Economia și previziuni post coronavirus. Interviu cu dl. Adrian Vasilescu, consultant de strategie BNR
Recunosc că sunt din categoria celor care au o educație financiară precară. Nu știu prea multe din acest capitol important al existenței noastre. Pe de-o parte, la școală nu am învățat vreodată ceva în direcția asta, iar acasă, părinții erau prea ocupați ca să îmi predea mie economie. Așa că mă declar vinovată de greșeli în trecut. Poate că și acum le mai fac, însă am început să înțeleg că pot învăța cum să îmi gestionez câștigurile. Sunt învățăminte pe care le-am tras din ceea ce am mai citit – analizând cu bun simț, dar mai ales – punând cap la cap experiențe economice personale neplăcute din trecut. Pentru că atunci când vine o criză financiară peste tine, realizezi pe proprie piele, că un minim know-how chiar te poate salva. La nivel personal, dar și la nivel macro.
Am ajuns într-un punct al vieții în care simt nevoia de explicații în ceea ce privește economia, așa că am apelat la unul dintre specialiștii în domeniu de la noi din țară, dl. Adrian Vasilescu, consultant de strategie la Banca Națională a României. Și nu am apelat întâmplător la dumnealui, ci pentru că am remarcat în timp talentul său de a explica niște chestiuni complicate într-un limbaj foarte accesibil și inteligibil chiar și unora ca mine, care nu prea am parcurs ABC-ul științei economice.
Așadar, ce se întâmplă cu economia în acest moment și ce previziuni post coronavirus are dl. Vasilescu, veți afla dacă citiți acest interviu plin de învățăminte.
Auzim tot felul de scenarii, din multe surse, mai mult sau mai puțin credibile, despre cum se va schimba lumea după această criza și cum ne va afecta economic. Dumneavoastră cum vedeți lucrurile? Aveți previziuni despre ce va fi?
Nu m-aș repezi să fac preziceri. Da, sigur, multe lucruri se vor schimba după această criză. Bunăoară, în lumea largă tele-munca era un fapt obișnuit. Indienii lucrau de acasă la un laptop, dintr-un sătuc, pentru companii americane. Noi nu eram obișnuiți cu așa ceva.
Acum, vrând nevrând, ne obișnuim. Și cred că acesta este un pas simplu pe care îl putem face, mai ales că vor urma mulți alți pași complicați. Bunăoară, se vorbește de mai multă vreme despre o economie circulară.
Aș putea să zic ”aha, o economie circulară”, dar în realitate nu știu prea bine la ce vă referiți.
Bună întrebare, mai ales pentru că, la noi, aici, nu există încă preocupare teoretică pentru acest concept. Cu atât mai puțin poate fi întâlnit în economia reală.
Economia circulară este văzută de foarte multe capete luminate ale planetei ca un sistem în care totul se reciclează. În sensul că planeta, excesiv exploatată, își vede multe dintre resursele tradiționale spre final. Iar cu resursele neconvenționale noi nu prea am… cochetat, prin urmare nici nu am făcut ceva ca să găsim soluții bune pentru exploatarea lor. La urma urmei, ce este economia? Într-o formulă adecvată, pe care manualele o neglijează, economia este o magie care împacă dorințele nesfârșite ale oamenilor cu resursele finite. Dorințele sunt întotdeauna nesfârșite, ele urcă până la cer. Resursele în schimb sunt finite, atât cele financiare, cât și cele tehnologice și mai ales cele naturale. Și Pământul. Iată că astea sunt chestiuni la care să reflectăm acum, să ne obișnuim să gândim în acești termeni.
La urma urmei, ce este economia? Într-o formulă adecvată, pe care manualele o neglijează, economia este o magie care împacă dorințele nesfârșite ale oamenilor cu resursele finite.
Revenind la exemple din economia circulară, bunuri precum electrocasnicele vor fi închiriate pentru doi, trei ani, după care le vei da înapoi proprietarului și îți vei lua altceva. În Japonia se folosește acest sistem de mulți ani. Media în care un automobil în Japonia poposește într-o familie de când a fost cumpărat este de trei ani. După trei ani cumpărătorul le returnează celui de la care le-a luat. Ce fac recuperatorii cu bunurile returnate? Le duc în alte țări. Japonia este o țară bogată, dar are în jurul ei țări sărace unde un automobil este folosit încă 10 ani. Și iată, cum se ajunge la resurse economisite. Și ideea asta cu tele-munca ar trebui să ne intre foarte bine în cap. Aud opinii ale unor specialiști în educație, care spun că lucrurile merg chiar mai bine în acest sistem. Desigur asta se aplică la cei care au, pot și știu să utilizeze un calculator.
