telefonul fără internet și petrecerile în sufragerie nu mai sunt la modă, dar pentru suflet și minte, aceste mici nostalgii rămân de neprețuit.
Te invit să te întrebi: ce ți-ar mai plăcea să trăiești din trecut și cum ai putea aduce un pic din acea magie în viața ta de astăzi?
***