Am dat doar câteva exemple ca să subliniez că multe lucruri se vor schimba după această criză. Este o realitate cu care va trebui să ne obișnuim și la care va trebui să gândim cum să o perfecționăm și să o generalizăm. Mai ales tele-munca este socotită astăzi ca un sistem de descongestionare a întreprinderilor. Munca în spații de birouri reprezintă cheltuieli pentru companii, pentru angajator. Omul, la rândul său, tot are cheltuielile lui de acasă cu chiria, cu ratele la bancă, plătește lumina și căldura. Dacă lucrează de acasă, nu mai cheltuie în plus. În schimb, la fabrică sau la birou există costuri mari care se reflectă apoi în prețul produselor foarte scumpe.
Așa că avem la ce să gândim atât acum cât și după ce vom scăpa de criza asta. Și vom scăpa! Pentru că toate crizele din istorie, sanitare sau economice, au venit și au plecat. Indiferent de urmele lăsate și de prețul lor.
Ați spus că economia înseamnă dorința fără limită a omului raportată la resursele disponibile. Atunci aș îndrăzni să afirm că era previzibil că se va ajunge, într-un fel sau altul, în punctul în care va trebui să facem o pauză.
Era previzibil, dar noi, în România, eram mult întârziați. Și nu mă raportez neapărat la ce spun ecologiștii, chiar savanții lor, pentru că ei au mai căzut și în capcanele idealismului, uneori. În sensul că vorbesc chiar cu insistență despre o creștere zero sau minus, despre slăbirea cursei economice în țările dezvoltate, ca să se intensifice creșterea mai mult în țările sărace. Deocamdată, din punctul meu de vedere, acestea sunt utopii. Ele sunt gânduri frumoase, idei generoase, dar cum ai putea să impui așa ceva altfel decât într-un regim dictatorial. Numai un regim comunist a planificat, a introdus alimentația raționalizată, a introdus și cartele când nu au mai fost bani și nici produse. Era visul marxist că va veni un timp când oamenii vor consuma după nevoi. Dar asta nu ține de în lumea reală! Și atunci trebuie găsită o soluție inteligentă și complexă în care să îmbini cerințe vitale cu nevoile pieței și cu legile pieței. Pentru că ori de câte ori legile pieței au fost ignorate, urmarea a fost cumplită. Piața e răzbunătoare atunci când este ignorată. Și multe țări au simțit asta pe pielea lor.
Cum va simți România consecințele?
România e obișnuită, a simțit-o de multe ori. În comunism am încălcat necesitățile economice cu nonșalanță. Le-am încălcat pe toate, am făcut planificare și s-a ajuns să se planifice visuri și nu realități. Iar când moneda noastră nu mai era bună de nimic, au fost creați bani speciali, sticla de whisky, pachetul de cafea, acestea reprezentau bani de schimb. Trebuie să ne ferim să mai ajungem acolo! Cum? Învățând și aplicând corect legile pieței.
Am văzut un raport al Comisiei Europene privind educația și cultura economică în Uniunea Europeană. Noi suntem pe ultimul loc. Cu 15% înaintea noastră sunt bulgarii. Pe harta Europei, acolo unde apare un loc de frunte în educația financiară, economică, apare și un loc de frunte în bunăstare. Și al nivelului de dezvoltare. Noi suntem acum în ceea ce privește indicatorul de bunăstare pe ultimul loc din 28 de țări. Avem multe de recuperat și multe de învățat.
Știți ce mă surprinde, aseară la televizor l-am auzit cu urechile mele pe ministrul finanțelor care spunea că România stă bine în momentul acesta cu toate că se vorbește în rest despre o criză mondială profundă.
Eu nu vreau să intru în polemică cu ministrul de finanțe. Probabil că s-a referit la cum decurg lucrurile acum. Probabil că pierderile nu sunt încă mari. Nu de mult, a fost publicată rata inflației și aceasta a rămas la 3% pe martie, așa cum a fost și pe februarie. Dar chiar din punctul ăsta, să vedem cum stăm noi, pentru că am plecat de la o realitate, un ciclu inflaționist puternic care a început în octombrie în 2017, a avut un vârf foarte înalt de 5.1% în mai 2018, pe urmă, cu eforturile BNR a tot scăzut și am ajuns în sfârșit la 3%. Deci până în octombrie 2019 eram țara cu cea mai mare inflație din UE. Din octombrie și până în decembrie am lăsat Ungaria pe „podium”, cu cea mai mare inflație. Noi am coborât pe locul 2. Între timp, am mai lăsat câteva țări „în vârf”, inclusiv Cehia. Suntem cam pe locul 6. Dar inflația de 3% nu este atât de gravă într-o lume care se zbate cu deflația, deflația fiind un fenomen mult mai periculos. Iată că de aici apar multe încurcături și confuzii. Foarte mulți întreabă de ce la noi nu scad dobânzile ca în alte țări.
Când o țară se confruntă cu deflația, ea trebuie să scape, scăzând dobânzile. Când procesul e invers și o țară se luptă cu inflația, va încerca să scape din cercul vicios, ridicând dobânzile. Dar nimeni nu înțelege că noi, în România, am avut un câmp de luptă special. Practic, la o inflație de 5.41% și pe urmă de 4 % am răspuns cu o dobândă de politică monetară a BNR de 2,5%. Cărțile spun că la o inflație mare se impune o dobândă de politică monetară real pozitivă, adică mai mare decât inflația. Dar dacă am fi făcut așa ceva, această dobândă mai mare decât inflația, ar fi avut două efecte negative foarte puternice. Ar fi descurajat creșterea economică și în al doilea rând ar fi scumpit ratele la bănci. Deci BNR și-a produs singură dureri de cap ca să mențină dobânda jos, la 2,5%, în sensul că a fost nevoită să mobilizeze, în lupta cu inflația, întregul arsenal de politici și de instrumente de care dispune.
Fără legătură neapărat cu contextul actual, auzim des cuvintele inflație și deflație. Sunt doi termeni care apar tot timpul în viețile noastre. Există situația ideală, în care nu avem nici una, nici alta?
Ideală este inflația de 2%. Toată planeta a ajuns la concluzia că o economie merge bine la un nivel al inflației de 2%. O inflație galopantă, în schimb, cum am avut noi – 5.41% în timpul acestui ciclu – înseamnă că prețurile mușcă din nivelul de trai, urcând costul vieții. Oamenii cumpără mărfuri mai puține cu bani mai mulți. Asta înseamnă într-adevăr o inflație care este simțită dramatic de către populație. De asta ne este și frică de inflație. Și toată planeta se teme de inflație. Tragem semnalul de alarmă când inflația crește peste 2% și, de asemeni, când scade sub zero. Adică, intră în deflație, lovind și mai puternic economia. Practic, producătorii nu mai sunt interesați să producă pentru că vând mărfurile sub nivelul zero, deci muncesc degeaba, în loc să aibă profit. De asta s-a ajuns la această medie de 2% socotită media optimă pentru mișcarea prețurilor. Nu mai mult de 2%, nu mai puțin de 2%. Asta este echivalent cu ce scria un editorialist englez, un pahar de vin bun băut la masă. Dar nu și al doilea.
Știm că mediul privat este principalul motor al economiei și principalul susținător financiar al bugetului statului, prin taxele pe care le platește.
Și principalul lovit!
Exact! Cum ar trebui sustinut acum și după această perioadă? Și nu mă refer doar la companiile mari, care au o bază solidă.
Dacă suntem serioși, ne uităm în lume și vedem cum au acționat alte țări. America, bunăoară. În prima clipă, președintele Trump a anunțat un pachet de sprijin de o mie de miliarde de dolari. O săptămână mai târziu, acest pachet de sprijin era dublat la două mii de miliarde de dolari. De atunci s-au tot aruncat bani „din elicopter” în America. S-a ajuns la obligațiuni cumpărate de Banca Centrală prin care să sprijine direct și populația și întreprinderile.
Japonia a introdus și ea un sistem… matematic: o stare de urgență de 28 de zile. 14 zile să treacă valul cel mare al epidemiei, alte 14 zile de declin al acesteia, după care lucrurile să intre în normal. Ei și-au permis să spună ”nu vrem să anesteziem economia”. Primul Ministru a anunțat și un pachet de aproape 1000 de miliarde de dolari pe care l-a împărțit în două. 500 de miliarde cu care să sprijine întreprinderile mici și mijlocii. 500 de miliarde în garanții de stat, existând acolo speranța că aceste 500 de miliarde să nu fie cheltuite, pentru că garanțiile de stat se vor plăti numai dacă cei care le-au primit nu își vor putea onora datoriile. Ori în Japonia este mai greu să nu îți onorezi datoriile.
În Uniunea Europeană lucrurile au mers mai greu. Cu chiu cu vai, s-a ajuns la un pachet de sprijin de 500 de miliarde de euro din care ne așteptăm să primim și noi ceva. Să vedem la cât se va ridica pachetul nostru de sprijin, întrucât sunt bani care vin de la UE și nu va trebui să îi mai dăm înapoi. Iar asta chiar este un sprijin.
7 greseli financiare pe care femeile trebuie sa le evite la 20 de ani
Dacă multe alte țări își permit măsuri de felul acesta este pentru că au intrat în această bătălie cu ranița plină. Noi am intrat cu datorii. Bugetul era așa cum era în momentul în care a început criza. De unde să scoți, nu 1000 de miliarde, cum a fost prima carte aruncată pe masa de joc de America, unde apoi s-a ajuns la multe mii de miliarde, dar măcar niște sume proporționale? Când n-ai bani, e greu să te descurci. O lecție pe care trebuie să o învățăm. Când economia e în creștere, și economia noastră a avut mulți ani, nu o creștere calitativă a PIB-ului, nu niște măsuri excepționale, dar la o viteză măricică, faci rezerve. Nu a fost așa cum s-a spus de multe ori de foarte mulți reprezentanți ai puterii, ani de zile, că avem cea mai mare creștere și viteză din UE. Nu, noi când am avut cea mai mare viteză, am avut o viteză bună. Dar în timpul ăsta în loc să facem ceea ce se întâmplă de obicei în ani din aceștia, cu creștere mai măricică, noi am cheltuit, nu am strâns în raniță. Așa că am ajuns în criză cu deficit bugetar.
Asta este o lecție care se poate aplica și la nivel micro, în familie de exemplu.
Desigur! Dar problema, la noi, este că, în toți anii de creștere economică, consumul în gospodăriile populației a fost excesiv. Pe de o parte, am economisit prea puțin. Pe de altă parte, banii pentru consum au venit în prea mică măsură din afaceri familiale sau din investiții financiare. Ei s-au adunat în cea mai mare măsură din creșteri de pensii și salarii, din credite și din remiterile de afară, de la compatrioții noștri plecați prin lume.
Noi nu am înțeles că masă gratuită nu există în economie.
Oferta internă nu a ținut însă pasul cu cosumul. Piața s-a dus înainte, pentru cererea de consum peste nivelul ofertei interne au fost aduse mărfuri din afară. Asta înseamnă că am importat, și am importat cam de 15 miliarde de euro pe an. Cum se acoperă deficitul ăsta de cont curent, că așa se numește? Se acoperă cu un curs defavorabil, cu dobânzi mai mari, se acoperă cu indicatori mai slabi prin alte domenii. Pentru că economia este un complex foarte bine structurat. Când iei dintr-o parte, nu se adaugă în alta. Iei și din partea cealaltă. Noi nu am înțeles că masă gratuită nu există în economie.
Concret ce putem să mai facem? Ce sfat ați da cuiva care nu a știut să se pregătească și totuși trebuie să supraviețuiască?
Statul face ceva. Pentru cei cu credite, le-a dat șansa să amâne plata creditului cu 9 luni. Și cu posibilitatea de a restructura, a reeșalona creditul, asta însemnând că aceste 9 luni de amânare nu vor fi plătite imediat, ci vor fi adăugate la numărul de luni din scadențar. Dacă sunt, să zicem 60 de luni într-un credit, aceste 60 de luni vor deveni 69 de luni. Cu tot strigătul unor critici care spun că asta este o păcăleală. Nu este nici o păcăleală. Este o facilitate pe care toți cei cu credite o vor simți. Am văzut că există și o categorie oameni care nu vor să își amâne creditul.
Apoi, șomajul tehnic este un efort teribil pentru buget, pentru că omul intră în șomaj dar nu este dislocat de la locul de muncă, statul îi plătește 75% din salariu ca să stea acasă până când întreprinderea își va relua activitatea. Acum, sigur, suntem într-o situație specială. Atâtea magazine sunt închise. Dacă magazinele sunt închise, asta înseamnă că și fabricile sunt închise pentru că ce ar putea produce? Cui să vândă? S-au închis deci și fabricile, multe companii și-au încetat activitatea. E o situație dramatică. Vom vedea cum putem ieși din ea, dar trebuie să înțelegem că nu vom putea ieși mai presus de resursele noastre.
Care sunt sectoarele economice care își vor reveni cel mai repede? Dar cele care vor avea mai mult de recuperat?
Cele care au export și cele care, atunci când se vor deschide granițele, vor putea să fabrice și să își trimită mărfurile afară. Aceste sectoare își vor reveni mai repede. Dar asta e pe termen scurt.
Pe termen lung eu cred că ar trebui să fim niște utopiști ca să credem că locul nostru ultim pe harta Uniunii Europene în ceea ce privește cultura economică ar putea fi depășit și am putea ocupa un loc mai bun foarte repede, făcând ceea ce fac alții.
Japonezii au învățământ economic în toate companiile.
Dar noi nu avem acest tip de educație așa că nu avem altă soluție decât să gândim pe termen lung, să clădim pentru viitor. Și pe termen lung înseamnă să începem să dăm mai multă importanță învățământului economic din școli.
S-au introdus acum de bine de rău cursuri de educație economică, de economie generală, de antreprenoriat. Din păcate însă nu avem manuale sau sunt de o calitate foarte slabă, făcute pentru roboți nu pentru oameni. Nu sunt suficienți profesori specializați în economie, așa că cei în răspunderea cărora intră aceste ore sunt profesori de matematică, de chimie, de fizică … aici ar trebui să se aplice sistemul mai puternic de educare-educator, adică profesorii ăștia să fie foarte bine pregătiți. O cultură economică în România ca la carte nu se poate face peste noapte. Asta ar însemna mobilizarea întregii societăți civile.
Poate că noi acasă le putem ”preda” copiilor educație economică, dar până atunci trebuie să ne punem noi, părinții, la punct cu aceste noțiuni.
Bineînțeles. Familia poate avea un rol extrem de important.
Gândindu-ne mai departe la urmările acestei crize, luăm în calcul și ideea unei crize alimentare, daca acest blocaj va dura mai mult decat se asteapta guvernele? M-am uitat la știri pe CNN iar în America se stă deja la cozi la bănci de alimente. Dar în același timp citim mesaje că nu ar fi motiv de panică. Ce va fi din acest punct de vedere?
Păi asta vom vedea. Deocamdată, dacă ne uităm pe ogoarele patriei, ca să mă exprim plastic, vedem probleme cu grâul și probabil că și alte culturi vor avea probleme. Și acum tragem concluzii. Că am avut irigații și au fost furate, altele nu am făcut, dacă nu este apă, cultura nu crește șamd.
Deci nu este imposibilă această ipoteză?
Imposibilă nu, dar există speranță văzând că există alte zone din lume unde lucrurile merg bine și comerțul internațional nu va slăbi, ba din contră, se va intensifica. Iar noi – cu terenuri agricole de invidiat – vom fi în continuare nevoiți să importăm mâncare.
Ce păcat … România ar putea produce multă mâncare.
Da, ar putea. Sunt țări care produc multă mâncare cu 2% populație care activează în agricultură. Noi suntem o populație din care aproape jumătate stă în zona de sat și se ocupă cu agricultura. Dar se ocupă, așa cum se ocupă …
… neorganizat, nesprijiniți. Apropos de măsuri care ar putea fi luate și de lecții pe care să le învățăm, nu ar putea fi o șansă fix asta pentru noi? Să speculăm niște date naturale, cum ar fi producția de hrană?
Ar putea să fie, dar se pare că uitarea e mai accentuată la noi ca prin alte părți. Așa cum s-a întâmplat și cu criza din 2008. Multe lucruri am spus atunci că le vom învăța, dar apoi am uitat și ne-am reluat vechile obiceiuri.
Am înțeles atunci, în criză, ce dramatic a fost că în timpul creșterii economice până în 2007 când în România veneau anual 20 de miliarde de Euro, noi nu am pus deoparte. BNR nu mai prididea să adune banii care erau pe piață, nu puteau fi cheltuiți, în sensul că banii veneau în bănci, băncile au anumite reguli și nu poți să arunci cu banii. Noi am spus atunci că la BNR am deschis pentru banii în plus de pe piață ”o pensiune cu un pat cald și trei mese bune”. Deci am văzut ce înseamnă să faci bani pe o creștere puternică și să nu pui bani deoparte. Mă refer la Bugetul statului care nu-și pregătise lecția la „materia” privind raportul optim între politicile prociclice și anticiclice. Folosesc… pentru a nu știu câta oară, un exemplu. Într-o grădină publică, orarul prevedea că iarba se udă între orele 08:00 – 09:00. Și, deși ploua torențial, cu pelerină pe el,…grădinarul uda grădina. Întrebat de ce face asta, a răspuns: „Așa e programul”…
Cam așa s-a întâmplat la noi. Pe timpul creșterii s-au cheltuit toți banii. Iar când a venit criza nu am mai avut bani, salariile au fost reduse cu 25%, Fondul Monetar Internațional, pentru prima oară în istoria lui, a trebuit să facă o excepție și, din creditul pentru România, a vărsat două tranșe în contul Guvernului ca să-și poată face plățile. Am învățat lecția? Nu, pentru că am repetat-o.
Istoria și greșelile se repetă ca să înveți ceva din ele. Și se tot repetă până înveți.
Se repetă cam mult și ne obișnuim cu ele.
Acum poate sunt totuși și oameni din categoria celor care au învățat din greșeli și au pus ceva deoparte. Ce ar trebui să facă cu banii? Să cheltuiască sau nu?
În primul rând, lucrurile au o curgere impusă. Magazinele sunt încă închise, online-ul demarează destul de greu chiar dacă unii s-au adaptat.
Dar poate fi un moment de investiții imobiliare?
Oamenii sunt precauți. Nu am văzut exces de case scoase la vânzare. Dacă apar oportunități, sigur că o investiție într-o locuință poate fi cea mai bună.
România este în deficit de case. A apărut o generație nouă, mulți reprezentanți ai acestei generații trăiesc încă cu părinții și așteaptă o soluție pentru prima casă. La noi nu prea se obișnuiește să investească oamenii în case pe care să le închirieze. De aceea mulți se zbat la noi să își ia credite. Dar nici creditele imobiliare nu sunt prea multe. Din totalul creditelor din România sunt 1,6 milioane credite de consum. Și numai 400.000 credite ipotecare pentru locuințe. 400.000 la nevoile populației noastre înseamnă puțin. Noi am uitat că pe noi se răzbună și istoria și geografia. Le-am neglijat și pe una și pe alta. Ca mărime, suntem a șaptea populație în tabloul UE, dar cu un PIB de numai 200 de miliarde de Euro și cu putere de cumpărare foarte mică. Sunt vreo opt țări în fața noastră, care au populație mult-mult mai mică decât România și cu PIB mult-mult mai mare. De exemplu, Danemarca, are o populație de 4.5 milioane și un PIB de peste 300 miliarde. Deci împarte 300 miliarde la 4.5 milioane. Noi, cu o populație de 18 milioane, împărțim un PIB de doar 200 miliarde. Sau Irlanda, cu 4.5 milioane și PIB peste 300 miliarde… Portugalia, Olanda … Deci indicatorii geografici i-am sfidat și nu am raportat creșterea noastră economică la populație
Un sfat, o concluzie …
Mai avem de învățat multe și ar trebui să ne punem cu burta pe carte. Și nu este un sfat, ci este o deducere concretă din realitatea lumii. Există o identitate matematică între nivelul de pregătire economică a populației și bunăstarea din țara respectivă.
***